Ghicitoarea, ultima zi

Ghici cine vine la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara! Premii, două pachete mari de cărţi cu autograf.
Ghicitoarea completă, pe pagina organizatorilor festivalului.

Şi răspunsul: www.filtm.ro/invitati.

"Când se lasă seara peste Bucureşti"

Este ceva ce mă emoţionează profund - şi într-un mod neclar, greu de definit, de explicat într-o primă instanţă - la ultimul film al lui Corneliu Porumboiu, "Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism". Fac această însemnare pe blog, într-un spaţiu destul de intim, de strâmt, fiindcă am bănuiala că nu mulţi (adică nu "cei mulţi") vor ieşi din sala de cinema cu aceeaşi încântare extraordinară. Şi mărturisesc - asta mă leagă şi mai tare de film.

Se află acolo liniile unei religii în care cred şi eu tot mai tare: distanţarea de acţiune, disecarea unei stări; refuzul excepţionalului, al senzaţionalului; accentul pe detaliul mic, reluat iar şi iar, obsedant, acea buturugă infimă care schimbă viaţa, care transformă realitatea din mers; dorinţa de precizie dusă la limite, cu riscul de a bate mult pasul pe loc şi, apoi, de a fi declarat dictatorul propriei creaţii.
Apoi, spaţiul exterior golit, devenit aproape aseptic, un fel de curăţenie generală în zona de locuit - şi de povestit - spre beneficiul dezlănţuirii interiorului sofisticat, şi apoi o anumită distanţă, o aparentă răceală a personajelor chinuite, precum şi nesiguranţa unei relaţii care stă să se prăbuşească pe măsură ce abia se construieşte.

Bogdan Dumitrache şi Diana Avrămuţ, interpretându-i pe regizor şi actriţă, sunt foarte, foarte buni. Nu voi povesti filmul, a povesti e ultimul lucru care trebuie făcut în acest caz. Eu am mers să îl văd în prima zi, la Cinema Studio, după ce am citit opinii în Cinemagia şi Metropolis. Şi tot ce suna "de rău" pentru alţii mie mi s-a părut de foarte bine, a fost chiar impulsul care m-a trimis urgent să-mi iau bilet.
Vă recomand şi interviul dat de Corneliu Porumboiu în Adevărul, aici.

"Când se lasă seara peste Bucureşti" este ceva de care aveam mare nevoie acum. Fiindcă stă să iasă o carte despre care n-am zis, ca avertisment, decât că "e mică", atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine şi citită la lumina lăuntrică. Un fel de capăt de drum. Sau poate că nu, doar o trecere pe un pod foarte îngust.

Antologie de nuvele româneşti în Suedia

sau
Cum poate o carte să fie atât de frumoasă?

De cînd am primit-o, nu mă mai satur să mă uit la ea, un obiect care trebuie ţinut cu delicateţe în palmă, răsucit şi privit din toate unghiurile, adulmecat, răsfoit... Să sperăm că şi citit.

Antologia de nuvele româneşti Skräpliv a apărut la Editura 2244/Bonnier şi va fi lansată săptămîna viitoare în cadrul Târgului de Carte de la Göteborg, unde România este ţara invitată de onoare.
Cuprinde unsprezece nuvele de: Florin Lăzărescu, Bogdan O. Popescu, Daniela Crăsnaru, Dan Lungu, Adela Greceanu, Răzvan Petrescu, Augustin Cupşa, Adriana Bittel, Gabriela Adameşteanu, Veronica D. Niculescu, Lucian Dan Teodorovici.
Editată de Eva Leonte şi Ingemar E. Nilsson.
Traduceri de Jeana Jarlsbo şi Anna Hedman.
Fotografii de Cato Lein.

Titlul volumului, Skräpliv, Viaţă de aruncat, este cel al povestirii lui Bogdan O. Popescu.
Mie mi-a fost selectată Capul sus!, din volumul Orchestra portocalie, Cartea românească, 2008.

Minute. Papuci

În spatele fiecărui clovn stă o femeie care tace. În spatele fiecărei femei stă un detaliu, poate un lucruşor prăfuit, mic şi urît, din cele salvate în ultima clipă, şi-n care se află cuibărită, şoarece înfrigurat ţinîndu-şi coada în braţe, chiar viaţa. Pe marginea acoperişului, legănată de-o pală de vînt ca o scrisoare îndoită aprig în două, femeia mai priveşte o dată în urmă. Dacă îşi vede papucii, ea nu mai poate sări. Pe papucii pătaţi sînt brodate lalele.

(Foto: VDN)

Câinii

Doi câini locuiesc pe strada mea, aici, sub coloane. Unul nu are un ochi, celălalt pare că poartă o minge în burta gata să-i pocnească. Bătrâni şi bolnavi, purecoşi şi anchilozaţi, calmi şi nepăsători la tot iureşul. Dintre noi, ei sunt cei care nu se gândesc niciodată la moarte.

Mă gândesc destul de des la Pulovărache. Cu privirea lui pierdută în zare, chihlimbar sub deluşoarele bej ale frunţii, tolănit lângă florăreasa care-şi citeşte mobilul, mereu aşteptând, oftând uneori de să-i plesnească din cusături cureluşa de la gât.

Câinele fără un ochi, de aici, este chiar Pisicâinele. El locuieşte de fapt într-o căsuţă de lemn aranjată în spatele blocului. Deasupra căsuţei stă mai mereu o pisică. Sigur şi ei îi lipseşte ceva.

Când se întoarce Pisicâinele acasă, şi cu un bufnet se trânteşte, ciolănos, la parter, pisica se-ntinde pe tot etajul şi, torcând şi zgrepţănând scândura moale, se porneşte pe visat poezie.

Minute. Bucurii obscene

Între toate prăpăstiile astea, să te mai bucuri de mici întâmplări personale, de-o nouă traducere, de-o nouă carte, sau e obscenă bucuria, de parcă ai admira firicelul prea verde răsărit dintr-o balegă? Cui îi va păsa de un nou "Nabukov", şi cui de ariciul sfios dus la teatru? Cui de toate tăcerile astea şi cui de statul deoparte? Dincoace de larma pământului lovit cu peturi, e aclamată vocea celui care minte de îngheaţă oceanele, înşirând munchauseneşte bucăţele de slănină pe sfoară dintr-un dos într-o gură, din alt dos în altă gură, şi nicidecum vocea celui care se străduieşte să tacă, să păstreze un adevăr încă frumos, încă tainic, încă învăluit în aura sa personală, şi să facă ceva, ca să uite ceva, ca să trăiască cumva.

Minute. În urmă

Pentru prima oară, azi, m-am simţit ca acasă în oraşul de demult.
Să te plimbi pe o străduţă nu foarte familiară, amintindu-ţi precis când ai fost aici ultima oară, din ce parte bătea vântul, ce culoare aveau frunzele dudului şi cum era vocea însoţitorului tău de atunci. Să treci de locul unde l-ai aşteptat, sub copac, un pic înclinată, să te duci mai departe, mai departe, unde nimic, zicând că în urmă, în urmă. Şi deodată un gang luminos, un gândac înălţat verde la soare. Nu pui pasul acolo, dar te uiţi, te mai uiţi, se mai scurg nişte clipe, încotro, şi-apoi te roteşti o idee, aştepţi cu mult calm să se facă verde la semafor deşi nu trece nici un tramvai şi nu-i nici ţipenie de om, intri în coaforul de peste drum şi îi pui să-ţi taie din păr. Te întorci pe bulevardul descărnat, presărat cu mimoze.

Ciocârlanul de parcare

Dacă aş putea, aş scrie un poem scurt despre pasărea asta. Iar deasupra aş pune o fotografie de aseară, din Piaţa Universităţii. Şi ce mai postare de blog misterioasă ar mai fi şi asta: poemul ciocârlanului de parcare alături de sloganul "Natura moartă ne place doar în pictură".
Să o luăm sistematic, mai ales că ceea ce se petrece de ani cu greu se poate spune în două vorbe.
M-am despărţit cu păreri de rău de Sibiu, un oraş ale cărui periferii le îndrăgeam. Porneam de la casa mea către sud, spre pajiştile întinse de unde se puteau vedea munţii. În zile în care nu aveam unde merge, ce face, acolo mă duceam între două pagini de carte traduse, pur şi simplu ca să am un scop, ca să am o întâlnire: şi, odată ajunsă, stăteam ca stâlpul la marginea drumului şi mă uitam la întinderea de iarbă, la munţii care păreau atât de aproape, şi eram, în felul meu, fericită. Mă întâlneam cu animale şi cu urme de animale - vedeam arici, ulii, bufniţe, fel şi fel de şopârle - şi îmi umpleam apoi camera cu pene şi cu mari buchete de flori de câmp.
Dar în ultimii ani am văzut oraşul meu drag mâncând ca un nesătul din peisajul şi mai drag. Dincolo de dezvoltarea haotică a oraşului înregimentat şi el în moda naţională - mici case frumoase demolate, hidoşenii uriaşe înălţate peste noapte, şiruri de copaci raşi pentru a se face parcări, spaţii verzi dispărute - am suferit realmente privind peisajul de la periferie distrus de la un anotimp la altul. Un hipermarket colo, un bloc dincolo, un strat de asfalt aici, un beton turnat dincolo, şi şirurile de cumpărători invadând ca nişte batalioane vesele şi colorate ceea ce de fapt nu le aparţine: un habitat sălbatic, acum supus şi umilit, călcat în picioare.
În parcările imense ale celor trei hipermarketuri aproape lipite unul de altul în această zonă, se poate vedea, dacă te uiţi cu grijă printre roţile maşinilor, un păsăroi. Un păsăroi bej pestriţ, cu o creastă amuzantă în cap. Este ciocârlanul. Ciocârlia cu creastă, dacă traducem versiunea din limba engleză. Ţopăie de colo-colo şi ciuguleşte de printre plăcuţele de beton ce găseşte: vreun rest de plăcintă, vreo firimitură de la chifla care a însoţit micii... Zâmbim amuzaţi când îl vedem sărind pe picioruşele lui fragile şi lungi. Dar este o imagine care îţi poate frânge inima. Fiindcă la marginea parcării, la marginea drumului, încă se mai află este un şanţ. O urmă tristă a ceea ce a existat aici cândva. O dâră. Un şănţuleţ cu apă, în care mai cresc ca prin minune fire de papură, ţipirig, albăstrele, traista ciobanului, păpădii şi câte şi mai câte. Este casa ciocârlanului, din care n-a mai rămas decât pragul.
De asta merg seara în Piaţa Universităţii. Pentru un biet ciocârlan care ciuguleşte beton.

"Frumuseţe şi întristare"

De îndată ce am fotografiat cele două pagini din Frumuseţe şi întristare de Yasunari Kawabata, acestea s-au chircit şi şi-au închis taina în ele ca frunzuliţele de mimoză speriate de o pală de vânt sau de-o atingere trecătoare. Înainte ca eu să ştiu ce voi face cu ele, ele ştiau, rezistau, se opuneau - nu voiau nicicum scoase în lume, nu voiau rupte din context. Fiindcă prea multe pagini sunt smulse din carnea cărţii lor spre a fi atinse de degete străine şi reci, iar noi nu vom face asta. Vom spune: capitolul Marile canicule, pagina a doua şi vecinătăţile ei.
Despre caracterul scris care înseamnă "a gândi", dar care poate semnifica "a te gândi mult la cineva", "a nu putea uita" sau chiar "a fi trist". Despre "Nu pentru că nu putea, ci pentru că nu voia să uite". Despre înrădăcinarea amintirii şi a pasiunii, adânc în fiinţă, parte din fiinţă, ca unică vindecare - o îmbrăţişare cu plăcere, o acceptare a suferinţei. Despre "- Dacă ai muri, eu n-aş mai putea trăi", şi despre "- Dar dacă ai muri tu, n-ar mai fi nimeni care să-şi amintească de mine". Şi, închizând cartea, despre cum atunci când iubeşti n-ai cum să eviţi ca moartea să ţi se strecoare cu naturaleţe aproape de fiecare dată în pat, lângă tine şi cel iubit, lipindu-se rece ba de-o spinare, ba de cealaltă, şoptind măgării în urechile celui mai tânăr, cu glas de clopot cu limba legată.

Acasa

Tristă ca o bucată de gutapercă.
Şi-mi venea să zic: eşti acasă acolo unde ai maşină de spălat. Dar acasă tot nu se făcea. Apoi: eşti acasă în ziua cînd, în sfîrşit, te trînteşti pe canapeaua nouă şi poţi să începi să citeşti o carte. Şi acasă tot nu se făcea. Şi-apoi veneai de afară scîrbită de atîta gunoi şi lumină, şi goană şi gol, şi de ciuperca apărută deodată pe braţ de parcă s-ar fi lipit scîrboşenia toată de tine, şi goneai şapte etaje în sus şi te trînteai pe pat şi te pomeneai că ziceai uf, ce bine c-am ajuns acasă. Şi acasă tot nu se făcea.
Tristă ca o gutapercă.

Verde

Era o astfel de zi.
La Casa Fluturilor, printre felii de portocală.

Postare cu instalatori

Primul lucru pe care îl afli despre tine atunci cînd te muţi este că ai umilitor de multe lucruri. Sortezi, împarţi, donezi, arunci cu speranţa că va fi luat şi arunci pur şi simplu, şi tot sînt prea multe. Munţi de lucruri pe care le muţi doar ca să nu te mai atingi apoi cu anii de ele, munţi de lucruri care par să conteze, dar nu contează aproape deloc. Şi care te vor umili în fiecare zi cu prezenţa lor, care te vor strivi amintindu-ţi mereu că ai prea multe, că eşti un nimic care nu se poate dezbăra de nimicuri.
Apoi vor veni instalatorii şi vor repara colo, dincolo, şi toată casa necunoscută va fi scurmată şi schimbată aşa cum au schimbat-o şi cei de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea ta şi cei de dinaintea celor de dinaintea celor de dinaintea ta.
Dar noaptea, lîngă fereastra deschisă, cu spatele la cutii şi la pereţi, cu faţa la cer, vei vedea Perseidele, ploaia de stele, şi vor cînta greierii, şi pe lângă obraz îţi vor vîjîi lilieci, descriind arcuri frînte. Şi toate astea, ca niciodată. Pentru tine, nimicul.

***

Revista Tiuk! a acordat premiile pentru anul 2012.
Am luat Premiul ScurTiuk! pentru Roşu, roşu, catifea. Cum ador tot ce-i mic, nu se putea denumire mai frumoasă pentru un premiu. Mulţumesc. E un fel de premiu PiTiuk! pentru proză pitică. La mai mic!

Minute. Pereţi

Mai întîi a fost persana albă din Cişmigiu, priponită de-o tufă, cercetîndu-şi lent lesa, întinzîndu-se pe copacul cu spirale de iederă, ascuţindu-şi gheruţele, şi iar păşind prin iarbă cu prudenţa cu care atingi un covor fermecat. Şi mica smucitură de la hotarul diafan. Apoi păuniţa aceea anume, cu privirea ei transparentă, dincolo de gratii - nici un "amurg ce-şi desfoia păunii".
Şi mereu "nu vorbi", şi mereu "mai stai", şi mereu "nu spune nimic", nici n-aş putea. Imagini, nu vorbe.
Alţi pereţi, altă lumină.
În preajmă, pe petece de iarbă, stau mereu grupuri guralive de orbi.

Plimbarea de ieri

"crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor"

"Ţi s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simţi acea tristeţe subtilă la despărţirea de o locuinţă neiubită? Inima nu se frânge, aşa cum face la despărţirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăceşte reţinându-şi o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colţ al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însufleţit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-şi propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliştea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă şi guler apretat. Aş vrea să-ţi spun la revedere, dar nici măcar nu mi-ai auzi salutul. Şi totuşi, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărţi s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu ştiu dacă o să citesc vreodată ciornele şi extrasele îndesate sub căptuşala valizei mele, dar ştiu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc."

Darul, Vladimir Nabokov
(În pregătire la Editura Polirom)

Spre casa

Era o astfel de zi.

La revedere, Sibiu!

"Sau există o sosire care nu este sosire la, o plecare care nu este plecare către, o umbră care nu este umbră a scopului, sau nu? Fiindcă ce este această umbră a plecării în care noi sosim, această umbră a sosirii în care noi plecăm, această umbră a sosirii şi plecării în care noi aşteptăm, dacă nu umbra scopului, a scopului care se veştejeşte îmbobocind, care îmboboceşte veştejindu-se, a cărui înflorire este veştejire îmbobocindă? Vorbesc bine, nu-i aşa, pentru un om aflat în situaţia mea?" (Watt, Beckett)

Am crezut că o să se bată cuvintele la gura mea în ziua plecării, dar sînt mută. Cînd te desparţi de un iubit, şi îl priveşti pe fereastră plecînd spre gară, îndepărtându-se, şi ştii că îl vezi pentru ultima oară, şi cauţi să îi reţii mersul, şi forma aplecată a umerilor, e altfel. Cînd te desparţi de un oraş, pe care l-ai iubit şi l-ai detestat ca pe-un om, nu i te poţi tăvăli la picioare, nu îi poţi săruta mîinile, nu îl poţi implora sperînd să te ierte pentru orice-ai fi greşit, să te mai accepte, să mai fiţi o vreme împreună. A fost un la revedere care a durat un an, după doisprezece de locuit aici, iar acum, între zeci de pachete şi saci, umilitor de multe lucruri dintr-o casă pe care o simţeam mereu goală, aşteptînd o maşină, sînt obosită şi mută. Mă tot gîndesc la căruţa care a venit, prin anii '70, să ne ia şi să ne ducă dintr-un bloc în altul. La plînsul fetiţei de zece ani care simţea că totul se prăbuşeşte, de pe o stradă pe alta. A fost coşmarul meu recurent, drumul ăsta, plecarea. Îmi pare rău.

Minute

Pools of sorrow, waves of joy.
Am fost la Lidl, să mai văd munţii. Am văzut blocuri pe pajiştea noastră.
Iar la întoarcere, la locul de joacă dintre gunoaie, un copil care împinge leagănul cât poate de tare, apoi se apleacă, îşi umple pumnul de pietricele şi le aruncă în aer. Ele se risipesc orbitoare printre lanţurile balansoarului, înspre mine, descriind raze de copilărie pierdută, împroşcând neputinţă.
Pe sub nucul deja jumulit, o femeie cu gura strâmbă de plâns.
În fiecare cutie mai strecor cîte ceva prin colţurile libere: o piatră verde de la Ocna, o piatră albă de pe alee, o pisică de sticlă, o minge colorată plină cu mărgele, o baghetă de Harry Potter. Şi alteori las locul gol. Ştiu că, atunci când voi deschide cutia, mai ales acolo va fi.

Comori din anticariate

Orologiul

Chinezii văd ora în ochii pisicilor.
Într-o zi un misionar, plimbîndu-se printr-o mahala din Nanking, băgă de seamă că-şi uitase ceasornicul, şi întrebă cît era ceasul pe-un băieţaş.
Ştrengarul cerescului Imperiu stătu mai întîi la îndoială; pe urmă răzgîndindu-se, răspunse: "Mă duc să vă spun". Puţin după aceea, se ivi din nou, în braţe cu un cogeamite motan, privindu-l, cum se zice, în albul ochilor, spuse fără şovăire: "Nu e încă amiază de-a binelea!" Ceea ce era adevărat.
Cît despre mine, dacă mă plec spre frumoasa felină, aşa de potrivit numită, care în acelaşi timp e cinstea sexului său, mîndria inimii şi parfumul spiritului meu, fie că e noapte, fie că e ziuă, în plină lumină ori în searbăda umbră, în adîncul ochilor săi adorabili văd întotdeauna desluşit ora, întotdeauna aceeaşi, o oră vastă, solemnă, mare ca spaţiul, fără împărţiri în minute şi secunde - o oră neclintită, care nu e însemnată pe orologii, şi în acelaşi timp domoală ca un suspin, repede ca o aruncătură de ochi.
Şi dacă un nepoftit ar veni să mă tulbure cînd privirea mi se odihneşte pe acest delicios cadran, dacă vreun Geniu necinstit şi neîngăduitor, un Demon al contratimpului, ar veni să-mi spună: "Ce priveşti acolo cu atîta grijă? Ce cauţi în ochii acestei fiinţe? Vezi cumva ora, muritor risipitor şi leneş?", i-aş răspunde fără şovăire: "Da, văd ora; e Veşnicia!"
Nu este aşa, doamnă, că e un madrigal pe drept cuvînt meritoriu, şi emfatic ca şi dumneavoastră? Într-adevăr, mi-a făcut atîta plăcere să brodez această pretenţioasă galanterie, aşa că n-am să vă cer nimic în schimb.

Charles Baudelaire - Mici poeme în proză
(Editura Univers, 1971, traducere de G. Georgescu)

Anticariatul de lîngă sala Dalles, raftul favorit, 10 lei comoara. Aş mai transcrie Cîinele şi flaconul, Văduvele, Jucăria săracului, Singurătatea, Ochii săracilor, Îmbătaţi-vă, Supa şi norii, Anywhere out of the world, Cîinii cei buni...

*

"Unde se duc cîinii, spuneţi, oameni puţin băgători de seamă? Se duc la treburile lor.
Întîlniri de afaceri, întîlniri de amor. Prin ceaţă, prin zăpadă, prin noroi, pe zăduful muşcător, cînd toarnă cu găleata, se duc, vin, aleargă, trec pe sub trăsuri, aţîţaţi de pureci, de pasiune, de nevoie sau de datorie. Ca şi noi, s-au sculat dis-de-dimineaţă, şi-şi caută hrana sau aleargă după plăceri.
... Şi sînt foarte exacţi, fără carnete, fără însemnări şi fără portofele." (Cîinii cei buni)

*

Trebuie să fii mereu beat. Aici e totul: e singura problemă. Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă încovoaie la pămînt, trebuie să vă îmbătaţi necontenit.
Dar cu ce? Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă.
Şi dacă uneori vă veţi trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posacă a odăii voastre, odată beţia potolită sau dispărută, întrebaţi vîntul, valul, steaua, pasărea, orologiul, tot ce aleargă, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cîntă, tot ce vorbeşte, întrebaţi ce oră e; şi vîntul, valul, steaua, pasărea, orologiul vă vor răspunde: "E ora beţiei! Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul." (Îmbătaţi-vă)

Minute

Într-o cameră albă, trei ferestre dînd spre ziduri albe - dincolo de ele, ţipetele rîndunicilor; dincoace, carne de var.
Fetiţa de la Romană, cîntînd la vioară, cu banii fîlfîind nebuneşte în cutie. Şchioapa de după colţ nu adună într-o zi cît adună ea dintr-o tăietură de arcuş.
Şobolănelul de la Romană, derutat, privind dintre crengi, refuzînd să se ascundă mai bine. Sătul deodată de fugă.
Caii dintre dealuri, dimineaţa devreme pe lîngă linia ferată, în ceaţă, cîte unul, cîte unul, niciodată doi. Viţeluşii, o grădiniţă vioaie cu copite, pe urma mamelor solide, dulapuri castanii mobilînd un deal ca un sîn.
Oboseala uriaşă. Şi patru ochi se uită la tine, şi ştii că ar trebui să comanzi, şi spui abia descleştînd vorbele "o porţie de spigatte", şi simţi că nu-i bine, dar altfel nu poţi.

Lacul Rândunica

Era o astfel de zi.

(Foto: VDN, Ocna Sibiului)

"...şi era de parcă vocea unei viori înecase deodată zumzetul..."

Proprietarul magazinului nu era acolo: plecase la dentist, iar locul său era ţinut de o doamnă cam întâmplătoare care citea o traducere rusească a Tunelului lui Kellerman, într-o poziţie total inconfortabilă, într-un colţ. Fiodor Konstantinovici s-a apropiat de masa unde erau expuse periodicele emigraţiei. A despăturit suplimentul literar al ziarului rus din Paris, Ştiri, şi cu o fior de entuziasm subit a văzut că rubrica lui Christopher Mortus era dedicată Comunicării. „Dacă o face praf?" a apucat Fiodor să gândească, cu o speranţă nebună, deja auzind în urechi, totuşi, nu melodia denigrării, ci duduitul amplu al elogiilor asurzitoare. A început să citească cu lăcomie.
„Nu îmi mai amintesc cine a spus – poate Rozanov a spus-o pe undeva”, începea Mortus hoţeşte; şi, dând mai întâi acest citat fals iar apoi un gând exprimat de cineva într-o cafenea din Paris după lectura cuiva, începea să strângă aceste cercuri artificiale în jurul Comunicării lui Konceiev; dar chiar şi aşa, nici până la sfârşit nu atingea deloc centrul, ci abia de făcea ici şi colo câte un gest fascinant înspre acesta dinspre circumferinţă – şi iarăşi se rotea. Rezultatul era ceva de genul acelor spirale negre din cercuri de carton care se rotesc neîncetat în vitrinele gelateriilor din Berlin, într-un efort dement de-a se transforma în centrul unei ţinte.
Era o „critică dură” veninoasă şi plină de dispreţ, fără nici măcar o remarcă justă, fără nici măcar un exemplu – şi nu atât cuvintele criticului, cât întreaga lui manieră făceau o jalnică şi dubioasă fantomă dintr-o carte pe care Mortus nu avea cum să n-o fi citit cu încântare şi din care evita să citeze ca să nu îşi facă singur rău prin neconcordanţa dintre ceea ce scria el şi lucrurile despre care scria; întreaga recenzie părea să fie o şedinţă de spiritism pentru convocarea unui spirit care se anunţă din avans a fi, dacă nu o înşelătorie, măcar o înşelare a simţurilor. „Aceste poeme”, încheia Mortus, „produc în cititor o repulsie nedefinită, dar insurmontabilă. Oamenii binevoitori cu talentul lui Konceiev le vor considera probabil încântătoare. Nu vom fi în dezacord – probabil aşa şi este. Dar în vremurile noastre dificile, cu noile lor responsabilităţi, când însuşi aerul este îmbibat cu o subtilă angoisse morală (conştiinţa căreia este semnul infailibil al «autenticităţii» unui poet contemporan), micile poeme abstracte melodioase despre viziuni visătoare sunt incapabile să mai seducă pe cineva. Şi, într-adevăr, cu un soi de uşurare plină de bucurie poţi trece de la ele la orice fel de «document uman», la ceea ce poţi citi «printre cuvinte» la anumiţi scriitori sovietici (chiar şi lipsiţi de talent), la o confesiune nepricepută şi plină de tristeţe, la o scrisoare particulară dictată de emoţie şi disperare.”
La început, Fiodor Konstantinovici a simţit o plăcere acută, aproape fizică, la citirea articolului, dar aceasta s-a risipit imediat şi a fost înlocuită de o senzaţie ciudată, de parcă ar fi fost părtaş la o chestiune perfidă, infamă. Şi-a amintit zâmbetul lui Konceiev de acum o clipă – chiar la gândul acestor rânduri, desigur – şi şi-a dat seama că un zâmbet similar i se putea aplica şi lui, Godunov-Cerdînţev, a cărui invidie făcuse echipă cu criticul. Atunci şi-a amintit că însuşi Konceiev, nu o dată, în recenziile lui – din înălţimile lui şi, de fapt, la fel de lipsit de scrupule – îl înţepase pe Mortus (care era, apropo, în viaţa reală, o femeie de vârstă mijlocie, mamă, care în tinereţea ei publicase nişte poezii excelente în revista Apollo din St. Petersburg, iar acum trăia modest la doi paşi de mormântul lui Marie Başkirţev, suferind de o boală de ochi incurabilă, care conferea fiecărui rând scris de Mortus un fel de valoare tragică). Iar când Fiodor a înţeles ostilitatea infinit de flatantă a acestui articol, s-a simţit dezamăgit că nimeni nu scria despre el în felul acesta.
S-a mai uitat şi printr-un mic săptămânal ilustrat publicat de emigranţii ruşi din Varşovia şi a găsit o cronică pe acelaşi subiect, dar croită într-un stil complet diferit. Era o critique-buffe. Valentin Liniov, localnic, care de la număr la număr obişnuia să îşi reverse impresiile diforme, nesăbuite şi deloc literar gramaticale, era faimos nu numai fiindcă nu era capabil să priceapă cartea pe care o recenza, dar şi fiindcă, din câte se părea, nu o citea până la capăt. Folosind cu voioşie autorul ca pe o trambulină, purtat de propria lui parafrază, extrăgând fraze izolate în sprijinul concluziilor sale incorecte, interpretând greşit paginile iniţiale şi în consecinţă urmărind frenetic o pistă falsă, îşi croia calea către penultimul capitol în binecuvântata stare a unui pasager care încă nu ştie (iar în acest caz nu află niciodată) că s-a urcat într-un tren greşit. Invariabil, se întâmpla ca, după ce frunzărea orbeşte un roman lung sau o proză scurtă (lungimea nu juca nici un rol aici), să îi furnizeze cărţii propriul lui sfârşit – de obicei exact opus intenţiei autorului. Cu alte cuvinte, să zicem, dacă Gogol ar fi fost contemporan, iar Liniov ar fi scris despre el, Liniov ar fi rămas ferm în convingerea sa nevinovată că Hlestakov chiar era revizor. Când însă, ca acum, scria despre poezie, folosea fără măiestrie mecanismul aşa-ziselor „punţi între citate”. Felul în care discuta despre cartea lui Konceiev se reducea la răspunsurile pe care le dădea în numele autorului la un fel de chestionar din oracole (Floarea ta preferată? Personajul preferat? Ce virtute apreciezi cel mai mult?): „Poetului”, scria Liniov despre Konceiev, „îi plac [aici urma un şir de citate, forţat distorsionate prin combinarea lor şi prin cerinţele cazului acuzativ]. El se teme [alte cioturi însângerate din versuri]. El găseşte alinare în [même jeu]; dar pe de altă parte [trei sferturi de vers transformat prin intermediul citatelor într-o declaraţie plată]; uneori i se pare că” – iar aici Liniov extrăgea fără să vrea ceva mai mult sau mai puţin întreg:

Zile ale viţei ce se coace! Pe bulevarde, statuile albăstrii.
Ceruri nepătate sprijinite pe umerii de nea ai ţării natale.

– şi era de parcă vocea unei viori înecase deodată zumzetul unui...


Darul, Vladimir Nabokov

Lecţia de tăcere, la ora de matematică

Toată zarva ultimelor zile mi-a adus în minte - ca multor altora, desigur - întâmplări din timpul şcolii. Voi povesti aici despre Monica, eleva care tace.

Se întâmpla în anii ’80, la şcoala de pe Strada Exerciţiu din Piteşti. Era ziua tezei la matematică. Profesorul de matematică era şi dirigintele nostru, domnul Trandafirescu. Când toţi ne aplecam pe problemele atent selecţionate din caietele subţirele, un loc din clasă rămânea liber. Lipsea Monica Dumitru.

Monica nu se număra printre premianţii clasei, dar clasa era cea mai bună din serie. Cum nimeni nu lipsea niciodată de la teză fără să se afle vreun motiv, o întâmplare cu totul ieşită din comun, priveam cu toţii pe furiş la locul gol şi ne întrebam ce s-o fi putut întâmpla. Nimeni nu ştia nimic.

Într-un târziu, când poate că uitasem de colega absentă şi ne grăbeam mai tare, cu obrajii încinşi, să abordăm şi ultima problemă, uşa clasei s-a deschis şi în prag a apărut Monica. Răvăşită dar calmă, reţinută. I s-a dat voie să intre şi să se aşeze. Timp să dea teza nu mai era.

Mai departe îmi amintesc foarte bine aşa: eu stau în rândul de la fereastră, am terminat exerciţiile; Monica stă în rândul din mijloc, cu o bancă mai în spate. Mă uit la ea. O văd cum stă foarte dreaptă, cu spatele lipit de tăblia scaunului, cu privirea înainte, cu palmele în poală. Profesorul o întreabă ce s-a întâmplat. Încet, ca să nu deranjeze elevii. Ea nu răspunde. Se uită înainte, se uită în jos şi zice într-un târziu doar atât: „Nu... Nu m-aţi crede.” Din nou e întrebată, din nou refuză să spună. Profesorul insistă, cu blândeţe: a rămas încuiată în casă? S-a blocat în lift? A pierdut cheia? Încearcă să destindă situaţia, nu o ceartă deloc, o asigură că poate să dea mâine teza, numai să spună ce s-a întâmplat. O răsfaţă, face glume cuminţi, îi spune „Monel...”, doar-doar fata va mărturisi ce i s-a întâmplat. Monica se tot uită în faţă, trec secunde lungi, pare să ia o hotărâre, iar atunci când buzele ei se mişcă ne aşteptăm ca ea să spună, în sfârşit, ce s-a întâmplat. Suntem deja toţi cu ochii pe ea. Se simte în toată clasa că s-a întâmplat ceva. Ne imaginăm ceva fantastic. Dar ea repetă acelaşi lucru: „Nu pot. Ştiu că nu m-aţi crede”. Şi astfel până la finalul orei. Profesorul încheie: Monica va da teza mâine. Până atunci, dacă va dori să îl caute ca să îi spună ce s-a întâmplat, poate să o facă oricând. Dar fata, la fel, privind în gol nu spune decât: „Nu, nu are nici un rost. Ştiu că nimeni nu m-ar crede.”

Teza s-a terminat, a urmat pauza, pauzele şterg multe la vârsta aceea, timpul vâjâie ameţitor la vârsta aceea, o fi urmat chimia, biologia, o fi urmat engleza, nu mai ştiu. Ştiu că mi-a rămas în minte Monica Dumitru, „Monel”, pentru tăcerea ei de argint care nu era sfidare, care nu era obrăznicie, care era un fel de seif în care, indiferent ce-ar fi ascuns ea, ceva fantastic sau ceva banal, era doar al ei, nu al nostru. Ea cunoştea valoarea acelei tăceri, a acelei taine. Tăcerea asta mi-o amintesc azi – era semn de putere şi de modestie la un loc, era semn de simplitate şi cuminţenie, era refuzul de a spune o realitate care ar fi putut fi luată drept minciună. Adică, nu doar să nu minţi – dar nici măcar să nu spui ceva ce ar putea fi considerat minciună.

Nu am aflat ce i s-a întâmplat în acea zi Monicăi, eleva care tace şi nu vrea să se scuze, nu vrea să se pună la adăpost cu nici o scuză. Tăcerea ei mi se pare astăzi şi mai frumoasă, frumoasă precum tăcerea îndrăgostiţilor păcătoşi din Balada unei nopţi de iarnă a lui Radu Gyr, cei care ard pe dinăuntru când sunt înveşmântaţi în gheaţă, cei care „mai goi decât apele, tac”, „mai goi decât stelele, tac”, „mai goi decât nopţile, tac”, „mai goi ca veciile, tac”.


Publicat pe blogul adevărul.ro.

Darul

În pregătire la Editura Polirom.

Alergînd în Sub Arini

Văd, de la un pas la altul, şi destrămîndu-se în clipa imediat următoare, un giuvaier viu: un pui de pasăre căzut din cuib, acoperit de un mic roi de muşte verzi, strălucitoare. Speriate de mine, smaraldele îşi iau zborul. Puiul de-o zi rămîne despuiat pe potecă. O montură rece, golită încă o dată de viaţă.

E important să alergi singur. Să te desparţi de celălalt, de ceilalţi. Alerg de parcă la capăt, capătul inexistent, ar fi ceva, ceva ce voi descoperi atunci cînd mă voi aştepta mai puţin, şi nici atunci nu voi fi sigură că asta-i. O să fie ceva uşor, trecător, ca un salt peste un roi de muşte verzi în montura cărnii unui pui de o zi. Ceva zărit din fugă, o imagine, o senzaţie, ceva augumentat din plin apoi, acoperit de straturi mătăsoase de sens, fără ca vreun fir adăugat să fie minciună. Şi alerg încet: şi fiindcă nu vreau să ajung, şi fiindcă niciodată corpul prăpădit nu ţine pasul cu gîndul (la fel cum în literatură nu s-a pomenit vreodată ca realitatea să ajungă imaginaţia din urmă). Fericire. Nu vrei să ajungi la ea gîfîind.

Fiindcă mă oprisem deodată din alergarea în roată şi căutam să nu ameţesc, de aceea eram fericită alergînd pe poteci. Fără muzică. În trosnete şi icnete, pînă totul devine lin, curgător. Speriată ca nu cumva transpiraţia mea să nu pună toţi dulăii parcului şi-ai pădurii pe urmele mele. Dar dulăii Trinkbachului, vai, ei vin tot să pupe după genunchi.

Aşa o frică de cuvinte, o frică albă ca varul în lumina dimineţii.

Premiera, premiere - teatru, repetitie

L-am auzit ieri pe Constantin Chiriac devoalînd la Radio România Cultural cele două premiere pe care le pregăteşte Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu pentru noua stagiune - este vorba despre spectacole de Theodor Cristian Popescu şi de Gigi Căciuleanu.

Theodor Cristian Popescu a mai montat cu trupa din Sibiu spectacolele Auto-Da-Fe şi Opinia publică. Ambele mi-au plăcut enorm, iar despre primul dintre ele am scris în Suplimentul de cultură cu nespusă încîntare. Încîntarea de atunci nu s-a putut uita, astfel că am acceptat cu multă bucurie să traduc, astă-primăvară, piesa la care au început repetiţiile acum, Absolventul.

Astăzi am asistat la o repetiţie pe text - iar asta a reprezentat pentru mine o premieră extrem de interesantă. Mă fascinează de la o vreme etapele de transformare a unui text - din proză în scenariu, din scenariu în text rostit, text de carne şi oase - astfel că am petrecut vreo două ore ascultînd fermecată cum cuvintele scrise prind o altfel de viaţă, cum personajele se ridică din pagină. Am văzut pentru prima oară cum se repetă pe un text care abia ce se înalţă din foaie, cum se discută la kilometrul zero relaţiile dintre personaje, cum se imaginează ce se întîmplă dincolo de decor, în zona nevăzută a poveştii. Este o mină de aur asistarea la o repetiţie pe text, pentru orice om care scrie.

Aş spune mai multe şi despre actori, despre cum fiecare dintre ei mi s-a părut o alegere foarte inspirată - dar toate la vremea lor.

Hello, Mrs. Robinson!

Radu Gyr - Balada unei nopti de iarna

Crivăţul

- Dă şfichiuri, nemernică slugă,
dă bici, ticălos vizitiu,
nu ştiu telegarii să fugă
cît crivăţ în mine eu ştiu.

Ah, sania-ntoarce-o mai iute,
întoarce, buzat faraon.
O grea presimţire se-ascute,
mă-mpunge turbat scorpion.

Din şubă, urlîndu-şi sudalma,
mugeşte cumplitul boier.
Zăpezile-aleargă de-a valma
şi noaptea-i tăiş de hanger.

- Stăpîne, nu ştiu ce te-apasă,
de ce să pornim îndărăt?
Plecarăm spre tîrg, nu spre casă,
şi-i vifor şi ger şi omăt.

- Întoarce, nemernică slugă,
dă bici, vizitiu ticălos.
Nelinişti se-abat să mă sugă,
cuţite m-ajung pîn' la os.

Pun trebilor mele obloane,
las dracilor tîrgul plocon.
Mă-ntorc la conac, măi ţigane,
zoreşte, buzat faraon.

...

- Nu-i haită, nemernică slugă,
nu-s lupi, ticălos vizitiu.
Dar dulce, cu ochi ca o rugă,
muierea acasă mi-o ştiu.

E fragedă cum e omătul
şi-i albă, buzat faraon,
şi-i tînăr şi-nalt logofătul
şi pare la faţă cocon.

Din şubă, strîngîndu-şi sîneaţa,
mugeşte cumplitul boier.
Îi joacă pe toată mustaţa
spărturi de ciudat giuvaer.

- Stăpîne, pricep ce-ai sub coastă,
ce crivăţ te mînă-ndărăt:
subţire şi albă nevastă
şi tînăr şi-nalt logofăt...


Candela

Icoana tresare în colţ
şi candela pîlpîie moale.
- Scufundă-mă-n braţele tale,
ca iazul albastrelor bolţi.

Ţi-s slugă la curte, dar ţi-s
mai rob mătăsoaselor gene...
Lumina mea, ninge-mă-alene
cu marea ta floare de vis.

Afar' gem zăpezile. Zac
sub ele păduri şi pămînturi.
uitat între noapte şi vînturi,
se leagănă tainic iatac.

Icoana din colţul de rai
şi candela pîlpîie moale.
- Vrei apele iazului? Ia-le.
Vrei faguri stupului? Ia-i.

Tu nu-mi eşti nici rob, nici argat,
ci eu mă plec, treaptă înfrîntă.
Sînt, dragoste, creanga ta sfîntă,
culege-mi tot rodul bogat.

...

Brăţara

...

Năprasnic, în şuba-i de gheaţă,
un urs e boierul vîlvoi.
Îşi joacă cumplita sîneaţă,
în barbă-i stau ţurţurii goi.

- Iubitule, nu crivăţul tună,
nu el smulge uşa din loc.
Cuprinde-mă strînsă cunună
să fim o brăţară de foc.

...

Cuprinşi în inelul fierbinte
de teamă sau dragoste grea,
ei doi se scufundă-nainte
în lungul sărut care-i bea.

- Ţigane, ştiai ce m-adastă,
ce clocot mă mînă-ndărăt:
subţire şi albă nevastă
şi tînăr şi-nalt logofăt...

...

Dar ei stau cuprinşi mai departe,
legaţi la un loc în frînghii,
să ardă-n iubire şi-n moarte
cu braţe de candele vii.


Statuia

Pe unde-a stat bezna ca zaţul
străluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vîntul cu laţul
şi-l bagă în cuşcă de fier?

Pe urma viforniţei, suie
o lună de rece mărgean.
- Dă-mi apă să ferec statuie,
dă-mi apă, nevolnic ţigan.

...

În bocete sluga se frînge
sub ţeava ce-ameninţă crunt,
scoboară găleata şi plînge
şi scoate luceafăr mărunt.

Dar ei, strînşi brăţară întruna,
în noapte legaţi de-un copac,
sub apa ce-ngheaţă ca luna,
mai goi decît apele, tac.

Sălbatec, cu ochii de sînge,
boierul împroaşcă scîntei:
- Zănatecă slugă, nu plînge,
mai toarnă smarald peste ei.

...

În vaiete robul se-ndoaie,
scufundă şi umple găleţi,
vărsînd recea lor vîlvătaie
pe albele, matele vieţi.

Dar ei, sclipitoare-mpietrire,
în noapte cristale se fac
şi-adînc încleştaţi în iubire,
mai goi decît stelele, tac.

...

Dar ei, ferecaţi în lumină,
în noapte arzînd peste veac,
statuie de gheaţă senină,
mai goi decît nopţile, tac.

...

Dar ei stau zidiţi mai departe,
adînc scufundaţi ca-ntr-un lac,
şi, limpezi în patimi şi-n moarte,
mai goi ca veciile, tac.



Radu Gyr - Balada unei nopţi de iarnă

Radu Gyr - Balada pasării măiestre

Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apele, pe buze, giuvaere.

Era-ntr-a patra zi de vânătoare...
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenuncheau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tânăr curtean cu chip strălucitor,
când culegea văzduhul frânt din zbor,
când străpungea pădurea-n beregată.

...

Dar cum fugea după sălbăticiune,
încremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre-minune.

...

Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrând izbucnirea flăcării să-i dea
şi liniştea sfinţeniei senine.

...

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pîn-la os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit
nici rumene frânturi de răsărit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.

...

Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioburi mari de gânduri răşchiate.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.

...

Tot mai sătui de basme fără tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.

Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.

...

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea,
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

...

Călca încet, grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vânturau din cale.

Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşamni...
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
când pasărea îi ciugulea din palme?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţăros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii...

...

Dar nu-i păsa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surâdea şi şchiopăta-nainte...
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gâlgâia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub călcâie,
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnă şi tămâie.

(din volumul Poezii - Sângele temniţei * Balade, Editura Marineasa, 1992)

Radu Gyr - "şi-n piept ningea cu fulgi de cocor"

Vorbitor

M'au scos din celulă'ntr'o duminică, tată...
Oftând veniseşi la vorbitor.
Temniţa strâmbă juca în jurul meu, beată,
şi-n piept ningea cu fulgi de cocor.

Nu m'ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna
(acest lucru e strict interzis).
Dar s'a făcut o tăcere moale ca lâna,
peste noi cădea cerul ucis.

Şoapta ţi-a fremătat doar atât: - Măi băiete...
Între noi, gardianul sever,
lacrimi înalte, ani groşi, şi, ca un perete,
osânda cu sârma de fier.

Cum mă priveai! Îţi sta numai pulbere'n faţă
din odrasla cu zâmbet puţin.
Un chip ticălos fumega, din neguri, din ceaţă
şi din putregaiuri de chin...

Dincolo, erai tu: mâna ta veştedă, tată,
ce-mi desena urşi de gheaţă pe geam.
Obrazu-ţi sfânt, luminându-mi pe foi, altădată,
sub lampă, când "teme" scriam...

Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere,
în aer s'a rupt - creangă de lut.
Eu ţi-am cules umbra mâinii, ca o părere,
şi'n vis m'am plecat s-o sărut.

Tăceam amândoi. Dar, sub tăceri încleştate
sângerau şi zvâcneau întrebări.
Le vedeam palpitând ca nişte vrăbii împuşcate,
cu piepturi umflate de zări.

Întrebau ochii: - Băiete, ce cruntă ursită
spoi cu fiere obrazul tău?
Răspundea fruntea: - Bătrânule, ocna-i cumplită,
sălbatec sunt, crâncen şi rău...

Sfios, printre noi umblau aduceri aminte
în vârfuri de paşi, ca pe-un preş.
Îmi venea să le pipăi năluca fierbinte,
cu mari scuturări de cireş.

Tâmpla căzuse adânc în tăcerea sonoră
plină de vorbe fără de glas...
Apoi gardianul: - S-a sfârşit sfertul de oră!
M'am ridicat de la iconostas.

Pumnii mi s'au umflat de ţigări de la tine,
tată, ai spus ceva ca un fum,
şi Veşnicia cu tunet surpat de ruine,
m-a prins sub molozu-i postum...

Gardianul m'a'mpins iar în celula haină,
prin febre să te văd cum plecai,
ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină,
un băietan cu ochii de rai...


Nesomn

Sub mine e o plită urzicătoare.
Nesomnul atârnă'n tavan, de cârlige.
Păianjene, -mi sfârâi pe-obraz ca o vâlvoare,
ploşniţă, muşcătura ta frige.

Fierbe neastâmpărul, vâlvoi, fără diguri,
fără zăgazuri, cu toată năvala...
Fire-aţi ale dracului, friguri,
şi voi, ceasuri groase ca smoala.

Veghea mă arde cu jordii, mă taie,
mă ronţăie până'n ciolane.
Celula năpusteşte pe mine ciocane,
răngi, fierăstraie.

Ha, gândurile mele ridică spinări
ţepoase, sculate, cum au mistreţii, -
le-aud cum se freacă de toţi pereţii...
Deasupra mea, jindul ascute frigări.

Iată şi pofta duşmancă,
mi-arată şolduri, sparge viori...
Din sânii pernii-aş muşca până'n zori,
şi din pătura neagră ca o ţigancă.

Ah, prinde-mi inima, domnule prim-gardian,
pune-mi-o'n lanţuri, vrea să evadeze,
a fugit printre paznici, a sărit metereze,
bag'o în carceră grea, de catran...

Fii atent, gardian, ia măsuri foarte severe,
nu vezi? prin vizetă mă biciuie'ntruna
aceeaşi privelişte, - o ştiu de cinci ere:
plopul şi luna, iar plopul, iar luna.

Mă plopule, lumânarea ta, pari o ţigară,
aşa arzi subţire, drept, fără văpăi.
Şi curul domnişoarei luni, ce-obraznic iese'n afară!
Cum l-aş învineţi în bătăi!


In memoriam

Pe deţinutul sinucis ieri dimineaţă
toţi îl răsfaţă.
Toţi i-ar da o ţigare,
Don-Prim nu-l mai înjură în treacăt,
şi nu mai trebuie lacăt,
nici lanţ de picioare.

O soră sau o cumnată
l-a îmbrăcat în cămaşă curată;
şi însuşi Septembrie-i pune
pe piept calda lui moliciune,
ca şi cum ar picura o fântână
de borangic şi de lână.

Acum are tâmple cereşti
pline de-o mare dulceaţă,
parcă nu pleacă din viaţă,
parcă intră'n poveşti...

Azi porţile temniţei larg s-au deschis
pentru deţinutul sinucis:
începând de la orele zece
e liber să plece.
E liber? Paznicii se'ncruntară:
Putem să-l lăsăm pe poartă afară?
Cum, nimeni nu se mai teme
că osânda şi-a sfârşit prea devreme?

Vieţaşilor nu le vine să creadă,
toţi se reped la gratii să vadă
cum gardienii din poartă
nu-l îmbrâncesc şi nu-l ceartă,
ci se descoperă mut
că trece un deţinut...

Temniţa auie: Pleacă, pleacă...

Isuse, Tu ai trimis
cotiuga asta săracă
să ia pe cel sinucis?
Ai loc şi pentru noi, condamnaţii?
Pentru noi, ticăloşii, scuipaţii,
gunoaiele, lepădăturile,
se mai îndură Scripturile?
În basmul unde-Ţi lunecă paşii
e voie şi pentru noi, puşcăriaşii?

Deschizi rare uşile stelelor Tale
la pramatii, la haimanale?
Sau şi acolo, la Tine,
sunt lanţuri, gardieni şi suspine?
Poate şi-acolo, pentru furi şi mişei,
ai gratii, lacăte, chei,
şi poate, şi-acolo'n celule albastre,
câte-un nemernic din turmele noastre
supără iarăşi pe bunul Tată
şi, în osânda lui blestemată,
se sinucide încă o dată...


Radu Gyr - Sângele temniţei

(din volumul Poezii - Sângele temniţei * Balade, Editura Marineasa, 1992)

Într-o seară şedeam, între râu şi apus...

Într-o seară şedeam, între râu şi apus,
Sus pe podul cel vechi, tu şi eu.

Îi era prea lene ca să înoate înapoi până pe malul celălalt; a urmat fără grabă cărarea care înconjura lacul pe marginea sa nordică. În locul unde o largă pantă nisipoasă ajungea până la apă, cu rădăcinile descoperite ale pinilor neliniştiţi susţinând ţărmul alunecos, se mai aflau nişte oameni, iar mai jos, pe o fâşie de iarbă, erau întinse trei corpuri goale, alb, roz şi maro, ca o triplă mostră a acţiunii soarelui. Mai departe, de-a lungul curburii lacului, era o întindere mlăştinoasă, iar pământul de pe potecă, închis la culoare, aproape negru, i se lipea înviorător de călcâiele goale. A urcat din nou, pe o pantă presărată cu urzici, şi a mers prin pădurea pestriţă către ascunzişul lui. Totul era vesel, trist, însorit, umbrit – nu avea chef să se întoarcă acasă, dar era vremea. S-a întins pentru o clipă sub un copac bătrân care i se păruse că-i face semn – „Hai să-ţi arăt ceva interesant”. Printre copaci a răsunat un cântecel, iar acum apăruseră, mergând cu pas vioi, cinci călugăriţe – cu feţe rotunde, purtând haine negre şi scufii albe – iar cântecelul, pe jumătate de şcolăriţe, pe jumătate angelic, plana mereu în jurul lor, în timp ce una, apoi alta se apleca din mers pentru a culege o floare modestă (invizibilă lui Fiodor, deşi el era culcat în apropiere) iar apoi se îndrepta cu foarte multă uşurinţă, reuşind simultan să ajungă la nivel cu celelalte, să intre în ritm şi să adauge această floare fantomatică la un buchet fantomatic, cu un gest idilic (degetul mare şi arătătorul atingându-se pentru o clipă, celelalte degete curbate delicat) – şi totul se asemăna foarte mult cu o scenă de teatru – şi câtă pricepere era în toate, ce infinitate de graţie şi artă, ce regizor stătea pitulat în spatele pinilor, ce bine era calculat totul – mersul lor uşor deranjat şi imediat nivelându-se iarăşi, trei în faţă şi două în urmă, şi faptul că una dintre fetele din urmă a chicotit scurt (un simţ al umorului foarte monahal) din cauză că una din faţă, deodată, într-un mic acces de expansivitate, aproape că bătuse din palme la o notă deosebit de celestă, şi felul în care cântecul scădea pe măsură ce se depărta, în timp ce un umăr continua să se aplece şi degetele căutau o tulpină de iarbă (dar aceasta, abia legănându-se, rămânea să lucească în soare... unde se mai întâmplase asta înainte – ce anume se mai îndreptase şi începuse să se legene?...) – iar acum ele se îndepărtaseră, toate, printre copaci, cu pas rapid, încălţate în botine cu nasturi, iar un băieţel mic pe jumătate dezbrăcat, care se prefăcea că-şi caută mingea în iarbă, repeta obraznic şi maşinal o frântură din cântecul lor (ceea ce muzicienii numesc „refren bufon”). Ce montare! Câtă muncă fusese depusă în această scenă uşoară şi rapidă, în această traversare plină de pricepere, ce muşchi erau sub acea pânză neagră şi cu aspect greoi, care avea să fie schimbată după pauză cu fuste de balet din voal.

De îţi pare vieaţa amară,
Nu te pune cu ea, ci mai bine
S-admiţi vina ta de-a te naşte
Cu o inimă tandră în piept.
Iar de nu vei pofti recunoaşte
O vină vorbind de la sine...


Darul, Nabokov

(în pregătire la Editura Polirom)