Birdwatching de la fereastră

Ziua începe cu un ţipăt. L-am mai auzit. Iar duminica Floriilor devine o sărbătoare. Urmăresc, urmăresc păsările toată ziua, dintre pagini şi rânduri.
Cel mai mult m-am temut, la mutare, că nu voi mai avea niciodată o fereastră ca la Sibiu. Cu brad, cu cuib unde văd cum cresc guguştiucii, cu familia de bufniţe învăţându-şi plozii cu moacele pufoase să zboare, privindu-mă cu capete rotitoare cum găteam cu fereastra deschisă, şi cu muşuroaiele de sub geam, şi cu ciupercile crescute în curcubee de ploaie. Dar fereastra nu depinde de loc, depinde de ochi. Ce de minuni mai descopăr, şi câtă bucurie e-n toate.
Ţipătul. Acasă, la Sibiu, un astfel de ţipăt se auzea noaptea. Un prădător, un fâlfâit scurt, o zbatere, ştiai că afară se moare, afară se supravieţuieşte, afară e viaţă - şi încă o zi se iţeşte din darnica pălărie şi pentru tine.
M-am uitat la porumbeii zburând din turla bisericii. Am ascultat mierloiul triluind zi de zi din acelaşi punct de pe sârmă, ca o notă fixată pe portativ, dorindu-i să-şi găsească pereche, am văzut burta albă a pescăruşului planând la un braţ de fereastra mea de aici, când stăteam tolănită pe canapea. Iar astăzi, în stolul de porumbei, iarăşi acea siluetă un pic diferită, un pic alungită, un planor printre avioane: un uliu păsărar!
L-am urmărit la şapte dimineaţa, la opt mă bucuram că încă-i aici, la nouă îl vânam cu aparatul foto şi cu binoclul, la zece mă întrebam dacă o să-mi bată ceva agenţi sub acoperire la uşă, crezând că spionez vip-uri neinteresante din hotelul de vizavi, la douăsprezece, când m-am întors de la alergare, uliul era tot aici, la unu, când m-am întors din plimbare, tot aici. Cred că atunci am constatat că sunt doi, o pereche. Iar după-amiaza iarăşi i-am urmărit, mutându-se de pe antena tv (ca ruptă din cartea pe care-o traduc, unde o mierlă stă pe "clama", pe "agrafa de hârtie" a unui televizor, exact o asemenea antenă străveche!), pe balustradele înalte ale apartamentului de lux cu pereţii de sticlă de la ultimul etaj al hotelului, pe vreun parapet, pe roza vânturilor.
Pentru mine asta e fericirea: să mă uit la un uliu cum stă neclintit vreme îndelungată, cu acea postură de-acum inconfundabilă - verticală, cu capul între umeri, privind în jos, gata mereu de atac, apoi planând brusc, terifiant, fascinant, în orice direcţie pofteşte, o săgeată, şuierând, ţipând, atacând porumbei care se fac nevăzuţi ca prin farmec sau chiar vreo pereche de ciori grive care-a rămas de pază la cuib şi-l tot sâcâie pe micul, agilul prădător... Şi totul în centrul celui mai hulit oraş, între blocuri, în curtea dintre un hotel, un bloc şi o biserică, în timp ce migăleşti la o carte.
Prieteni, prieteni.

Spre deosebire de amestecul uman de pe străzi - bătrânii aceia: prădători şi prădaţi de propriile vieţi - apariţia acestor păsări sălbatice are darul de a te linişti, de a-ţi spune că totul e-n regulă, totul e încă normal, că se trăieşte, că se întâmplă, că se zboară.

(Foto: VDN)

Bătrânii Bucureştiului

În magazinul de lângă Conservator, o bătrână mă roagă să îi dau de pe raftul de sus o sticlă de ulei. Ea nu ajunge. Din aceasta? Da, din aceea. Verde, măsline, ceva extravirgin bla-bla. De obicei, bătrânele mă întreabă cât costă una, alta. De data asta, nu - vrea doar sticla, musai aceea. Dar, ştiţi, costă 58 de lei, îi spun cu jumătate de gură. Da, da, ştie, iar asta nu contează câtuşi de puţin.

În acelaşi magazin, la casă, chiar când să plătesc, un bătrân vine cât poate el de fuguţa şi îi înapoiază casieriţei o mică datorie. Nu are mărunt. Îi dă 50 de lei, îi mulţumeşte din suflet. Casieriţa nu are restul, adică 30 de lei. Nu-i nimic, nu-i nimic, îi spune vesel bătrânul. Mi-i daţi data viitoare. Dă să plece. Nu înainte să îşi ceară scuze de la mine, că m-a ţinut pe loc. Mă atinge pe braţ prietenos. Atunci întorc capul, să văd şi eu mai bine omul căruia nu-i trebuie restul la 50 de lei. Este el, torţionarul.

Ies într-o plimbare de seară, după lăsarea întunericului, doar cu cheia în buzunar. În faţa restaurantului La Mama din spatele Ateneului, o bătrână cu păr alb ca neaua îmi cere în şoaptă cinci lei. Cinci lei, doar cinci lei, vă rog mult de tot. Părul îi pare pus proaspăt pe bigudiuri, în urechi are cercei din ciorchini de perle, hainele trădează o eleganţă de demult, un statut de demult. Nu am, mă opresc şi îi zic, chiar nu am nici un leu. Începe să-mi spună despre ea: Am ştiut să vorbesc şi să scriu în cinci limbi; încă mai ştiu - dar la ce-mi foloseşte?

Plimbări

(foto: VDN)

"Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată."

Între timp (pe 3 iulie, conform agendei mele) aflasem – nu de la John, ci de la Sybil – că prietenul meu începuse să lucreze la un poem amplu. După ce nu-l mai văzusem vreme de vreo două zile, s-a întâmplat să-i aduc acasă nişte imprimate de la cutia poştală din stradă, alăturată cu a lui Goldsworth (pe care obişnuiam să o ignor, înţesată cum era de fluturaşi, reclame locale, cataloage comerciale şi genul ăsta de prostii) şi am dat nas în nas cu Sybil, pe care un arbust o ascunsese de privirea mea de şoim. Cu pălărie de paie şi mănuşi de grădinărit, stătea pe vine în faţa unui rond de flori şi tăia sau lega ceva, iar pantalonii ei maro strâmţi mi-au amintit de colanţii-mandolină (cum le ziceam în glumă) pe care-i purta şi nevasta mea. Mi-a zis să nu-l deranjez cu reclamele respective şi a adăugat informaţia că s-a „apucat de un poem foarte mare”. Am simţit sângele inundându-mi faţa şi am bombănit ceva cum că mie încă nu-mi arătase nimic, iar ea s-a îndreptat şi şi-a dat părul negru încărunţit de pe frunte, s-a holbat la mine şi a zis: „Cum adică – nu v-a arătat încă nimic? Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată. Nici măcar n-o să discute cu dumneavoastră până nu e gata, absolut gata”. Nu-mi venea să cred, dar am descoperit în curând, vorbind cu ciudat de reticentul meu prieten, că fusese foarte bine instruit de soţie. Când mă străduiam să-l scot din muţenia lui cu ajutorul unor vorbe de duh bine intenţionate, precum: „Oamenii care trăiesc în case de sticlă n-ar trebui să scrie poeme”, el nu făcea decât să caşte şi să scuture din cap şi riposta că „străinii ar trebui să se ferească de zicalele vechi”. Cu toate acestea, nevoia de a afla ce făcea cu tot materialul viu, mirobolant, palpitant şi sclipitor pe care-l revărsasem asupra lui, dorinţa arzătoare de a-l vedea la muncă (chiar dacă fructul muncii lui îmi era interzis) s-a dovedit a fi absolut chinuitoare şi incontrolabilă şi m-a făcut să mă dedau la o orgie de spionaj pe care nici un considerent legat de mândrie n-a putut s-o împiedice.
Ferestrele, după cum bine se ştie, au fost consolarea literaturii la persoana întâi din toate epocile. Însă acest observator nu a putut rivaliza în materie de noroc cu Eroul timpului nostru care asculta pe la uşi, nici cu cel omniprezent al Timpului pierdut. Şi totuşi mi se acordau când şi când frânturi de vânătoare fericită.

Nabokov, F.p.

Taina, Globus şi Luciat

E tare plăcut să ţii taine, ce mare scofală? Mai rîzi pe sub mustăţi cu vreun prieten, mai scapi un "stai, c-o să vezi", dar nu zici. Apoi vine şi ziua în care să spui.

Mi-am publicat cărţile de pînă acum la edituri diferite, una colo, două dincolo, alta aici... Dar am tradus numai pentru Editura Polirom. Voi face însă o excepţie şi voi traduce o carte pentru colecţia Globus, de la Editura Univers, relansată în aceste zile. Din două motive de suflet: 1. coordonatoarea colecţiei este Luciat, alias terorista cititoare, care alege cărţile după bunul ei plac; 2. am crescut cu Globus, cu copertele acelea mici şi colorate care ascundeau mereu poveşti minunate.

Luciat şi-a redeschis blogul după cinci ani de tăcere. Nu m-am numărat printre cei care ar fi stat în cap ca să afle cine este. Păi, se ştia. O fată care citeşte. Acum, că ne-am întîlnit să punem la cale nu ţara, dar cîte-un orăşel, poate două, pot să spun. E o fată care citeşte.

O să dezvălui totuşi un detaliu despre cine este Luciat. Dacă stai seara pe o bancă în Cişmigiu cu ea, prin faţa ta va trece deodată, printre atîţia oameni care-şi plimbă cîinii, un băiat cu un iepure alb în braţe. "Un iepure!" o să strigi. Şi iarăşi: "Uite, uite, un iepure!" Iepurele e mare, te minunezi de aşa apariţie, urechile i se sprijină pe umărul tînărului care îl poartă. Într-un tîrziu, Luciat o să-şi ridice ochii din paginile pe care ţi le arăta pătimaşă, o să se uite peste umăr şi o să te întrebe distrată: "Ce, chiar era un iepure?..." Păi, da, chiar era. Un iepure alb, mare, cu ham negru, ţinut în braţe de un băiat. Dar între timp s-a dus, nu se mai vede. Rîdeţi, paginile palpită vii în poală şi cer mîngîiate între urechi.

Călătorie frumoasă, Luciat şi Globus!

Duminică mov

Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.

Nabokov, F.p.

(Foto: VDN)

O tăcere

Era o astfel de zi.

Basmul, cinci ani

Sînt ape care curg repede şi ape care curg lin. În ţara unde s-a petrecut povestea Prinţesei Repede-Repede, toate apele curgeau de o mie de ani atît de încet, încît doar adierea vîntului părea să le mişte la suprafaţă. Peştii din străfundurile rîurilor înotau dînd din aripioare o dată la un an, iar păsările din copaci cîntau cele mai lente melodii. Norii înaintau pe cer cu viteza unui melc adormit, astfel că mişcarea lor o puteai vedea numai dacă închideai ochii şi îi deschideai peste cîteva minute, iar toate fiinţele din Lentmania exact asta făceau, şi de-ar fi vrut, şi de n-ar fi vrut. Fiindcă vieţuitoarele din această ţară făceau totul încet, foarte încet. Clipeau, mergeau, respirau fără nici o grabă, căci Graba dispăruse de mult din lumea lor. O singură fiinţă din întreaga împărăţie îndepărtată mai făcea un singur lucru repede. Aceasta, nu e greu de ghicit, era Prinţesa Repede-Repede. Dar ceea ce făcea ea iute, închisă în iatac, departe de orice privire, era marea ei taină, aducătoare şi de dulci bucurii, dar şi de o nemaipomenită tristeţe.


Basmul Prinţesei Repede-Repede împlineşte cinci ani de la apariţie.

Ultimele exemplare, la preţ pitic, la Editura Polirom.
Aceeaşi poveste s-a întâmplat şi cu Orchestra portocalie.

“Raiul face roata”

Există un moment foarte precis când simţi că noua carte face clic – este expresia pe care o folosesc de mult fiindcă exact aşa aud: face clic. Dacă e să facă. Scrisul meu este circular. Rescrierea face scrisul să fie circular. Tehnic, totul seamănă foarte mult cu ce se întîmplă şi cînd traduc. Nu poate exista o singură trecere – asta ar face cartea liniară. Sînt, inevitabil, mai multe treceri, reveniri. Mersul acesta iar şi iar de la sfîrşit la început şi de la început la sfîrşit face scrisul să fie o roată. Vorba unei biete femei fără minte dintr-o proză scurtă de Beckett, “Raiul face roata, face roata, roata, roata, roata, roata”.
Cu traducerile, apropierea de final e mult mai vizibilă: de la o trecere la alta, sînt tot mai puţine modificări. Traducerea e gata atunci cînd, la a cincea, a şasea, a şaptea trecere, deja cu originalul pus deoparte, retuşurile se subţiază pînă dispar. Cînd pagini în şir se citesc fără nici o modificare, cartea e gata.
Ce se întîmplă la scris, la rescris? Primele recitiri înseamnă la mine urmărirea firului logic prin întregul volum, adăugarea de detalii şi mai cu seamă ştergerea de detalii, simplificarea, curăţirea întregului. Şi înseamnă mai ales aducerea în zona de început de indicii care au sens doar odată ce ajungi la final, acelea despre care speri că vor fi deliciul celor care vor reciti. Stop. Reluare. Vor reciti? Rîdem o vreme şi continuăm. Da, împănarea textului deloc liniar cu detalii care au sens numai la o recitire este lecţia – lecţie frumoasă ca o dragoste – învăţată lucrînd la traduceri, prin numeroasele recitiri care dezvăluie, scot dintr-o dată la iveală ceea ce sigur că a fost de neînţeles la prima lectură. Se aplică, după puteri, la scrisul propriu, cu riscul de a părea nebuni. Nebuni: noi, adică, noi să fim recitiţi? Dar fără nebunie, fără pură nebunie, scrisul în sine ar mai fi posibil, de la bun început? Pentru acel un unic cititor care ne-ar reciti şi ar scoate măcar un icnet de încîntare pe canapeaua lui descoperind detaliul ascuns, aparent fără sens, deodată sclipind ca o nestemată în nisip – o repetiţie, o asemănare fugară, un obiect pe o masă, un trecător pe o stradă umbrită – pentru acest cititor imaginar ne dăm în roată iar şi iar. Şi deodată, cînd toate lucrurile par să fie aşezate la locul lor, cartea şlefuită face clic. E rotundă, s-a închis.
Imaginaţi-vă încîntarea mea cînd, anul trecut, traducînd Darul lui Nabokov, am dat de un capitol întreg care reprezintă un volum, o biografie scrisă de personajul principal – o carte circulară închisă cu agrafa unui sonet! Primele opt versuri ale sonetului se află la finalul capitolului. Ultimele şase sînt la început. Bineînţeles că urmează, în capitolul următor, cronicile grăbite şi apăsate care fac praf cartea. Ce sonet este acesta, din şase versuri?
Sigur că între momentul cînd cartea se închide şi al unei eventuale publicări urmează o prăpastie. Cartea se aşază pentru o vreme nedefinită în raft. E gata. Cînd şi dacă o să plece mai departe, spre vreun editor, asta-i cu totul altceva. Îţi trebuie un alt fel de motivaţie, îţi trebuie răbdare cu carul, dispoziţie, încredere, speranţă – un întreg evantai cît o coadă de păun, care tot mai adesea ne va lipsi.


Despre declicul care anunţă încheierea unei cărţi - o anchetă la care răspund: Andrei Codrescu, T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Emilian Galaicu-Păun, Mariana Codruţ, Ioana Bot, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Robert Şerban, Veronica D. Niculescu, Ioana Nicolaie, Radu Aldulescu, Florin Lăzărescu, Andra Rotaru, Marius Chivu, Simona Popescu, Radu Vancu.
O anchetă realizată de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua, aici.

Chiparosul si migdalul din Crimeea

Aer de primăvară. Un pic pufos. Vezi teii aceia alinaţi pe stradă? Ramuri negre acoperite de paiete verzi şi ude. Toţi copacii din lume călătoresc undeva. Pelerinaj perpetuu. Îţi aminteşti, când veneam încoace, spre acest oraş, copacii călătorind pe lângă ferestrele vagonului nostru? Îţi aminteşti cei doisprezece plopi sfătuindu-se cum să treacă râul? Şi mai demult, în Crimeea, am văzut odată un chiparos aplecându-se deasupra unui migdal în floare. Odată ca niciodată, chiparosul fusese un coşar solid, înalt, cu o perie pe sârmă şi o scară sub braţ. Îndrăgostit până peste urechi, bietul om, de o micuţă spălătoreasă, roz precum petalele de migdal. Acum s-au întâlnit, în sfârşit, şi au pornit undeva împreună. Şorţul ei roz se umflă în briză; el se apleacă înspre ea cu sfială, ca şi când încă ar fi îngrijorat să nu o murdărească cu funingine. Legendă de cea mai bună calitate.

Din Zei de Vladimir Nabokov, povestire scrisă la 25 de ani în limba rusă, nepublicată, tradusă de Dmitri Nabokov în engleză. Inclusă în Povestirile lui Vladimir Nabokov.

Watt - Zilei parte mare, nopţii parte mare

Watt rămâne una dintre marile mele preferate, dintre cărţile traduse şi dintre cărţile citite vreodată. De câte ori mă mai mir că volumul ăsta cu trei romane ale lui Beckett traduse la noi în premieră a rămas fără ecou, de parcă ar fi căzut în mijlocul unui deşert de pe altă planetă, în timp ce mari războaie încap pe muchii înguste, mi se spune că Beckett, ah, Beckett e greu de citit. Dar Beckett e amuzant, e trăsnit, e adorabil, are tot ce-ţi poţi dori. Fericirea cufundărilor şi descoperirilor este inegalabilă.
Ieri am răsfoit iarăşi volumul şi am dat de nişte pagini iubite, îngrozitor de iubite. Poate mai vrea să le iubească cineva.

***

În grădina lui Watt, în grădina mea, ne-am fi simţit mult mai nestingheriţi. Dar nu mi-a dat deloc prin minte să mă merg înapoi în grădina mea împreună cu Watt, sau să merg înainte împreună cu el în a lui. Dar nu i-a dat deloc lui Watt prin minte să meargă înapoi împreună cu mine în grădina lui, sau împreună cu mine să meargă înainte în a mea. Fiindcă grădina mea era grădina mea, iar grădina lui Watt era grădina lui Watt, noi nu mai aveam o grădină comună. Aşa că am mers încolo şi-ncoace, în felul descris, nici unul în grădina lui.
Aşa că am început, după atât de mult timp, să ne plimbăm iarăşi împreună, şi să vorbim, din când în când.
Aşa cum mergea Watt acum, aşa şi vorbea, de la coadă la cap.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Zilei parte mare, nopţii parte mare, Knott cu acum. Acum până, puţin de atât văzut ah, puţin de atât auzit ah. Seară până dimineaţa de. Auzit ce-am, văzut ce-am atunci şi. Totul liniştit, înceţoşat. Urechile, ochii şi slăbesc acum. Linişte în, ceaţă în, mutat m-am aşa.
De aici, probabil se va bănui:
că inversiunea nu afecta ordinea propoziţiilor, ci doar a cuvintelor;
că inversiunea era imperfectă;
că elipsa era frecventă;
că eufonia era o preocupare;
că spontaneitatea probabil nu lipsea;
că probabil era mai mult decât o inversiune a discursului;
că gândul era probabil inversat.
Astfel ajunge tot omul, mai devreme sau mai târziu, să invidieze musca, cu toate lungile bucurii ale verii înaintea ei.
Rostirea era la fel de rapidă, şi de înăbuşită, ca şi înainte.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam faţă în faţă, erau lipsite de semnificaţie pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Zis ce, spunea, ce, zis ce.
Astfel cred că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la presupun prima etapă sau iniţială a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Fiindcă Watt avea un puternic simţ al cronologiei, într-un fel, şi şi mai puternic îi displăcea batologia.
Mâinile mele îi părăseau adesea umerii, pentru a face câte-o însemnare în agenda lor mică. Dar ale lui nu îi părăseau niciodată pe ai mei, decât dacă le detaşam eu personal.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte, adică o mare parte din ce auzeam.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie, ci pe cea a literelor în cuvinte.
Această nouă modificare Watt a executat-o cu discreţia lui obişnuită şi cu un simţ al ceea ce era acceptabil pentru ureche, şi cu o judecată estetică. Şi totuşi pentru cineva ca mine, dornic de informaţie mai presus de orice, schimbarea a fost destul de deconcertantă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam piept în piept, nu-mi spuneau mare lucru.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ec siz, spunea, ec siz, ec.
Astfel cred că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a doua etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea literelor în cuvinte, ci pe cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Din nimic. La sursă. La profesor. La templu. Lui i-am adus. Inima asta golită. Mâinile astea golite. Mintea asta ignorantă. Trupul ăsta fără casă. Ca să-l iubească puţinul meu s-a opus. Puţinul meu nu l-a vrut. Puţinul meu să-l înveţe a uitat. Mi-am abandonat puţinul ca să-l găsesc pe el.
Acestea erau sunete care la început, în ciuda apropierii noastre, nu-mi erau tocmai clare.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce zis, ce, spunea, ce zis.
Astfel bănuiesc că am ratat multe cred de mare interes cu privire la presupun cea de-a treia etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a literelor în cuvinte.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Aiubert ec? Tonk. Aeva ec? Tonk. Atrub ănilp are? Uhp! Aiubert rad? Un ăc libaborp. Aeva rad? Uitş un.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam burtă în burtă, erau atât de goale pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Siz ec, spunea, ec, siz ec.
Astfel bănuiesc că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la cred cea de-a patra etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete.
Apoi totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a literelor în cuvinte, ci pe cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Zicea îmi, Nu, vesta, jiletca, pantalonii, şosetele, pantofii, cămaşa, chiloţii, haina, îmbracă gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Îmbracă. Zicea îmi, Nu, apa, prosopul, buretele, săpunul, sărurile, mănuşa, peria, cada, spală gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Spală. Zicea îmi, Nu, apa, prosopul, buretele, săpunul, briciul, pudra, peria, bolul, rade gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Rade.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam pubis în pubis, lăsau atâta de dorit pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce, zis ce, spunea, zis ce.
Astfel presupun că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la cred cea de-a cincea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete.
Până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a literelor din cuvinte laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Ănîp ec av inev auiz. Un taw, un tonk. Un purt, un telfus. Un uiv, un trom. Un zaert, un timroda. Un lesev, un tsirt. Aşa tiărt, o emerv.
Asta nu însemna nimic pentru mine.
Ec siz, ec, spunea Watt, ec siz.
Astfel presupun că am ratat multe cred de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a cincea, nu, a şasea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Dar până la urmă am înţeles.
Apoi Watt a început să inverseze nu ordinea literelor din cuvinte laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a literelor din cuvinte laolaltă cu cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
De exemplu:
Rămu nî rămu, inemao iod. Ătaot auiz, etpaon nid etrap. Rai, rai, rai. Iopa tucăf ma ec? Un. Taw uc tibrov tonk? Un. Tonk uc tibrov taw? Un. Tonk al tatiu taw? Un. Taw al tatiu tonk? Drus, bro, tum. Etpaon nid etrap, ătaot auiz. Inemao iod, rămu nî rămu.
Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu asta.
Ec, siz ec, spunea Watt, siz ec.
Astfel cred că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la presupun cea de-a şaptea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Apoi i-a dat prin minte să inverseze, nu ordinea cuvintelor în propoziţie, nici pe cea a literelor în cuvinte, nici pe cea a propoziţiilor în perioadă, nici simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a literelor în cuvinte, nici simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă, nici simultan pe cea a literelor din cuvinte şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, nici simultan pe cea a literelor din cuvinte şi pe cea a cuvintelor din propoziţie şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, o, nu, ci în scurtul timp al aceleiaşi perioade, ba pe cea a cuvintelor în propoziţie, ba pe cea a literelor în cuvinte, ba pe cea a propoziţiilor în perioadă, ba simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a literelor în cuvinte, ba simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă, ba simultan pe cea a literelor în cuvinte şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, şi ba simultan pe cea a literelor în cuvinte şi pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă.
Nu-mi amintesc nici un exemplu al acestui stil.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam lipiţi unul de altul, erau atât de irlandeze pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce siz, spunea, ec, zis ec.
Astfel cred că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a opta şi ultima etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.

Samuel Beckett, Opere II.

Vedere din Zembla

Despre lucrările studenţilor: „Sunt în general foarte binevoitor [a zis Shade]. Dar sunt anumite fleacuri pe care nu le iert.” Kinbote: „Cum ar fi?” „Dacă n-a citit cartea cerută. Dacă a citit-o ca un idiot. Dacă scotoceşte în ea după simboluri; de exemplu: «Autorul foloseşte imaginea frapantă a frunzelor verzi fiindcă verdele este simbolul fericirii şi al frustrării.» Mai am şi obiceiul de-a scădea catastrofal nota studentului dacă foloseşte «simplu» şi «sincer» într-un sens elogios; exemple: «Stilul lui Shelley este întotdeauna foarte simplu şi bun»; sau «Yeats este întotdeauna sincer.» Asta e ceva larg răspândit, iar când aud un critic vorbind de sinceritatea unui autor, ştiu că ori criticul, ori autorul e un prost.”

(Nabokov, F.p.)

Disperare

Până zilele trecute, a fost doar o notă de subsol la pagina 11 din carte şi o dorinţă. Zilele trecute, am reuşit să îl văd. Disperare - Despair. Filmul după romanul lui Vladimir Nabokov, în regia lui Rainer Werner Fassbinder. Realizat în 1978, la un an după moartea lui Nabokov, cu premiera la Cannes. Găsesc, într-o cronică din The Guardian, comentatori care se vaită că nu l-au putut vedea, deşi îl caută de zece ani - filmul se distribuia doar cu colecţiile Fassbinder, extrem de scumpe. Cronica din 2012 vine imediat după distribuirea separată a filmului. Fericire de Disperare.

Uită de teoria cu filmele care niciodată nu egalează cărţile. Este în filmul acesta aceeaşi Disperare, spusă cu alte mijloace. Personajele strălucesc, niciodată imaginaţia cititorului nu s-a simţit mai flatată. Hermann, interpretat de Dirk Bogarde, e rupt din pagini şi e viu, îşi trăieşte propria viaţă pe ecran, nebunul versatil, expresiv, atotprezent, dominator, sclipitor. Lidia (Andréa Ferréol), minunată - senzuală, veselă, adorabilă, diafană, gâsculiţa perfectă a lui Hermann. Sau păsăruica de rasă a lui Ardalion? Ardalion, pictorul leu. Şi, desigur, Felix!...

Povestea e ţesută într-un labirint de geamuri şi oglinzi absolut fermecător, textul este reconstruit ca să slujească ecranul (adaptare de Tom Stoppard), monologurile lui Hermann sunt mutate în discuţiile cu diferiţii lui interlocutori. Sigur, filmul nu e text. Dacă te aştepţi să vezi, pas cu pas, cartea, cu scene favorite - "semnat Vrabie", "Literatura e Dragoste" şi vise cu câini albi -, cu jocuri de cuvinte de neuitat şi umorul nebun al lui Nabokov din şi dintre rânduri, atunci, ei bine, nu le vei primi pe toate. Vei primi însă aceeaşi lume, aceeaşi poveste, transpusă în acest limbaj diferit. Disperarea lui Fassbinder vine cu daruri. Îi vei vedea pe Hermann, Lidia, Ardalion şi Felix la ei acasă şi vei vedea în mintea lui Hermann, cel care "nu va primi niciodată bilet de voie din iad" (Nabokov). Este filmul care te face să-ţi iei adio de la teoriile absurde cu filmul mereu mai slab decât cartea. Filmul e film & cartea e carte.

Bonus: Genericul mov; primele imagini din film sunt cele în care Lidia sparge ouă şi face gogol-mogol. Undeva pe fundal e şi râşniţa de cafea.
"Ardalion, tu ţi-ai primit gogol-mogolul; ăsta-i gogol-mogolul lui Hermann; Fiecare cu gogol-mogolul lui... Uite, Hermann, gogol-mogol!..."

Trailer, aici.

"Visuri şi ţinte"

Poate că este cea mai teribilă întrebare din toate, fiindcă ne forţează la o sinceritate atroce, la săpături după un răspuns deloc la îndemână, şi ce ne facem dacă nicicum nu găsim unul? Nu putem inventa. Nu există visuri, nu există ţinte, nu în sensul acela de punct înainte pe o hartă imaginară. Există pas mic şi pas mic, pe acelaşi drum cu grijă ţinut. Drumul e greu şi e firesc, în unele zile pricepi uluit că ai ajuns într-un loc unde poate-ai fi vrut să ajungi, dar nici n-ai îndrăznit să doreşti, au fost pas de pitic lângă alt pas de pitic şi atât. Îmi doresc linişte, visez la liniştea aceea din timpul scrierii primelor poveşti, primului volum, de acum zece, doisprezece ani, când nu exista junglă, nu exista vorbărie, eram eu în camera mea, o bibliotecă, un monitor, un brad la fereastră, la capătul lumii. Ce s-a schimbat? În momentul în care ştii că există jungla, vorbăria, auzi foşgăiala toată şi când stai cu palmele apăsate pe urechi. Izolarea se accentuează. Îmi doresc linişte, o întoarcere în acel punct zero senin şi curat, şi pentru asta mă lupt în fiecare zi, fiindcă acum liniştea nu mai este posibilă decât prin bătălii.
Îmi doresc şi seninătatea din timpul primei cărţi traduse, când tot aşa nu ştiam jungla, nu ştiam urletele, şi era pură plăcere, şi lipsă de grabă, şi un dicţionar mare şi rupt proptit pe un scăunel cu sertar. Inocenţa.
Visez să pot termina pasul mic pentru care am ridicat talpa de pe pământ astăzi, acum. Atât şi nimic mai departe.


- O anchetă în Prăvălia culturală -

Repede-Repede, o ilustraţie cu Povestucii

Anca Smărăndache, o excepţională ilustratoare de cărţi, îmi face o surpriză de ar sta şi motanul meu în coadă. O ilustraţie inspirată de Basmul Prinţesei Repede-Repede, pe care l-a citit cu atâta empatie încât ilustraţia pare ruptă din imaginaţia mea în clipa când am creat copacul-literă şi cei doi povestuci, Dublu B şi Dublu V, stând acolo sus şi scriind în caietele lor chiar basmul. Atmosfera, culorile, stilul şi atâtea detalii minuscule şi preţioase sunt cele pe care ni le-am fi dorit, cred, ambii autori ai basmului... Senzaţia mea este că Anca este în primul rând o foarte bună cititoare - în desenul acesta sunt detalii care au scăpat criticii!
Nu o cunoşteam pe Anca până ieri. Acum o cunosc prin intermediul lucrărilor ei minunate. M-a făcut fericită şi îi mulţumesc, sperând din suflet să colaborăm pe viitor, poate la alt basm, poate la altă carte, poate chiar la o reeditare a lui Repede-Repede. Ilustraţiile ei sunt visul oricărui meşter de poveşti!

"Povestucii din copacul-literă"
(titlul desenului este cel al capitolului 9 din basm)
Copyright - Anca Smărăndache

Hoţi

Duminică după-amiaza mă confesam unor prieteni, într-o vizită delicioasă, că singurul lucru care îmi lipseşte aici cu adevărat este teatrul. Fără să ştiu, exact atunci venea o invitaţie. Aveam să o găsesc abia seara, era prea tîrziu ca să mai pot ajunge. A fost un fel de "ai grijă ce-ţi doreşti". Dar, pentru că mi-am dorit mult, mult de tot...

Am văzut aseară Hoţi, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional Bucureşti. Mi-a plăcut mult spectacolul, e de neratat, şi mi-au plăcut sala şi publicul.

Sala Studio a TNB. Pe scenă, un lac secat, un ponton, stuf de jur împrejur, scheletul unei răposate bărci. Se aud broaştele, se ridică aburul. Un sfert de oră de aşteptare aşa – şi nu ai cum să nu te simţi ca un personaj din Pescăruşul, seara, pe moşia lui Sorin. Aştepţi pe malul lacului, unde s-a improvizat o scenă: „În stînga şi în dreapta scenei, tufişuri.” Şi aproape că auzi: „De ce umbli totdeauna în negru?” „Port doliu după viaţa mea.”
Luminile se sting, în stuf se aprind perechi de puncte roşii, întocmai ca-n piesa din piesa lui Cehov, doar că groaznicul animal nu mai este doar unul. Spaimele s-au multiplicat. Pătrundem în poveste – pătrundem în poveşti.
Spectacolul este alcătuit din diferite mici istorii, de cele mai multe ori pe scenă se află doar două personaje, cel mult trei. Poveştile cuplurilor – soţ şi soţie, mamă şi fiică, soră şi frate – vor glisa făcîndu-şi loc una alteia, pînă ce toate se vor uni viguros. Nu avem aici doar nişte poveşti cu fir comun, ci unele care se îmbină perfect şi dau un răspuns precis pînă la capăt. Dacă de obicei drumurile se răsfiră din marea poveste, de data asta lucrurile merg în sens invers. Pornim ca din vîrfurile tremurătoare ale crenguţelor unui copac, coborîm uşor, ca să ajungem pe ramuri solide şi să ne trezim la final jos, lîngă tulpina groasă şi aspră a poveştii, pe pămîntul uscat.

Splendid spectacol al fragilităţii noastre de zi cu zi, al rîsului colectiv pe sub care ni se petrec tragediile cînd (nu) ne este lumea mai dragă, Hoţi este o defilare seducătoare, energică şi plină de culoare: aceste personaje jefuite de vii poartă doliu după viaţa lor îmbrăcate colorat şi stîrnindu-ne vinovate hohote de rîs.

Articolul integral apare în Suplimentul de cultură de săptămîna viitoare.
Aici.
Foto: Radu Afrim

Copila de zapada

A apărut Copila de zăpadă, ediţia 2014.

Micul Feodor la dentist

Cum o fi oare să stai
Jumătate de oră de-acum în cupeul acesta?
Cu ce ochi să mă uit la fulgii aceştia de nea
Şi la ramurile negre ale copacilor?
Cum să urmăresc din nou cu privirea
Borna aceea conică,
Cu şapcă de vată? Cum să-mi amintesc
Pe drum înapoi drumul încoace?
(În vreme ce, cu tandreţe şi greaţă,
Îmi pipăi întruna batista
În care, împăturit atent, se află ceva
Ca un breloc de fildeş.)

Darul - Nabokov

Bradul

Iar dacă mi se face dor de bradul de-acasă, e de-ajuns să-mi pun pelerina, să deschid larg fereastra, să duc la ochi aparatul şi să apropii, şi uite-l. Doar că nu-l mai pot atinge cu mâna, nu-l mai pot scutura când se-ncarcă prea tare, iar el va trebui să ducă cum poate, cât poate.
Vor veni vrăbii? Vor veni mierle? Bufniţe cu ochi portocalii în toiul furtunii? Cuiburi la primăvară?

Nu e nevoie neapărat de-un strat gros de zăpadă ca să nu se mai audă foşgăiala, ca să nu se mai vadă noroiul, ca să fie o veşnică duminică - şi clopotele din turn, parcă mai clare, la sfert, la jumătate, la fără, la fix, şi iar şi iar, nu de la capăt, mereu înainte, şi precum cu tine tot aşa fără tine.

Acasă stăteai pe o stradă cu nume de turn. Aici, turnul.

Scene frumoase din Bucureşti. Piticul în blugi care se întoarce duminică de la pescuit, cu un scăunel pliant şi o undiţă. Stai la semafor în spatele lui, apoi îţi potriveşti pasul, doar o vreme, cât ţine verdele. "Dumneavoastră sunteţi Fericirea?" Dar nu-l auzi fluierând.

Satie.

Bileţele colorate înaintând spre miezul unei cărţi.

Cu pelerina trântită pe balansoar, acoperindu-i jumătate de obraz, Pupidulce e înfrigurat şi tăcut.

Cuibărire.

Troglodire.

Dar dacă eşti chiar tu una dintre fiinţele care există după acele ferestre luminate seara, la care se uită acum cineva şi visează cu jind?

Plimbări

Marile bucurii si marile tristeti

Cehov spunea că n-a scris niciodată vreo cronică literară şi că a scrie cronici i se pare echivalent cu a învăţa limba chineză.
Eu voi spune despre cartea asta de care mă bucur de câteva seri doar atât: că o consider cea mai frumoasă carte de proză românească apărută anul trecut. Marile bucurii şi marile tristeţi, de Augustin Cupşa, a apărut la Editura Trei, în afara colecţiilor, şi frumos îi şade aşa, fiindcă zău că nu seamănă cu nimic şi nu merita să stea lângă nimic, în nici un fel de "mare familie". Cuprinde unsprezece povestiri, cu titluri inspirate şi ademenitoare, precum: Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare, Ce-o să se întâmple când mor, De două ori două periuţe de dinţi, Ochi căprui, sprâncene subţiri...

O să mai spun că aşa cum este coperta, aşa e şi interiorul, conţinutul cărţii. Aceste fire firave de plante plutind în aer suntem noi, cei asemenea personajelor din carte, pierduţi pe un discret fond alb - povestirile sunt curate, precise, cu personaje fragile graţie apropierii lentilei, dar foarte bine conturate din tuşe sigure, nimic nu este ostentativ, nimic nu este gros, îngroşat, nu există balast, frazele sunt limpezi şi de o simplitate căutată, deloc uşor de realizat. Avem o carte plăcută, simplă dar nu uşurică, curată dar nu superficială.
Pregătirea autorului, de medic psihiatru, se simte în căptuşala fiecărei situaţii discret prezentate, fără comentarii şi concluzii. Efect puternic, prin cuvinte puţine.
N-am avut cum să nu mă gândesc, citind povestirile din volum, că Augustin Cupşa poate a citit şi şi-a însuşit sfaturile date de Cehov în scrisori confraţilor lui - cu simplitatea, cu obiectivitatea, cu aparenta răceală faţă de personaje, cu uitarea de sine atâta vreme cât scrii despre alţi oameni. Poate c-a făcut-o, poate că nu. Rezultatul este un volum impecabil, pur şi simplu frumos, de citit seara pe îndelete, o carte în care se vorbeşte despre oameni ca tine şi-n care:

"Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru."
"Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc."
"vânzătorii de bilete plâng în cabina lor cel puţin 5 minute la două ore din motive pe care nu şi le pot explica. Cel mai probabil este vorba de frustrarea faptului că toate sunt trecătoare."
"privea blana lupilor dintr-o cuşcă murdară, două perechi sfrijite care îi fixau lung şi trist şi păreau că se tem şi de picăturile de ploaie."

Din una dintre favoritele mele, povestirea Ochi căprui, sprâncene subţiri, voi alege un fragment atipic care mi se pare că ilustrează foarte bine ideea întregului volum:

Se-ntâmplă lucruri, îşi spuse şi o emoţie vie ca un câmp electrostatic îi cuprinse tot corpul.
Încă se întâmplă lucruri simple.
Să ieşi să umbli prin ploaie şi să arunci cu pietre în râu.
Să împuşti un mexican care nu te iubeşte îndeajuns.
Să fumezi o ţigară în întuneric.
Să vezi luminile din Tokio într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.
Să îţi încalţi pantofii pe ascuns şi să o cauţi prin hotel.

Scriu această însemnare de simplă încântare duminică seara, cu un deliciu în faţă: mai am de citit ultima povestire, cea care dă şi titlul volumului. Presimt că o să-mi ardă buricele degetelor să vin să adaug aici ceva. Dar n-o să o fac, şi nu fiindcă computerul va fi stins. Dar luaţi cartea. Încălţaţi-vă pe furiş şi căutaţi-o prin vreun hotel.

Marile bucurii şi marile tristeti, de Augustin Cupşa.

"Grozav aş dori să mă ascund pe undeva vreo cinci ani..."

Cehov - Scrisori

Fragmente din scrisorile
către Al. P. Cehov (frate):

A te lepăda de un subiectivism de căpătat e tot atît de uşor ca a bea o înghiţitură de apă... E destul doar să fii mai cinstit: să nu te amesteci printre eroii romanului tău, să renunţi la tine însuţi măcar pentru o jumătate de oră, să te arunci, pur şi simplu, peste bord.

Mai departe: nu întrebuinţa în bucăţile tale numele prietenilor tăi. Nu e frumos, ba e chiar nedelicat, şi în afară de asta... aceşti prieteni pierd orice respect pentru slova tipărită!

În descrierea naturii, trebuie să alegi amănunte fără importanţă, însă să le grupezi în aşa fel încît, dacă ai închide ochii, după ce ai citit, să-ţi apară o imagine limpede. De pildă, vei căpăta o noapte cu lună dacă vei scrie că pe zăgazul morii un ciob de sticlă spartă sclipea ca o stea strălucitoare şi că umbra neagră a unui cîine sau a unui lup se rostogolea ca o minge de-a lungul lui.

Ţi le scriu toate acestea ca un cititor care ar avea anumite preferinţe. De asemenea, şi ca să nu te simţi singur cînd te vei aşeza la scris. Singurătatea în creaţie e o povară grea.

Principalul e să te fereşti de elementul personal. Piesa n-o să facă doi bani dacă toţi eroii vor semăna cu tine. (...) E ca şi cînd în afară de persoana ta, n-ar mai exista nimic!! Pe cine interesează viaţa mea şi gîndirile noastre? Oamenilor trebuie să le înfăţişezi oameni, nu pe tine însuţi.


Către N. A. Leikin:

...Am scris o povestire... Nu ţi-o trimit de frică să nu te indispună prin lungimea ei. Deoarece mi-a reuşit, n-o s-o dau la nici o revistă din Moscova... Am s-o ascund în geamantan.

Cu mine e şi familia mea, care fierbe, coace şi prăjeşte pe seama veniturilor pe care mi le aduce scrisul. Se poate trăi...

Într-adevăr, literatura nu e o bucată de pîine sigură, şi foarte cuminte ai făcut că te-ai născut înaintea mea, cînd se respira şi se scria mai în voie...

Către D.V. Grigorovici:

La Moscova există un aşa-numit „Cerc literar”: talente şi mediocrităţi de toate vîrstele şi de toate nuanţele se adună o dată pe săptămînă în odaia separată a unui restaurant şi-şi dau drumul la limbă. Dacă m-aş duce acolo şi le-aş citi măcar un fragment din scrisoarea dumneavoastră, mi-ar rîde în nas.

Îmi scriam schiţele aşa cum îşi scriu reporterii însemnările asupra incendiilor: maşinal, aproape inconştient, fără să mă preocup nici de cititor, nici de propria mea persoană... Scriam, silindu-mă pe cît puteam să nu folosesc pentru povestirea respectivă imaginile şi tablourile care-mi erau scumpe şi pe care, numai dumnezeu ştie de ce, le puneam la o parte şi le păstram cu grijă în inima mea.

Prozatorii, treacă-meargă, dar poeţii sînt slabi: oameni fără cultură, fără cunoştinţe şi fără o concepţie de viaţă. Negustorul de vite Kolţov, care nu ştia să scrie corect, era mult mai integru, mai deştept şi mai cult decît toţi tinerii poeţi contemporani la un loc!

Aş vrea să scriu un roman, am un subiect minunat, şi uneori mă cuprinde o dorinţă pătimaşă să mă apuc să-l scriu. Dar, după cît se vede, nu-s în stare. L-am început, însă mi-e frică să merg mai departe.


Către N. P. Cehov (frate):

Adevăratele talente stau totdeauna în umbră, pierdute în mulţime, şi nu le place să facă pe păunul... A spus şi Krîlov că un poloboc gol face mai mult zgomot decît unul plin...

Către M.V. Kiseleva:

De altfel, nu-i cine ştie ce fericire să fii mare scriitor. Mai înainte de toate, trebuie să duci o viaţă mohorîtă... Munceşti de dimineaţă şi pînă noaptea, fără cine ştie ce folos... Bani – cam cîte lacrimi varsă un motan...

Sînt oameni pe care i-ar perverti pînă şi literatura pentru copii, care citesc cu o deosebită plăcere pasajele picante din psaltire şi din pildele lui Solomon, dar sînt şi alţii care, cu cît cunosc mai bine noroiul vieţii, cu atîta sînt mai puri.

Scriitorul trebuie să fie tot atît de obiectiv ca şi chimistul: să renunţe la subiectivismul lui de toate zilele...


Către I.L. Leotiev (Şceglov):

Dar, din păcate, eşti al dracului de subiectiv. N-ar fi trebuit să te descrii pe dumneata. Crede-mă că ar fi fost mult mai bine dacă i-ai fi scos în cale o femeie, căreia să-i fi plasat sentimentele dumitale...


Către A.V. Suvorin:

Ai dreptate cînd pretinzi de la artist conştiinciozitate în muncă, însă confunzi cele două noţiuni: a rezolva problema cu a pune just problema. Numai a doua e obligatorie pentru artist. În Anna Karenina şi în Oneghin nu s-a rezolvat nici o problemă, dar amîndouă opere te satisfac pe deplin numai pentru că pun just toate problemele.

Am cumpărat de la librăria dumitale un volum de Dostoievski şi acum îl citesc. E frumos, dar din cale-afară de lung şi de indiscret.

... Dar ce credeai? Scriu un roman!! (...) Romanul l-am intitulat Povestiri din viaţa prietenilor mei, şi-l scriu sub forma unor schiţe închegate, de sine stătătoare, însă strîns legate între ele prin aceleaşi idei şi personaje şi prin intriga comună.

Sînt prea puţin pasionat. Mai adaugă şi următoarea ţicneală: de doi ani încoace, aşa, din senin, nu-mi mai place să-mi văd operele tipărite, nu mă mai interesează recenziile, succesele, insuccesele şi nici măcar onorariile grase, într-un cuvînt, sînt un prost cît mine de mare!

Grozav aş dori să mă ascund pe undeva vreo cinci ani şi să încep o muncă migăloasă şi serioasă.

E frumoasă lumea lui dumnezeu. Un singur lucru nu e bun: noi, oamenii. (după Sahalin)

...Sahalinul meu e o lucrare academică: mi se va decerna premiul mitropolitului Makarie. Medicina nu mai are dreptul să-mi reproşeze că am fost un trădător, deoarece am adus prinosul cuvenit atît ştiinţei, cît şi pendantismului, cum îi ziceau vechii scriitori. Sînt fericit că în garderoba mea literară va atîrna şi acest halat aspru de puşcărie. Lasă-l să atîrne!

Către A. N. Pleşceev:

Frig al dracului! Şi cînd te gîndeşti că bietele păsări şi-au şi luat zborul spre Rusia... Le mînă dorul de ţară şi dragostea de pămîntul natal. Dacă ar fi ştiut poeţii cîte milioane de păsări cad jertfă dorului şi dragostei pentru pămîntul unde s-au născut, cîte îngheaţă pe drum, ce chinuri îndură în martie şi la începutul lui aprilie, după ce ajung în ţară, de mult le-ar fi înălţat imnuri de slavă... Gîndeşte-te numai la cristei care nu face drumul zburînd, ci alergînd pe jos, sau la gîsca sălbatică, cea care, ca să nu îngheţe, se lasă s-o prindă omul. E greu de trăit pe lumea asta.

Cîtă slugărnicie faţă de cei consacraţi, şi ce aiureală părintească îngăduitoare cînd e vorba de începători! Toţi aceşti critici sînt şi linguşitori, şi laşi: se tem să te laude, se tem să te scuture şi se complac într-o atitudine mijlocie, ştearsă şi mizerabilă.


Către P. I. Ceaikovski:

Vă trimit şi fotografia, şi volumul, şi v-aş trimite chiar şi soarele, dacă ar fi al meu.


Către M. P. Cehova (spre Sahalin):

Şi fiindcă veni vorba de vietăţi domesticite: în odaia de toaletă avem un pui de vulpe îmblînzit. Cînd te speli, stă şi se uită cuminte la tine. Dar dacă nu vede mult timp oameni, i se face urît şi începe să scheaune.


Către Vl. I. Nemirovici-Dancenko:

Ne-am împotmolit pînă peste urechi în profesiunea noastră, care ne-a izolat încetul cu încetul de lumea din afară, şi rezultatul e că avem prea puţin timp liber, prea puţini bani, prea puţine cărţi, citim puţin şi fără tragere de inimă, auzim puţine lucruri şi ieşim prea rar din bîrlogul nostru...


Către L. A. Avilova:

Nu mă scîrbeşte scrisul în sine, ci mediul literar, de care nu te poţi ascunde nicăieri şi de care nu scapi, cum nu scapă pămîntul de atmosferă.


Către A. F. Marks:

Cît despre dl. Ettinger, lucrarea lui Cugetări şi maxime e alcătuită atît de copilăreşte, încît nu se poate vorbi serios despre ea. Pe deasupra, toate aceste „cugetări şi maxime” nu sînt ale mele, ci ale eroilor mei, şi dacă vreun personaj oarecare dintr-o povestire sau dintr-o piesă de-a mea afirmă, de pildă, că trebuie să ucizi sau să furi, asta nu înseamnă că dl. Ettinger are dreptul să mă prezinte ca pe un propovăduitor al hoţiei şi al uciderii.

Către Olga Knipper:

...şi-ţi doresc fericire, şi linişte sufletească, şi o dragoste mare care să ţină cît mai mult – aşa, vreo 15 ani. Ce zici, poate exista o asemenea dragoste? La mine, da, dar la tine, nu.

Scrisorile mele către tine nu mă mulţumesc deloc. După clipele de intensă fericire pe care le-am trăit amîndoi, scrisorile nu ne mai ajung. Ar trebui să fim mereu împreună. Facem un mare păcat că stăm despărţiţi!


Extrase de lectură din
A. P. Cehov, Opere, volumul XII, Scrisori,
Editura pentru Literatură Universală,
Bucureşti, 1963

Lebede

Era o astfel de zi.

(Foto: VDN)

"Glava piataia" - comori ruseşti

Pentru fiecare carte cumpărată vreodată în goana unui târg, în spuma unui entuziasm adesea trecător şi de împrumut, există alte zeci, sute de cărţi mai importante care-şi aşteaptă răbdătoare cititorul, mute, nespus de preţioase, în anticariate sau pe okazii sau în biblioteca unui prieten gata să şi le rupă din raftul greu şi să ţi le trimită ţie, doar ţie.

Una dintre cele două bucurii de astăzi este un volumaş alb-negru-verde, un Evgheni Oneghin de Puşkin în original, ediţie apărută la Moscova în 1963, ilustrată, cu micul preţ încă vizibil pe ultima pagină: 30 de copeici. Narodnaia Biblioteca. Am găsit-o pe nimic, printre nimicuri.

Desfacem cele trei ediţii - română, engleză, rusă - şi ni le aşezăm în pat, pe piept, ca nişte fluturi straniu împerecheaţi. Apoi ne zicem să alegem o strofă, oricare. Întâmplarea ne duce, ca întotodeauna, într-un loc fericit. E iarnă, o iarnă ca o toamnă: ninge abia în ianuarie.
Citim în cele trei versiuni şi ne bucurăm straşnic de original - piesa de bază care ne lipsea din povestea spusă aici exact acum un an.

Şi ne întristăm de uriaşa gafă post '89: scosul limbii ruse din şcoli. Am crezut că a căzut comunismul şi gata, trebuie scoasă şi rusa din clase. Mare păcăleală. Comunismul n-a prea căzut până la capăt, poate c-a rămas agăţat undeva de marea şandrama în cădere, însă rusa cea splendidă nu se mai regăseşte pe buzele nicicui. Mii de splendori se vor afunda tot mai tare în praf. Să dezgropăm:

Capitolul 5

I

A fost un an cu toamnă lungă,
Natura iarnă aştepta.
Cu-mbelşugare îndelungă
A nins în ianuar de-abia;
Prin noapte-a treia. La trezire,
Pe geam Tatiana cu uimire
Văzu în zori ograda-n alb,
Şi gard, şi şuri, şi parcul dalb;
Pe sticle horbote de gheaţă,
Tot satul sub zăpezi de-argint,
Şi coţofene-n zbor cu-alint,
Şi culmile purtând pe faţă
Al iernii luminos covor.
Sta totul alb, scânteietor.

(traducerea cu ritm şi rimă a lui George Lesnea)


That year the autumnal weather
was a long time abroad;
nature kept waiting and waiting for winter.
Snow only fell in January,
on the night of the second. Waking early,
Tatiana from the window saw
at morn the whitened yard,
flower beds, roofs, and fence;
delicate patterns on the panes;
the trees in winter silver,
gay magpies outside,
and the hills mellowly spread over
with the resplendent rug of winter.
All's brillant, all is white around.

(traducerea fidelă a lui Vladimir Nabokov)

şi originalul: