- Ce ți s-a părut cel mai solicitant la lucrul la această carte?
- Privind în urmă, totul mi se pare de vis: sînt atît de fericită cînd scriu! Am uitat între timp de oboseală și de obstacole. Dar, dacă trebuie, îmi amintesc că erau zile cînd ieșeam din cameră sfîrșită, cu picioarele tremurînd. Cîtă bucurie, atîta efort. Uneori mi se părea că țin în mîini, ridicat deasupra mea, un glob uriaș care poate să-mi scape dintr-o clipă în alta și să mă strivească. Știam că vreau să scriu o poveste lungă, detaliată – în primul rînd, voiam să mă țină pe mine povestea, să dureze. Să o spun cu răbdare. Să redau șirul zilelor librăresei, cu un ritm aproape muzical, lent, la început, cîtă vreme ea este singură. Să fiu ea, scriind.
M-am trezit copleșită de date, de viețile personajelor. Am 50 de personaje în carte. 24 feminine, 26 masculine. Dintre acestea, 22 au rol important, apariții multiple, o personalitate conturată, vîrste, vieți concrete. Librăreasa, ceasornicarul, familiile lor, colegi, vînzători din Complex, o mulțime de copii… A trebuit să lucrez cu grafice, să notez cînd s-au născut personajele, cînd s-a întîmplat un eveniment sau altul – iar spre final, am ajuns să țin calendarul lunilor august și septembrie împreună cu Silvia. Totul era calculat milimetric, orice alunecare atrăgea catastrofe.
Am recitit apoi de șase ori cartea, înainte să o predau Editurii Polirom. Scriitura e simplă, aș zice, sau simplificată față de cărțile dinainte – nu am vrut să fac mari giumbușlucuri, povestea dictează întotdeauna tonul și m-a interesat să păstreze aerul vintage optzecist și în felul în care e scrisă. De obicei caut să scriu repede, cît am răsuflarea accelerată de nerăbdare și emoție, pentru a reciti apoi pe îndelete, atentă. La ultima recitire, rapidă, detașată, caut să fiu cititorul care nu știe nimic despre poveste și vede totul pentru prima oară. Acolo e greu să ajungi.
- Un interviu de Alina Purcaru, în Observator cultural, în cea mai mare parte despre Toți copiii librăresei, aici.
7 mai 2020
Noile jocuri
Aseară, după ce-am terminat treaba, am ieșit în mica plimbare, cu lesă scurtă, pe-aici. Cum lucrez de acasă, tot ce se întâmplă în viețișoara mea în ultima lună și ceva are loc pe o rază rușinos de mică, cu declarația în buzunar, bifată la „mișcare”, deși aș fi bifat la „ca să nu îmi pierd mințile”. Aș fi vrut să știu ce înseamnă concret „în apropierea locuinței”, 200 de metri, 500?, dar nu s-a putut. Ce lege e asta? Aș fi vrut să știu când piuie brățara imaginară a prizonierului, la primul colț, la al doilea? Mi-am restrâns mișcările mult, foarte mult, ce era de făcut? Dar mi-am simțit libertatea mai știrbită ca oricând.
Aseară, ca să revin la poveste, în obișnuita ieșire cu lesă scurtă și declarație în buzunar, dând roată rondului, m-am bucurat să văd iarăși copilașii jucându-se. Un tată îi antrena. Le-a explicat îndelung regulile, dar ei erau foarte mici și păreau să nu le priceapă. Până atunci se jucaseră cu frunze și muguri de brad, în timp ce frații mai mari - doi - jucaseră fotbal. Când în sfârșit cei mici au terminat instructajul, tăticul a strigat: „Și-acum, fugiți!”. Copiii au fugit, toți într-o direcție, chiuind, greu de oprit. „Stați, stați!” striga tăticul în urma lor. Nu era bine. Trebuiau să formeze două tabere, să se alerge între ei, ca-n „Uliii și porumbeii”. Ia-o de la capăt, explică-le, greu, că ăștia mici deja fugeau înnebuniți de bucurie. În cele din urmă, s-au prins, au intrat în joc, a fost nebunie: „Eu sunt polițist!”, „Eu îți dau amendă!”, „Ai ratat amendaaa!”.
Și era un soare pe sfârșite, aproape de vârfurile blocurilor, și-un vânticel rece, și-o iarbă de-un verde curat, neînceput, neprăfuit. Am venit cu ochii în lacrimi. Acasă am aflat că cineva de sus a zis că da, libertățile noastre au fost știrbite nepermis de mult, drepturi furate. Dar pe mine mă interesează mai mult vocile mici, de jos, nu cele de sus...
Aseară, ca să revin la poveste, în obișnuita ieșire cu lesă scurtă și declarație în buzunar, dând roată rondului, m-am bucurat să văd iarăși copilașii jucându-se. Un tată îi antrena. Le-a explicat îndelung regulile, dar ei erau foarte mici și păreau să nu le priceapă. Până atunci se jucaseră cu frunze și muguri de brad, în timp ce frații mai mari - doi - jucaseră fotbal. Când în sfârșit cei mici au terminat instructajul, tăticul a strigat: „Și-acum, fugiți!”. Copiii au fugit, toți într-o direcție, chiuind, greu de oprit. „Stați, stați!” striga tăticul în urma lor. Nu era bine. Trebuiau să formeze două tabere, să se alerge între ei, ca-n „Uliii și porumbeii”. Ia-o de la capăt, explică-le, greu, că ăștia mici deja fugeau înnebuniți de bucurie. În cele din urmă, s-au prins, au intrat în joc, a fost nebunie: „Eu sunt polițist!”, „Eu îți dau amendă!”, „Ai ratat amendaaa!”.
Și era un soare pe sfârșite, aproape de vârfurile blocurilor, și-un vânticel rece, și-o iarbă de-un verde curat, neînceput, neprăfuit. Am venit cu ochii în lacrimi. Acasă am aflat că cineva de sus a zis că da, libertățile noastre au fost știrbite nepermis de mult, drepturi furate. Dar pe mine mă interesează mai mult vocile mici, de jos, nu cele de sus...
6 mai 2020
Luminița Corneanu despre „Toți copiii librăresei”
Tocmai am terminat de citit „Toți copiii librăresei”, noul roman al Veronicăi D. Niculescu.
Mi-era dor de o carte bună, învăluitoare, de literatură română, de fraze curgătoare, care să te poarte cu ele.
Pentru cei care au sub 30 de ani, cartea asta poate să treacă drept o distopie. Lumea pe care o descrie cu siguranță a fost.
Povestea se întâmplă în comunismul românesc și e plină de detalii ale vieții de zi cu zi din acele vremuri - cozile, defilarea de 23 august, descrierea magazinelor cu mărfuri precare și puține, raritatea unui telefon instalat acasă.
Sunt aspecte foarte importante ale vieții din România dinainte de 89 pe care le recreează foarte bine cartea. Lipsurile generalizate, precaritatea materială a unei întregi societăți, frica, frica de sarcină, avort și moarte, puținul din care oamenii își trăgeau bucuria și energia: o plajă cu iarbă pe malul lacului, câteva castane culese din pom și coapte în cuptor, o meserie-meșteșug care păstrează ceva din gustul libertății - ceasornicăria -, un album colorat despre flori, un om care îți trimite o scrisoare să-i spună că-i e dor.
Aveam 12 ani în '89 și îmi amintesc foarte multe, în primul rând senzațiile: teama de Securitate, de a nu spune bancuri „că îl arestează pe tata”, cenușiul vieții de zi cu zi, modestia materială chiar și a celor bine plasați social.
Și totuși, citind cartea, nu am putut să nu mă întreb: Cum s-a putut trăi așa? De ce atâta obtuzitate și răutate, atâta lipsă de umanitate la acești conducători comuniști ai românilor, când, în fond, le lipsea atât de puțin și de elementar oamenilor ca să fie fericiți - mâncare, niște rechizite frumoase pentru copii (gumele chinezești colorate și parfumate sunt aproape niște personaje ale cărții Veronicăi Niculescu), libertatea de a te bucura de dragostea împărtășită cu un om - elementar, absolut elementar. Un regim care se opunea, se lupta cu instinctul vital, cu erosul, cu pulsiunea de viață. Cu foamea de mâncare și de dragoste a oamenilor. Una, două din lipsurile, interdicțiile și presiunile astea dacă nu ar fi fost, și lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Măcar colorată, măcar mirosind îmbietor a mâncare.
Cu personajul-narator Silvia, Veronica Niculescu construiește o femeie arhetipală: o figură serafică, blondă și creață, subțire („lebădă”, îi spune un personaj masculin), rămasă să se descurce singură de la 18 ani cu amintirea unei iubiri pierdute și a unui copil mort, fragilă, dar capabilă să îndure și să iubească. Prin ochii ei se văd anii 70 și anii 80 ai comunismului românesc, ea e cea care, fiind femeie, devine victima unui sistem absurd și neomenesc.
- Luminița Corneanu, pe contul ei de Facebook
Mi-era dor de o carte bună, învăluitoare, de literatură română, de fraze curgătoare, care să te poarte cu ele.
Pentru cei care au sub 30 de ani, cartea asta poate să treacă drept o distopie. Lumea pe care o descrie cu siguranță a fost.
Povestea se întâmplă în comunismul românesc și e plină de detalii ale vieții de zi cu zi din acele vremuri - cozile, defilarea de 23 august, descrierea magazinelor cu mărfuri precare și puține, raritatea unui telefon instalat acasă.
Sunt aspecte foarte importante ale vieții din România dinainte de 89 pe care le recreează foarte bine cartea. Lipsurile generalizate, precaritatea materială a unei întregi societăți, frica, frica de sarcină, avort și moarte, puținul din care oamenii își trăgeau bucuria și energia: o plajă cu iarbă pe malul lacului, câteva castane culese din pom și coapte în cuptor, o meserie-meșteșug care păstrează ceva din gustul libertății - ceasornicăria -, un album colorat despre flori, un om care îți trimite o scrisoare să-i spună că-i e dor.
Aveam 12 ani în '89 și îmi amintesc foarte multe, în primul rând senzațiile: teama de Securitate, de a nu spune bancuri „că îl arestează pe tata”, cenușiul vieții de zi cu zi, modestia materială chiar și a celor bine plasați social.
Și totuși, citind cartea, nu am putut să nu mă întreb: Cum s-a putut trăi așa? De ce atâta obtuzitate și răutate, atâta lipsă de umanitate la acești conducători comuniști ai românilor, când, în fond, le lipsea atât de puțin și de elementar oamenilor ca să fie fericiți - mâncare, niște rechizite frumoase pentru copii (gumele chinezești colorate și parfumate sunt aproape niște personaje ale cărții Veronicăi Niculescu), libertatea de a te bucura de dragostea împărtășită cu un om - elementar, absolut elementar. Un regim care se opunea, se lupta cu instinctul vital, cu erosul, cu pulsiunea de viață. Cu foamea de mâncare și de dragoste a oamenilor. Una, două din lipsurile, interdicțiile și presiunile astea dacă nu ar fi fost, și lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Măcar colorată, măcar mirosind îmbietor a mâncare.
Cu personajul-narator Silvia, Veronica Niculescu construiește o femeie arhetipală: o figură serafică, blondă și creață, subțire („lebădă”, îi spune un personaj masculin), rămasă să se descurce singură de la 18 ani cu amintirea unei iubiri pierdute și a unui copil mort, fragilă, dar capabilă să îndure și să iubească. Prin ochii ei se văd anii 70 și anii 80 ai comunismului românesc, ea e cea care, fiind femeie, devine victima unui sistem absurd și neomenesc.
- Luminița Corneanu, pe contul ei de Facebook
26 aprilie 2020
După ce pierdem. Ce mă sperie. Gregoire
Dintre cele o mie șapte sute treizeci și cinci de invitații de a scrie despre izolare, privită dintr-un unghi sau altul, pentru anchete în reviste sau ziare, pentru volume colective etc., am acceptat două-trei - în publicații cât mai trecătoare. La restul a trebuit să închid urechile, nu se mai putea, mai avem și altceva de făcut. Perioada asta se trăiește, nimic nu trebuie disecat la cald atât de excesiv, că se alege praful...
Pentru Adevărul, unde întrebarea se rotea în jurul lui „Eram fericiţi şi nu ştiam” (eram „fericită” și știam!), am răspuns aici, alături de alți scriitori, artiști, jurnaliști. Îmi place răspunsul lui Matei Vișniec. Și mie-mi pare rău după ce pierdem. Câștig nu va exista.
Am fost uluită, la începutul acestei perioade, de ușurința cu care mulți au renunțat la libertate. Înainte să li se ceară, măcar. Mă sperie treaba asta.
*
Gregoire și-a mutat cuibul. Ceva mai sus, ceva mai departe. Îl văd. Păzește. Vine pe pervaz obosit, cască prelung. Dacă las fereastra deschisă, seara, trece pragul cu o talpă. Se uită în cameră, curios. Îi vorbesc. Mă apropii ușor. Nu se sperie de mine. Se trage și el, tot ușor, înapoi. Sunt o barieră. Mă simt flatată de încredere, dar nu-l pot lăsa să intre într-o cușcă. Dacă nu mai știe să iasă? Dacă îl zăpăcesc oglinzile, tavanul albastru cu stele?
*
Gregoire și-a mutat cuibul din cauza gălăgiei feroce în care ne chinuim și noi să trăim de jumătate de an. Șantierul. Toate s-au oprit, șantierele nu. De dimineața până seara, cu excepția unei singure zile, duminica, muncitorii sparg ziduri, aruncă moloz, urlă animalic, pun termopane, se agită în gașcă, betoniere torc oribil ore în șir sub ferestre. Se renovează un hotel de opt etaje. Jurnaliștii și polițiștii vânează bătrânei prin piețe. De șantierele astea monstruoase n-au ochi.
„Atâta timp la dispoziție acum”, „atâta liniște, acum, că lucrăm de acasă”.
Pentru Adevărul, unde întrebarea se rotea în jurul lui „Eram fericiţi şi nu ştiam” (eram „fericită” și știam!), am răspuns aici, alături de alți scriitori, artiști, jurnaliști. Îmi place răspunsul lui Matei Vișniec. Și mie-mi pare rău după ce pierdem. Câștig nu va exista.
Am fost uluită, la începutul acestei perioade, de ușurința cu care mulți au renunțat la libertate. Înainte să li se ceară, măcar. Mă sperie treaba asta.
*
Gregoire și-a mutat cuibul. Ceva mai sus, ceva mai departe. Îl văd. Păzește. Vine pe pervaz obosit, cască prelung. Dacă las fereastra deschisă, seara, trece pragul cu o talpă. Se uită în cameră, curios. Îi vorbesc. Mă apropii ușor. Nu se sperie de mine. Se trage și el, tot ușor, înapoi. Sunt o barieră. Mă simt flatată de încredere, dar nu-l pot lăsa să intre într-o cușcă. Dacă nu mai știe să iasă? Dacă îl zăpăcesc oglinzile, tavanul albastru cu stele?
*
Gregoire și-a mutat cuibul din cauza gălăgiei feroce în care ne chinuim și noi să trăim de jumătate de an. Șantierul. Toate s-au oprit, șantierele nu. De dimineața până seara, cu excepția unei singure zile, duminica, muncitorii sparg ziduri, aruncă moloz, urlă animalic, pun termopane, se agită în gașcă, betoniere torc oribil ore în șir sub ferestre. Se renovează un hotel de opt etaje. Jurnaliștii și polițiștii vânează bătrânei prin piețe. De șantierele astea monstruoase n-au ochi.
„Atâta timp la dispoziție acum”, „atâta liniște, acum, că lucrăm de acasă”.
23 aprilie 2020
Nu aștept
Nu aștept. Nu-mi umplu timpul cu câlți, ca pe-un sac.
Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși sigur că nu mai este posibil totul la fel. Sunt tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față – și totuși, există o singură cale să te menții sănătos pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată: să trăiești într-un mod cât mai asemănător cu cel dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitându-te câteva minute pe fereastră, pe deasupra acoperișurilor, către gară, la vârful plopului pe care l-ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai strânse, până când l-ai găsit, și apoi mai departe, spre podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a gândurilor distorsionate („La ce te gândești?”), o închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să trăiesc. Și textul crește, de dimineață până la prânz, uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cât am lucrat.
Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte etaje în jos, până în casa scării, de unde privesc cu jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe lângă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă. Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci din pământ, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște sumbră. Și, respirând aerul ăsta, sub cer, cu o gheară îngrijorătoare în partea stângă a pieptului, sub coaste, îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul tare și vuietul lumii.
Când mă gândesc la așteptare, mă gândesc la așteptările crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întâmplări de demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii murdari de atâta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți discutând politică și spărgând semințe în timp ce mă priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia, cu o geantă grea de fâș la picioare, unde trebuia neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfârșit?
Când mă gândesc la asemenea așteptări, mi se pare că astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin Icoanei, cum am făcut cu îndârjire cât timp s-a mai putut, până în ultima zi, până în ultima jumătate de zi, până în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care, da, așteaptă să fie publicate. Dar până și ele așteaptă cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare din gări.
Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas. Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar. Să-ți frămânți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozând în stomac. Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare din zile câte ceva din ce pot face, și chiar și atunci când textul e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.
Alte așteptări.
Copilăria. Când o fetiță stă lipită de geam și așteaptă să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva cumplit s-a întâmplat și iată, a rămas singură aici și pe lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gândul la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își cânta un cântecel în engleză. Iar acum, doar disperarea și spaima.
Adolescența. O elevă așteptând unica vacanță la mare, sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.
Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn, ceva doar al ei, pipăindu-și sânii în oglindă și numărând pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat personajul principal în finalul romanului, sperând că o să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele, din cele două care i se arată în față.)
De curând. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la sfârșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente. Termenul s-a împlinit, dar acum suntem cu toții închiși în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se ridică. Încă așteptăm primul pas.
Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu am timp de umplut cu câlți, ca pe-un sac. Mă iau cu treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi, încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă întrerupă și să mă întrebe: bine, bine, dar noi? Așteaptă acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe așteptat.
O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia aștept. Și mai aștept: să-mi strâng în brațe părinții, prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe trotuar. Să fiu liberă iarăși.
- Dilema veche - text scris pentru dosarul cu tema „Așteptare”, realizat de Ana Maria Sandu.
Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși sigur că nu mai este posibil totul la fel. Sunt tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față – și totuși, există o singură cale să te menții sănătos pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată: să trăiești într-un mod cât mai asemănător cu cel dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitându-te câteva minute pe fereastră, pe deasupra acoperișurilor, către gară, la vârful plopului pe care l-ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai strânse, până când l-ai găsit, și apoi mai departe, spre podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a gândurilor distorsionate („La ce te gândești?”), o închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să trăiesc. Și textul crește, de dimineață până la prânz, uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cât am lucrat.
Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte etaje în jos, până în casa scării, de unde privesc cu jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe lângă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă. Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci din pământ, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște sumbră. Și, respirând aerul ăsta, sub cer, cu o gheară îngrijorătoare în partea stângă a pieptului, sub coaste, îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul tare și vuietul lumii.
Când mă gândesc la așteptare, mă gândesc la așteptările crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întâmplări de demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii murdari de atâta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți discutând politică și spărgând semințe în timp ce mă priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia, cu o geantă grea de fâș la picioare, unde trebuia neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfârșit?
Când mă gândesc la asemenea așteptări, mi se pare că astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin Icoanei, cum am făcut cu îndârjire cât timp s-a mai putut, până în ultima zi, până în ultima jumătate de zi, până în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care, da, așteaptă să fie publicate. Dar până și ele așteaptă cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare din gări.
Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas. Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar. Să-ți frămânți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozând în stomac. Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare din zile câte ceva din ce pot face, și chiar și atunci când textul e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.
Alte așteptări.
Copilăria. Când o fetiță stă lipită de geam și așteaptă să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva cumplit s-a întâmplat și iată, a rămas singură aici și pe lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gândul la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își cânta un cântecel în engleză. Iar acum, doar disperarea și spaima.
Adolescența. O elevă așteptând unica vacanță la mare, sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.
Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn, ceva doar al ei, pipăindu-și sânii în oglindă și numărând pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat personajul principal în finalul romanului, sperând că o să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele, din cele două care i se arată în față.)
De curând. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la sfârșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente. Termenul s-a împlinit, dar acum suntem cu toții închiși în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se ridică. Încă așteptăm primul pas.
Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu am timp de umplut cu câlți, ca pe-un sac. Mă iau cu treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi, încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă întrerupă și să mă întrebe: bine, bine, dar noi? Așteaptă acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe așteptat.
O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia aștept. Și mai aștept: să-mi strâng în brațe părinții, prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe trotuar. Să fiu liberă iarăși.
- Dilema veche - text scris pentru dosarul cu tema „Așteptare”, realizat de Ana Maria Sandu.
14 aprilie 2020
Trei cărți - pentru că eram liberi
Mă va întrista foarte tare să aud – deja începea să se-audă – că izolarea asta ne ajută să scriem, că se coc atâtea cărți acum, că „avem atâta timp”. Izolarea asta, cușca asta de tip nou, a adus doar mizerie. Doar nefericire și piedici.
Cărțile mele erau pregătite deja. Am intrat în anul 2020 știind că o să-mi apară trei cărți. Romanul Toți copiii librăresei era gata din toamnă și a apărut în ianuarie. A prins doar o lună și jumătate în libertate, însă s-a descurcat bine. A doua carte, continuarea romanului O vară cu Isidor, ticluită de mult, am încheiat-o în ianuarie și este în lucru la editură, pleacă la tipar în curând. Cea de-a treia carte, o biografie romanțată, a unui pictor ales nu de pe o listă, ci prin îndrăgostire, este la mine. Scrisesem cam jumătate din ea înainte de impunerea izolării. La cealaltă jumătate scriu acum – mult mai greu. Îmi lipsesc enorm plimbările, care echivalau cu gânditul. Nu poți gândi la fel de limpede într-o cușcă, fie cușca și tapetată cu catifea. Îmi lipsesc străzile, îmi lipsește vântul pe față, îmi lipsesc glasurile oamenilor, păsările din parc, posibilitatea unor întâlniri neașteptate și, mai ales, florile pe care le aduceam acasă și pe care le așezam obsesiv în vaze, puține, aerisite, frumos conturate pe perdea, liniștitoare când le priveam din pat, în ceasuri de leneveală – parte din pregătirea pentru scris. Toate-mi lipsesc. Scrisul e înfiorător de greu fără plimbări, fără mersul pe jos. Dar primul draft al biografiei romanțate se apropie de final chiar și așa: încă două-trei săptămâni de scris zilnic.
Revin de unde-am plecat: mă va întrista foarte tare – ba nu, mă va enerva foarte tare – să aud la capătul anului ce bine ne-a prins izolarea, ce mult am produs. Dacă se va vorbi de scriitori ca de niște găini ouătoare, ca de niște vaci de dat lapte, captivi și productivi în cuști și în staule, mă voi enerva foarte tare. Tot ce s-a făcut, puțin, mult, s-a făcut în primul rând pentru că eram liberi. Când eram liberi. Mai apoi, doar în ciuda faptului că nu mai eram.
Cărțile mele erau pregătite deja. Am intrat în anul 2020 știind că o să-mi apară trei cărți. Romanul Toți copiii librăresei era gata din toamnă și a apărut în ianuarie. A prins doar o lună și jumătate în libertate, însă s-a descurcat bine. A doua carte, continuarea romanului O vară cu Isidor, ticluită de mult, am încheiat-o în ianuarie și este în lucru la editură, pleacă la tipar în curând. Cea de-a treia carte, o biografie romanțată, a unui pictor ales nu de pe o listă, ci prin îndrăgostire, este la mine. Scrisesem cam jumătate din ea înainte de impunerea izolării. La cealaltă jumătate scriu acum – mult mai greu. Îmi lipsesc enorm plimbările, care echivalau cu gânditul. Nu poți gândi la fel de limpede într-o cușcă, fie cușca și tapetată cu catifea. Îmi lipsesc străzile, îmi lipsește vântul pe față, îmi lipsesc glasurile oamenilor, păsările din parc, posibilitatea unor întâlniri neașteptate și, mai ales, florile pe care le aduceam acasă și pe care le așezam obsesiv în vaze, puține, aerisite, frumos conturate pe perdea, liniștitoare când le priveam din pat, în ceasuri de leneveală – parte din pregătirea pentru scris. Toate-mi lipsesc. Scrisul e înfiorător de greu fără plimbări, fără mersul pe jos. Dar primul draft al biografiei romanțate se apropie de final chiar și așa: încă două-trei săptămâni de scris zilnic.
Revin de unde-am plecat: mă va întrista foarte tare – ba nu, mă va enerva foarte tare – să aud la capătul anului ce bine ne-a prins izolarea, ce mult am produs. Dacă se va vorbi de scriitori ca de niște găini ouătoare, ca de niște vaci de dat lapte, captivi și productivi în cuști și în staule, mă voi enerva foarte tare. Tot ce s-a făcut, puțin, mult, s-a făcut în primul rând pentru că eram liberi. Când eram liberi. Mai apoi, doar în ciuda faptului că nu mai eram.
12 aprilie 2020
Viața pe FB; și un pic despre zilele astea
A apărut recent volumul colectiv Viața pe Facebook, coordonat de Cristina Hermeziu. Am participat și eu cu un text, Dansând și murind cu „the others”.
*
Aș mai șopti aici, cu șandramaua gălăgioasă iarăși închisă, că editura de care sunt legată prin toate proiectele pe care le am în derulare lucrează în continuare. Ies cărți noi, românești sau traduceri, se scrie, se traduce, se ilustrează, se machetează, nu s-a luat o zi de pauză. E unul dintre puținele lucruri îmbucurătoare din această perioadă în care atâtea stau pe loc. Statul ăsta pe loc mă deprimă, mi se pare ceva imposibil. Lucrez - deși acasă, cu atâta tensiune în jur și cu poliția la scară și cu un șantier interminabil alături. Îmi văd de ceea ce am început și trebuie dus la capăt. O zi în care semnez un contract, cât de mic, e o zi foarte bună. O zi în care adaug o pagină e o zi minunată. M-am speriat, acum puțină vreme: ce facem cu cărțile cărora le va fi sortit să apară acum? O să cadă în gol?... Dar cărțile nu-s făcute pentru o lună sau două. Pot să apară oricând. Important este după.
Librăriile sunt închise, unele au avut grijă să anunțe din prima clipă că nu-și vor plăti colaboratorii - au vândut marfa, banul este al lor, vremuri grele!... Mi-am amintit, cumva, de o scenă de la revoluție, când baștanii din bloc și-au luat blănurile în brațe și-au fugit cu Dacia lor la căsuța de la munte, ca să-și scape pielicica din foc. Că se arunca în aer Petrochimia - așa se zvonea. Zâmbesc de câte ori îmi amintesc fuga asta a lor. Regăsesc corespondențe acum.
Mă încântă editura care își vede de treabă, cu toate librăriile închise. Comandați cărți direct de pe site-urile editurilor, dacă vi le doriți. E cea mai scurtă cale către cei care le-au făcut.
*
Zilele acestea a apărut și Toți copiii librăresei în varianta e-book. O găsiți aici.
*
Ieri am cules un boboc de iris alb. Peste noapte a înflorit.
9 aprilie 2020
Trăiesc între patru pereți și trei cărți
Izolarea mea obișnuită, în care trăiesc de mai bine de zece ani, a devenit una neobișnuită. Confortul ei, cât era, risipit. Acum trebuie depus un mare efort pentru ce înainte era relativ simplu. Turnuri de îngrijorări și de vaiete, din toate direcțiile nimicuri revărsate gălăgios spre ceilalți – că nu mai avem făină sau drojdie, că ni se suie copiii în cap, că timpul a devenit prea lung sau prea lat și trebuie umplut, și vai, cu ce să îl umplem? –, când grija cea mare e una, e singura, e cea pe care încă ne cam ferim s-o rostim. Mai ieșim din asta? Și câți, și când, și cum, cu ce preț? Cum o să trăim – greu, dragă independentule, fără job, fără venituri, fără librării, fără comenzi de tradus, fără tarife acceptabile, fără, fără… – după ce unii nici măcar n-or să mai trăiască?
Mă gândesc deodată cum o să fie peste vreo patruzeci de ani, când doi, trei, cinci scriitori – din cei ce vor trăi, din cei ce sunt acum foarte tineri și din cei ce vor fi în stare –, vor alege să-și amintească cum a fost acum și să reconstruiască totul într-un roman, imaginând migălos personaje, situații, reînsuflețind o lume întreagă aproape uitată: exact lumea asta, a noastră, de acum. Căci va lăsa urme și se va cere spusă cândva, mult mai târziu, dar n-o să fie ușor; nu e deloc la îndemână să scoți traume dintr-un sac plin de câlți și să torci din ele o poveste, iar ea să mai fie și plăcută, citibilă, să-și găsească cititori entuziaști, care să spună „mi-a plăcut” și „mai vreau”... Se va găsi oare și atunci cineva care să spună, cu un aer superior: „Ah, nu, nu încă o carte despre pandemia din 2020!”, la fel cum se găsesc destui care să exclame, prin fum de țigară: „Ah, nu, nu încă o carte despre comunism!...” Sunt prea puține cărți despre comunism, nu prea multe. Sunt cărți despre timpuri trăite. Alea au fost. Astea sunt.
Cam cu asta îmi pierd vremea azi, privind mult pe fereastră.
Altfel, cum se trăiește în izolare, concret, pas cu pas? Și astăzi aproape ca și anul trecut. Trezirea, drumul de acasă la muncă, egal cu drumul de la pat la birou, în aceeași cameră mică, via bucătărie și baie. Cafeaua, ziarele tot mai nesatisfăcătoare, ziua nouă în față. Trăiesc nu atât între patru pereți, cât între trei cărți: cea care a apărut de curând, Toți copiii librăresei (încă o carte despre comunism), cea care o să apară cândva în viitor (continuarea romanului O vară cu Isidor, care are deja o serie de ilustrații minunate făcute de Radu Răileanu) și cea la care lucrez acum, o biografie romanțată. Aici e aici. Aici mă întorc la ce spuneam la început, despre confortul risipit, despre eforturile înzecite depuse ca să-ți regăsești cotlonul de bursuc singur pe lume, în care se poate munci. Am ales singură personajul acestei biografii romanțate, toamna trecută, îndrăgostită de viața lui, convinsă că știu câte ceva despre izolare, despre trăitul într-o cameră, despre frumusețe și adevărul din flori. Vreau să scriu o carte frumoasă. Ceva atât de simplu mi-am propus. Frumusețea. Sunt la jumătate, dar bătălia s-a complicat de pe o săptămână pe alta.
Îmi lipsesc crunt plimbările...
- pentru Suplimentul de cultură - „Scriitori în izolare”
Mă gândesc deodată cum o să fie peste vreo patruzeci de ani, când doi, trei, cinci scriitori – din cei ce vor trăi, din cei ce sunt acum foarte tineri și din cei ce vor fi în stare –, vor alege să-și amintească cum a fost acum și să reconstruiască totul într-un roman, imaginând migălos personaje, situații, reînsuflețind o lume întreagă aproape uitată: exact lumea asta, a noastră, de acum. Căci va lăsa urme și se va cere spusă cândva, mult mai târziu, dar n-o să fie ușor; nu e deloc la îndemână să scoți traume dintr-un sac plin de câlți și să torci din ele o poveste, iar ea să mai fie și plăcută, citibilă, să-și găsească cititori entuziaști, care să spună „mi-a plăcut” și „mai vreau”... Se va găsi oare și atunci cineva care să spună, cu un aer superior: „Ah, nu, nu încă o carte despre pandemia din 2020!”, la fel cum se găsesc destui care să exclame, prin fum de țigară: „Ah, nu, nu încă o carte despre comunism!...” Sunt prea puține cărți despre comunism, nu prea multe. Sunt cărți despre timpuri trăite. Alea au fost. Astea sunt.
Cam cu asta îmi pierd vremea azi, privind mult pe fereastră.
Altfel, cum se trăiește în izolare, concret, pas cu pas? Și astăzi aproape ca și anul trecut. Trezirea, drumul de acasă la muncă, egal cu drumul de la pat la birou, în aceeași cameră mică, via bucătărie și baie. Cafeaua, ziarele tot mai nesatisfăcătoare, ziua nouă în față. Trăiesc nu atât între patru pereți, cât între trei cărți: cea care a apărut de curând, Toți copiii librăresei (încă o carte despre comunism), cea care o să apară cândva în viitor (continuarea romanului O vară cu Isidor, care are deja o serie de ilustrații minunate făcute de Radu Răileanu) și cea la care lucrez acum, o biografie romanțată. Aici e aici. Aici mă întorc la ce spuneam la început, despre confortul risipit, despre eforturile înzecite depuse ca să-ți regăsești cotlonul de bursuc singur pe lume, în care se poate munci. Am ales singură personajul acestei biografii romanțate, toamna trecută, îndrăgostită de viața lui, convinsă că știu câte ceva despre izolare, despre trăitul într-o cameră, despre frumusețe și adevărul din flori. Vreau să scriu o carte frumoasă. Ceva atât de simplu mi-am propus. Frumusețea. Sunt la jumătate, dar bătălia s-a complicat de pe o săptămână pe alta.
Îmi lipsesc crunt plimbările...
- pentru Suplimentul de cultură - „Scriitori în izolare”
31 ianuarie 2020
„Toți copiii librăresei” - cu update-uri
„Uneori, când merg în urma lor, a unor copii mici de patru, cinci ani însoțiți de părinți, și sunt cucerită de o anumită trăsătură tare drăgălașă a lor, să zicem de piciorușele dolofane și scurte, ușor curbate către exterior, cu pulpa palpitând rotundă și plină la fiecare pas apăsat, e de-ajuns să întorc privirea spre părinte, spre mamă, și să văd exact acea trăsătură acolo, întocmai la fel, însă urâtă în cazul omului mare, pulpa prea groasă prinsă pe-un os strâmb și prea scurt, ițindu-se dintr-o fustă largă, informă, hidoasă, și pielea aspră și îngroșată, nemaiavând nimic din splendoarea parfumată și translucidă a pielii copilului – și la fel, alteori, subțiorile, și la fel urechioarele, și la fel ceafa, părul și ochii și gura și fruntea și nasul, și dusă orice urmă de puf și dusă orice urmă de veselie și orice urmă de seriozitate și de nor adevărat și de soare, și atunci pricep, undeva drept în piept, că nimic nu durează pe lumea asta, nu frumusețea, nu fericirea, nici măcar suferința.” (fragmentul de pe clapetă)
Toți copiii librăresei a apărut ieri, la Editura Polirom, în colecția Ego.proză.
Lectură publică luni, 17 februarie, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Detalii despre lansarea din București, aici.
Interviuri, recenzii, articole despre carte:
Am vorbit despre carte la emisiunea „Timpul prezent în literatură”, realizată de Adela Greceanu la Radio România Cultural - înregistrarea emisiunii, aici.
Înregistrarea video a lansării de la Librăria Humanitas Cișmigiu, aici - alături de Carmen Mușat și Bogdan-Alexandru Stănescu.
Nicoleta Munteanu, profesor coordonator al proiectului Alecart, despre Toți copiii librăresei, aici.
Cristian Teodorescu în Cațavencii, aici.
Dana Pîrvan în Suplimentul de cultură, aici.
Raisa Manolescu în Alecart, aici.
„O poveste de dragoste și de spaimă” - un interviu pentru Alina Vîlcan, în Suplimentul de cultură, aici în pdf sau aici.
Un fragment din carte, în lectura mea, aici.
29 ianuarie 2020
O încercare de confesiune, probabil
Se apropie, nu cred că sunt pregătită.
Mâine voi primi cartea, poimâine deja vom începe să vorbim despre ea.
Să scrii e una, să spui ce ai scris e cu totul altceva.
Caut să fac ordine - oricum, s-au mai întâmplat atâtea între timp...
Am scris Toți copiii librăresei anul trecut - un an incredibil, în care luni de zile s-au sudat ca într-o singură bucată uriașă de timp, fără pauză, dedicată sută la sută acestei cărți, fără o zi de odihnă - de la începutul lui mai, până la jumătatea lui octombrie, când am încheiat ultima recitire (a cincea; a urmat o a șasea după predare, cu cele din urmă șlefuiri și retușuri). Câteva frânturi din carte datau însă de acum șapte, opt ani: după ce încheiasem Roșu, roșu, catifea, în 2011 și 2012 am continuat să scriu niște texte cam din aceeași lume, cu copii, pe care nu le-am mai inclus în cartea deja propusă editurii - simțeam că sunt de dincolo de ea. Am păstrat teancul bănuind că le voi include, cel mult, într-o nouă ediție a cărții, cândva, sau poate într-un nou volum (titlul imaginat era Ce se dă nu se mai ia). Am continuat să scriu asemenea texte și-n anii următori, teancul s-a îngroșat în 2014, 16, 18... Dar în același timp mi-a pierit cu totul pofta să public încă un volum de proză scurtă. Până la urmă, acele texte nici nu erau tocmai proză scurtă, erau fragmente dintr-un întreg care începuse să prindă viață deja, dincolo de ce înțelegeam eu. A mai durat mult. Au urmat alte cărți. Simfonia animalieră și perechea ei, Hibernalia. Apoi Spre văi de jad și sălbăție. Apoi O vară cu Isidor. Dar gândul la un posibil Ce se dă nu se mai ia a rămas, a zăbovit ca un fundal permanent. Ce trebuia să fie cartea asta, ca un vis sâcâitor, pentru care încă nu eram pregătită? Un roman, desigur, dar cum?
În primăvara anului trecut, cartea nouă a răbufnit cu o forță teribilă. Firul proaspăt, gros răsucit, povestea librăresei, care transforma și ținea totul într-un loc s-a născut din senin. Din senin - după vreo opt ani de tors la idee și adunat bucățele! M-am rupt de toate și-am scris romanul, în cea mai intensă perioadă dedicată scrisului pe care-am trăit-o vreodată.
Este o carte cu model. Pe cântecul de fundal curg poveștile copiilor. Modelul e limpede. Vocile sunt distincte. Ecuațiile sunt relativ simple, pentru cititorul atent. E cea mai lungă dintre cărțile mele, sare de jumătate de milion de semne, și cea mai poveste-poveste. I-am căutat amploarea și simplitatea. E o poveste de dragoste și de spaimă. E o poveste pe care n-aș fi putut să o scriu acum zece ani. Mi-a trebuit timp și mi-a trebuit mai ales vârsta - ca să pot înțelege mai bine tot ce-am trăit noi atunci. Și mi-au trebuit alte cărți scrise, ca să fiu în stare să spun. Mi-a trebuit, poate, doliul. Nu e o carte despre comunism. E o carte despre timpuri trăite de noi. Firul timpului nostru nu se rupe grosolan în două, atunci și acum. E viață și-atât. Despre o bucată de viață de-a noastră am scris, încercând s-o pricep mai bine, așa și acum. Despre „crunte vremuri minunate” am scris. Despre copii și tineri, despre femei și bărbați deopotrivă, cu dragoste și cu groază, despre prezențe și absențe.
Mi-am amintit și mi-am imaginat, scriind cartea asta. Am avut nevoie s-o scriu.
La finalul romanului, există o notă a autoarei, am spus și acolo câte ceva. Aș vrea să nu fie nevoie să spun, de fapt, nimic. O carte e o carte. Nu se livrează niciodată cu confesiunea alături.
Mâine voi primi cartea, poimâine deja vom începe să vorbim despre ea.
Să scrii e una, să spui ce ai scris e cu totul altceva.
Caut să fac ordine - oricum, s-au mai întâmplat atâtea între timp...
Am scris Toți copiii librăresei anul trecut - un an incredibil, în care luni de zile s-au sudat ca într-o singură bucată uriașă de timp, fără pauză, dedicată sută la sută acestei cărți, fără o zi de odihnă - de la începutul lui mai, până la jumătatea lui octombrie, când am încheiat ultima recitire (a cincea; a urmat o a șasea după predare, cu cele din urmă șlefuiri și retușuri). Câteva frânturi din carte datau însă de acum șapte, opt ani: după ce încheiasem Roșu, roșu, catifea, în 2011 și 2012 am continuat să scriu niște texte cam din aceeași lume, cu copii, pe care nu le-am mai inclus în cartea deja propusă editurii - simțeam că sunt de dincolo de ea. Am păstrat teancul bănuind că le voi include, cel mult, într-o nouă ediție a cărții, cândva, sau poate într-un nou volum (titlul imaginat era Ce se dă nu se mai ia). Am continuat să scriu asemenea texte și-n anii următori, teancul s-a îngroșat în 2014, 16, 18... Dar în același timp mi-a pierit cu totul pofta să public încă un volum de proză scurtă. Până la urmă, acele texte nici nu erau tocmai proză scurtă, erau fragmente dintr-un întreg care începuse să prindă viață deja, dincolo de ce înțelegeam eu. A mai durat mult. Au urmat alte cărți. Simfonia animalieră și perechea ei, Hibernalia. Apoi Spre văi de jad și sălbăție. Apoi O vară cu Isidor. Dar gândul la un posibil Ce se dă nu se mai ia a rămas, a zăbovit ca un fundal permanent. Ce trebuia să fie cartea asta, ca un vis sâcâitor, pentru care încă nu eram pregătită? Un roman, desigur, dar cum?
În primăvara anului trecut, cartea nouă a răbufnit cu o forță teribilă. Firul proaspăt, gros răsucit, povestea librăresei, care transforma și ținea totul într-un loc s-a născut din senin. Din senin - după vreo opt ani de tors la idee și adunat bucățele! M-am rupt de toate și-am scris romanul, în cea mai intensă perioadă dedicată scrisului pe care-am trăit-o vreodată.
Este o carte cu model. Pe cântecul de fundal curg poveștile copiilor. Modelul e limpede. Vocile sunt distincte. Ecuațiile sunt relativ simple, pentru cititorul atent. E cea mai lungă dintre cărțile mele, sare de jumătate de milion de semne, și cea mai poveste-poveste. I-am căutat amploarea și simplitatea. E o poveste de dragoste și de spaimă. E o poveste pe care n-aș fi putut să o scriu acum zece ani. Mi-a trebuit timp și mi-a trebuit mai ales vârsta - ca să pot înțelege mai bine tot ce-am trăit noi atunci. Și mi-au trebuit alte cărți scrise, ca să fiu în stare să spun. Mi-a trebuit, poate, doliul. Nu e o carte despre comunism. E o carte despre timpuri trăite de noi. Firul timpului nostru nu se rupe grosolan în două, atunci și acum. E viață și-atât. Despre o bucată de viață de-a noastră am scris, încercând s-o pricep mai bine, așa și acum. Despre „crunte vremuri minunate” am scris. Despre copii și tineri, despre femei și bărbați deopotrivă, cu dragoste și cu groază, despre prezențe și absențe.
Mi-am amintit și mi-am imaginat, scriind cartea asta. Am avut nevoie s-o scriu.
La finalul romanului, există o notă a autoarei, am spus și acolo câte ceva. Aș vrea să nu fie nevoie să spun, de fapt, nimic. O carte e o carte. Nu se livrează niciodată cu confesiunea alături.
27 ianuarie 2020
Ploaie de ianuarie
Ce cuminte plouă în București, cum sclipește piatra de râu pe stradela din spatele unei săli de concerte, din fața unui restaurant cu igluuri de plastic în care așteaptă scaunele goale, cu pături împăturite frumos - mă gândesc la prieteni, mi-e dor de prieteni, de stat la discuții tihnite, cu miez, de risipit timpul cu senzația că l-ai câștigat.
M-au însingurat traducerile, anii în care am renunțat la ce făceam înainte și-am trăit închisă aici... Sunt traduceri care te ajută să trăiești și traduceri care te omoară - te sufocă frustrarea că ar trebui să faci altceva, nu neapărat să scrii (ba să scrii!), dar măcar să trăiești. Anul trecut a fost aproape tot al scrisului, îmi doresc să fie și anul ăsta la fel. Am scris cu disperarea scăpatului din lanț și cu spaima celui care știe că timpul nu e un sac fără fund. Te trezesc mai ceva ca un deșteptător Aradora cu clopote-n creștet bolile, și ale tale, dar mai ales ale celor dragi. Îți șoptește zgripțuroaia în ceafă, cu un ticăit enervant: nu ai timp, grăbește-te, nu ai timp - și atunci ai, îți faci, pui stăpânire pe el. Îmi doresc să scriu. Să mă odihnesc mai întâi - sunt îngrozitor de obosită. Să nu mai moară nimeni în preajma mea. Să nu mai cobor în tristeți îngrozitor de cleioase, nisipoase, aparent nesfârșite. Îmi doresc să mă plimb, să nu mai gafez din oboseală feroce, să visez, să scriu ce-am promis, să fiu bucuroasă că scriu, chiar și când scriu lucruri cumplite. Să iubesc, cred. Orice. Pe oricine. Orice.
M-au însingurat traducerile, anii în care am renunțat la ce făceam înainte și-am trăit închisă aici... Sunt traduceri care te ajută să trăiești și traduceri care te omoară - te sufocă frustrarea că ar trebui să faci altceva, nu neapărat să scrii (ba să scrii!), dar măcar să trăiești. Anul trecut a fost aproape tot al scrisului, îmi doresc să fie și anul ăsta la fel. Am scris cu disperarea scăpatului din lanț și cu spaima celui care știe că timpul nu e un sac fără fund. Te trezesc mai ceva ca un deșteptător Aradora cu clopote-n creștet bolile, și ale tale, dar mai ales ale celor dragi. Îți șoptește zgripțuroaia în ceafă, cu un ticăit enervant: nu ai timp, grăbește-te, nu ai timp - și atunci ai, îți faci, pui stăpânire pe el. Îmi doresc să scriu. Să mă odihnesc mai întâi - sunt îngrozitor de obosită. Să nu mai moară nimeni în preajma mea. Să nu mai cobor în tristeți îngrozitor de cleioase, nisipoase, aparent nesfârșite. Îmi doresc să mă plimb, să nu mai gafez din oboseală feroce, să visez, să scriu ce-am promis, să fiu bucuroasă că scriu, chiar și când scriu lucruri cumplite. Să iubesc, cred. Orice. Pe oricine. Orice.
17 ianuarie 2020
„Toți copiii librăresei” - un fragment (unicul)
Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. De nenumărate ori am plecat în plimbări din care-am crezut că n-o să mă mai întorc, atunci, la Sibiu, în lunile de după moartea copilului. Am mers până în Parcul Sub Arini, am trecut peste pârâul Trinkbach, am ieşit din parc şi-am coborât prin Pasajul Spitalului, peste Strada Munteniei, peste Strada Moldovei, până în cartierul Ştrand, şi de acolo mai departe, pe Maramureşului, în locul unde calea ferată mărgineşte oraşul, jelind tot ce a fost şi n-avea să mai fie, imaginându-mi că acela e capătul, convinsă că acela e capătul, fiindcă nu se putea trăi cu atâta durere, însă fără să reuşesc vreodată să găsesc cu adevărat capătul, capătul-capăt. Numai cine n-a rătăcit cuprins de cea mai neagră disperare pe străzile unui oraş nu ştie că toate drumurile sunt infinite de fapt, toate bulevardele, toate străduţele, toate aleile, toate potecile, toate fundăturile chiar, prin cartiere, prin parcuri, peste pâraie infime cu nume sofisticate şi lungi, pe poteci şi podeţe, nu, nu se termină de fapt niciodată, la fel cum nu se termină nici durere, nici chin. Nici când ajungi la ceea ce crezi că este o margine de cartier, de oraş, nici când dai să treci peste calea ferată, căci aici, între tufe cu spini, între muri şi măceşi, vezi deja înfiptă în pământ o cruce de fier, cu o candelă de mult stinsă sub un nume de fată şi-o fotografie veştejită cu chipul ei trist, de pe când nici nu ştia c-o să moară, cu garoafe de plastic decolorate de soare, ruşinate în urâţenia lor între atâtea plante vii, buruieni care trăiesc, care cresc voiniceşte, care inundă marginea falsă a oraşului, bariera, şinele lustruite şi traversele pline de unsoare, valuri de coada-şoricelului, muşeţel, mătrăgună, cucută, urzici. Nu, mai ales aici înţelegi, în acest loc marcat cu o cruce, că nu se termină deloc, niciodată, nicicum, nici drumul, nici durerea, nici chinul.
Bineînţeles că am vrut să mă sinucid. Aşa zic. Dar oare am vrut – chiar am vrut? Sau doar am căutat, în toate aceste plimbări, de rătăcit rătăcind, ca să le zicem plimbări, să dau şi eu cumva de un capăt? De un fel de capăt măcar, dacă nu de capătul-capăt, de un capăt fals, provizoriu, unde să pot să mă aşez, să descalec de pe animalul turbat, să descarc desagii înfierbântaţi din spinare, bolovanul din piept, şi să strig, ca un om care nu poate pricepe de ce, să scot acel singur urlet prelung şi apoi să revin istovită acasă, stoarsă, dar golită de rău, să intru pe uşă cuminte, cu o pâine albă în mână, o nepoată a unei mătuşi cumsecade, să mă spăl pe mâini şi pe faţă, să mă aşez la masă şi să mănânc ce-o fi de mâncare şi viaţa să meargă uşor mai departe, un căţeluş pe-o cărare.
Toți copiii librăresei, Editura Polirom, colecția Ego.Proză - un fragment în avanpremieră, primul și singurul scos din casă. Cartea a plecat ieri la tipar, va fi în librării în aproximativ două săptămâni.
(copertă de Radu Răileanu)
6 ianuarie 2020
Durere
Dacă ar fi să îmi pun o singură dorință pentru noul an, dacă m-aș osteni să cred că e posibil și să se îndeplinească - dar nu mai cred, am îmbătrânit așteptând -, aceea ar fi să se facă ordine, să fie curățenie și liniște în locul unde n-a fost niciodată.
Mi-am căutat, din adolescență, cum își caută un animal sălbatic locul într-o pădure, un colț de lume, cât de mic și de ascuns, unde să pot trăi în curățenie și-n liniște. Locul ăsta, nu e nici un miracol, poate să fie oriunde. Pornești singur în pădure, un pic speriat - habar nu ai ce se ascunde pe-acolo, dar ceva rău trebuie să te aștepte, la fel cum și ceva bun. Ridici o frunză mare de brusture, te ascunzi sub ea, îți lingi rănile de pe spinare. La început rana veche va deveni și mai mare, dar până la urmă carnea roșie și lucioasă tot se va acoperi de blăniță. Locul tău e oriunde. O să capeți curaj să ieși de sub frunză, să te plimbi pe poteci, să dai ochi cu alte sălbăticiuni, să afli poveștile lor. Să descoperi că e posibil și altfel, nu doar în agresivitate și haos. Ah, poteci, poteci, copaci și tufe încărcate de fructe și rouă, ce bine să știi că ai unde te retrage oricând, în locul unde se poate trăi cum ai visat încă de pe când îți creștea viguros rana de pe spinare: sub frunza mea mare, unde domnesc spațiul liber și liniștea în care poate să cânte o linguriță rotindu-se într-o ceașcă de ceai.
Se plătește pe viață: singurătate și o vinovăție care se scrie în oase.
Disperarea. Ai învățat cum e lumea, dar nu poți salva ceea ce ar putea fi salvat atât de ușor. Știi cum, dar la ce bun? O fiară dragă, departe, se mușcă singură întruna de spate, până la sânge, îți strigă pe două voci că o doare și moare. Și se mușcă, și strigă. Și se mușcă, și strigă. De la distanța asta, ieșit de sub frunză, o implori, iar și iar, să se oprească. Nu te aude. Nu vrea sau nu poate? Și dintr-o dată spatele îți e umed - s-a deschis iarăși rana, îți curge. Năclăită de singurătate, supurând vinovăție și groază, noapte și zi. Unde ești, copilărie, cu durerea ta cu tot? Sunt aici, sunt aici, sunt aici...
(foto: VDN)
Mi-am căutat, din adolescență, cum își caută un animal sălbatic locul într-o pădure, un colț de lume, cât de mic și de ascuns, unde să pot trăi în curățenie și-n liniște. Locul ăsta, nu e nici un miracol, poate să fie oriunde. Pornești singur în pădure, un pic speriat - habar nu ai ce se ascunde pe-acolo, dar ceva rău trebuie să te aștepte, la fel cum și ceva bun. Ridici o frunză mare de brusture, te ascunzi sub ea, îți lingi rănile de pe spinare. La început rana veche va deveni și mai mare, dar până la urmă carnea roșie și lucioasă tot se va acoperi de blăniță. Locul tău e oriunde. O să capeți curaj să ieși de sub frunză, să te plimbi pe poteci, să dai ochi cu alte sălbăticiuni, să afli poveștile lor. Să descoperi că e posibil și altfel, nu doar în agresivitate și haos. Ah, poteci, poteci, copaci și tufe încărcate de fructe și rouă, ce bine să știi că ai unde te retrage oricând, în locul unde se poate trăi cum ai visat încă de pe când îți creștea viguros rana de pe spinare: sub frunza mea mare, unde domnesc spațiul liber și liniștea în care poate să cânte o linguriță rotindu-se într-o ceașcă de ceai.
Se plătește pe viață: singurătate și o vinovăție care se scrie în oase.
Disperarea. Ai învățat cum e lumea, dar nu poți salva ceea ce ar putea fi salvat atât de ușor. Știi cum, dar la ce bun? O fiară dragă, departe, se mușcă singură întruna de spate, până la sânge, îți strigă pe două voci că o doare și moare. Și se mușcă, și strigă. Și se mușcă, și strigă. De la distanța asta, ieșit de sub frunză, o implori, iar și iar, să se oprească. Nu te aude. Nu vrea sau nu poate? Și dintr-o dată spatele îți e umed - s-a deschis iarăși rana, îți curge. Năclăită de singurătate, supurând vinovăție și groază, noapte și zi. Unde ești, copilărie, cu durerea ta cu tot? Sunt aici, sunt aici, sunt aici...
(foto: VDN)
29 decembrie 2019
„Trei surori” și noi, în pădurile noastre mici de mesteceni
Ultima duminică din an, m-am trezit târziu. Am rămas peste noapte în pădurea de mesteceni, cu cele trei surori. Cu Mașa, oftând după dragostea pierdută, cu Irina, o căprioară zbătându-se în flăcări, cu Olga, zicându-mi că viața nu s-a sfârșit încă - trebuie să trăim, să muncim.
Ce splendoare de spectacol a făcut iarăși Radu Afrim! „Trei surori”, la Teatrul Național București, cu subtitlul „Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”, a avut premiera la începutul acestei luni, s-a jucat aseară, se joacă și azi. Radu Afrim scrie și rescrie, adaugă piese importante de puzzle la povestea surorilor, își imaginează și le scrie gândurile, le așază într-o lume modernă, într-un oraș de provincie din România, visând la Moscova lor, și mai îndepărtată astfel.
Mă uitam uluită aseară: dacă ai descompune spectacolul acesta de-o năucitoare energie în straturi, ai avea și-un spectacol de dans modern (ce Irină!), și unul de imagine și muzică, și un text complex - toate funcționează perfect și separat. Iar împreună fac bum! De mult n-am mai simțit atâta bucurie, trei ore de plăcere într-o lume care vorbește firesc cehoviană și afrimeză, cu actori de nota o sută (cum aș putea spune aici doar un nume, doar Marius Manole sau doar Flavia Giurgiu, când toți au umplut scena cu viață?), dedicați rolului până la cer. O lume unde totul e dureros de fermecător. Viu iarăși - așa te face să te simți „Trei surori”.
Mulțumesc, Radu Afrim!
Mai sunt trei zile din an, și-apoi de la capăt. Să trăim, să muncim, să suferim, în pădurile noastre mici de mesteceni...
(Foto: Ovidiu Moisin, Mihaela Tulea / tnb.ro)
24 decembrie 2019
Cărțile și poveștile mele din 2019
Cărțile apărute în 2019, ce-am mai scris, ce-am mai tradus.
Scrisul.
Senzația la capăt de an este că am lucrat la o singură carte, Toți copiii librăresei. Cartea pleacă la tipar în ianuarie, o pregătim în zilele acestea. Apare în colecția Ego.Proză, la Polirom. Niciodată n-am mai trăit o perioadă atât de lungă, atât de intensă, dedicată sută la sută unei cărți. Voi vorbi când va veni vremea.
Totuși, la început de an am mai scris o carte, mică, Harap Alb 2.0, continuarea poveștii lui Ion Creangă, apărută la FILIT.
Iar la capăt de an scriu întins la continuarea lui Isidor.
Am scris și povestiri, texte inedite mi-au apărut în revista Iocan, în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană de la Arthur, în manualul de Română de clasa a VII-a de la Art-Klett și în Caietul elevului.
Traduceri.
Am tradus o singură carte, la începutul anului, după care am reușit în sfârșit să mă opresc, să mă dau jos din roata care devenise năucitoare și să îmi văd doar de scris.
Oase solare, de Mike McCormack, roman recompensat cu International Dublin Literary Award în 2018, este în pregătire la Editura Polirom, apare în curând. Este cartea dintr-o singură frază, considerată o capodoperă stilistică - mi-a plăcut enorm, mi-a făcut o extraordinară plăcere să o traduc, mi s-a părut un excelent adio (probabil temporar) de la traduceri.
Traduceri apărute anul acesta: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov (Polirom), Sonata Gustav de Rose Tremain (Humanitas Fiction), Hemingway și cu mine de Paula McLain (Humanitas Fiction), toate lucrate anul trecut. Și trei cărticele pentru copii din seria Lama Lama de Anna Dewdney (Nemira).
Reeditări.
Excepțională vestea reeditării seriei Nabokov la Polirom. Dintre traducerile mele au apărut, la zece ani de la prima publicare, Ochiul, Disperare, iar Darul stă să apară. Plus o selecție de Povestiri în colecția Top 10+.
Două noi tiraje din O vară cu Isidor au fost tipărite în martie și în octombrie. Ne îndreptăm spre 8.000 de exemplare vândute.
Festivaluri.
A trebuit să refuz, nu m-am simțit în stare să ies în public în prima parte a anului (când am ieșit, am gafat), nici să călătoresc prea departe. Dar am fost la FILIT în toamnă și la SHORT, noul festival de proză scurtă din București, care sper să dureze.
Una peste alta, 2019 a început cum nu se poate mai rău în plan personal, dar cu cărțile a fost excepțional.
Abia aștept să văd Toți copiii librăresei și Oase solare în carne și oase, căci ele rămân pentru mine cărțile acestui an, cu ele mi-am petrecut cel mai mult timp, deși vor fi frumos aliniate la poză abia în decembrie anul viitor.
Crăciun fericit și an nou bun tuturor!
Scrisul.
Senzația la capăt de an este că am lucrat la o singură carte, Toți copiii librăresei. Cartea pleacă la tipar în ianuarie, o pregătim în zilele acestea. Apare în colecția Ego.Proză, la Polirom. Niciodată n-am mai trăit o perioadă atât de lungă, atât de intensă, dedicată sută la sută unei cărți. Voi vorbi când va veni vremea.
Totuși, la început de an am mai scris o carte, mică, Harap Alb 2.0, continuarea poveștii lui Ion Creangă, apărută la FILIT.
Iar la capăt de an scriu întins la continuarea lui Isidor.
Am scris și povestiri, texte inedite mi-au apărut în revista Iocan, în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană de la Arthur, în manualul de Română de clasa a VII-a de la Art-Klett și în Caietul elevului.
Traduceri.
Am tradus o singură carte, la începutul anului, după care am reușit în sfârșit să mă opresc, să mă dau jos din roata care devenise năucitoare și să îmi văd doar de scris.
Oase solare, de Mike McCormack, roman recompensat cu International Dublin Literary Award în 2018, este în pregătire la Editura Polirom, apare în curând. Este cartea dintr-o singură frază, considerată o capodoperă stilistică - mi-a plăcut enorm, mi-a făcut o extraordinară plăcere să o traduc, mi s-a părut un excelent adio (probabil temporar) de la traduceri.
Traduceri apărute anul acesta: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov (Polirom), Sonata Gustav de Rose Tremain (Humanitas Fiction), Hemingway și cu mine de Paula McLain (Humanitas Fiction), toate lucrate anul trecut. Și trei cărticele pentru copii din seria Lama Lama de Anna Dewdney (Nemira).
Reeditări.
Excepțională vestea reeditării seriei Nabokov la Polirom. Dintre traducerile mele au apărut, la zece ani de la prima publicare, Ochiul, Disperare, iar Darul stă să apară. Plus o selecție de Povestiri în colecția Top 10+.
Două noi tiraje din O vară cu Isidor au fost tipărite în martie și în octombrie. Ne îndreptăm spre 8.000 de exemplare vândute.
Festivaluri.
A trebuit să refuz, nu m-am simțit în stare să ies în public în prima parte a anului (când am ieșit, am gafat), nici să călătoresc prea departe. Dar am fost la FILIT în toamnă și la SHORT, noul festival de proză scurtă din București, care sper să dureze.
Una peste alta, 2019 a început cum nu se poate mai rău în plan personal, dar cu cărțile a fost excepțional.
Abia aștept să văd Toți copiii librăresei și Oase solare în carne și oase, căci ele rămân pentru mine cărțile acestui an, cu ele mi-am petrecut cel mai mult timp, deși vor fi frumos aliniate la poză abia în decembrie anul viitor.
Crăciun fericit și an nou bun tuturor!
22 decembrie 2019
Unica religie, a frumuseții, a lor
Scriu zilnic, orice ar fi (dar ce să fie altceva?). Scriu zilnic un capitol, croiesc mai departe.
Nu cunosc bucurie mai mare, în singurătate, decât să scrii la poveste, fără gândul că o va citi cineva, fără gândul că o vei publica, dar știind că este dorită, așteptată, cerută.
A fost un an al scrisului, al unei singure cărți luni și luni, fără nici o zi în care să nu trăiesc în poveste. N-a mai existat un asemenea an.
La fiecare capăt de an, în micul jurnal pur tehnic al meu, notam obsesiv aceeași dorință: să traduc mai puțin, să îmi văd de scris. A durat ceva până să fie posibil.
În izolarea care devine uneori de nesuportat, în camera mică, cu ușa închisă, mi-au ținut companie păsările, florile, norii și muncitorii care reabilitează din greu o aripă a hotelului. Îi iert pe toți. Pe păsăroiul care mi-a bătut prea insistent în geam, chiar când sculptam un pasaj complicat, din anii '80 - căci el, cu atitudinea lui, îmi e muză acum pentru condor. Norii care mi-au furat privirea prea multe minute, când ieșisem doar trei clipe pe geam, să-mi alung starea de rău. Muncitorii și nesfârșitele răcnete ale lor, băi, băăăi, de la opt dimineața până seara la șase. Orhideele, care au înflorit ca niciodată de bogat, pentru a doua oară în an, parcă certându-mă că - tot scriind cu voioșie sub vălul meu negru - am uitat să mai cred în unica religie pe care sunt capabilă să o îmbrățișez cu tot sufletul, a frumuseții, a lor.
Au înflorit orhideele
pe după perdele
se-nsfioșează ca feele.
Nu cunosc bucurie mai mare, în singurătate, decât să scrii la poveste, fără gândul că o va citi cineva, fără gândul că o vei publica, dar știind că este dorită, așteptată, cerută.
A fost un an al scrisului, al unei singure cărți luni și luni, fără nici o zi în care să nu trăiesc în poveste. N-a mai existat un asemenea an.
La fiecare capăt de an, în micul jurnal pur tehnic al meu, notam obsesiv aceeași dorință: să traduc mai puțin, să îmi văd de scris. A durat ceva până să fie posibil.
În izolarea care devine uneori de nesuportat, în camera mică, cu ușa închisă, mi-au ținut companie păsările, florile, norii și muncitorii care reabilitează din greu o aripă a hotelului. Îi iert pe toți. Pe păsăroiul care mi-a bătut prea insistent în geam, chiar când sculptam un pasaj complicat, din anii '80 - căci el, cu atitudinea lui, îmi e muză acum pentru condor. Norii care mi-au furat privirea prea multe minute, când ieșisem doar trei clipe pe geam, să-mi alung starea de rău. Muncitorii și nesfârșitele răcnete ale lor, băi, băăăi, de la opt dimineața până seara la șase. Orhideele, care au înflorit ca niciodată de bogat, pentru a doua oară în an, parcă certându-mă că - tot scriind cu voioșie sub vălul meu negru - am uitat să mai cred în unica religie pe care sunt capabilă să o îmbrățișez cu tot sufletul, a frumuseții, a lor.
Au înflorit orhideele
pe după perdele
se-nsfioșează ca feele.
30 noiembrie 2019
24 noiembrie 2019
Veșnic singuri, la capăt
La scurt timp după ce îi murise mama, Ramona și-a găsit hamsterul mort. Într-o dimineață, colega ei de cameră, Ionela, a văzut că nu mișcă, l-a împuns cu degetul în spinare și a țipat de ne-a trezit pe toate - toate cele opt fete din apartamentul cu două camere, din căminul studențesc. Ionela nu mai simțise niciodată înainte răceala morții sub degete. Sub privirile ei uluite, Ramona a luat în brațe acvariul, s-a dus la toboganul de gunoi din capătul coridorului și l-a întors cu susul în jos. Hamsterul mort a dispărut într-o clipă. Și ea a putut să-și vadă de viață mai departe, cumva. Era important. Abia ce învățase cum se poate trăi după ce ți-a intrat moartea în viață. Se cufundase cu totul în caiete și cărți. Lua zece la toate examenele. Și lumea vorbea. Că așa nu e bine, că așa o să-și piardă mințile, că efortul e mare, că ar trebui să se menajeze cumva. Și că, ah, hamsterul merita o înmormântare ca lumea.
În primăvară, când am văzut că lucrurile nu se așază nicicum - forțată de binevoitori din toate părțile să ies, să vorbesc, îmi venea să vărs din greață de mine după orice ieșire -, mi-am acordat un an. Un an de doliu și de izolare și de evitat întâlnirile - îmi făceau foarte rău și cele mai inofensive ieșiri. Nimic nu e mai rău decât să fii forțat să faci conversație ușoară despre lucrurile care au nevoie să stea în sertar. Anul se apropie de final. Și simt o oarecare ușurare. Am trăit tot anul într-o singură carte. A mea. Am scris și am scris și m-am plimbat singură cât de mult am putut, am și călătorit mai mult ca oricând, când am simțit că statul pe loc este iad. M-am întâlnit cu oameni doar când nu s-a putut evita.
Ieri în târg, am schimbat câteva cuvinte cu M. C.. Singuri preț de câteva minute pe unul dintre coridoarele aglomerate, am îndrăznit și i-am spus cât de mult mi-a plăcut cartea lui. Cum m-am sprijinit astă-vară pe „M”. Cât de mult m-a tulburat, cât de rău mi-a părut că n-o mai poate citi și prietenul nostru - i-ar fi plăcut. Îndoliat și el, după pierderea tatălui, mi-a spus câteva vorbe pe care știu că n-o să le uit niciodată.
Sunt întâmplări care devin amintire prețioasă chiar în clipa când se petrec. Cu ochii în lacrimi, deodată, cred c-am văzut cum și privirea lui se tulbură, tremură sub văl, scânteiază. E greu de trăit după moarte. Scrisul mai reușește, mai salvează ici, colo, te mută în altă lume, te ajută să uiți că se moare, capetele de drum se deplasează, perspectiva se schimbă, iluzia e perfectă. Când scrisul ajunge însă la mal, când cartea în sine e salvată, e mare risc ca tu, autor, să te stingi. Acolo începe greul, din nou și din nou de la capăt. Veșnic singuri, în lumea asta unde nimic nu poate fi înțeles.
În primăvară, când am văzut că lucrurile nu se așază nicicum - forțată de binevoitori din toate părțile să ies, să vorbesc, îmi venea să vărs din greață de mine după orice ieșire -, mi-am acordat un an. Un an de doliu și de izolare și de evitat întâlnirile - îmi făceau foarte rău și cele mai inofensive ieșiri. Nimic nu e mai rău decât să fii forțat să faci conversație ușoară despre lucrurile care au nevoie să stea în sertar. Anul se apropie de final. Și simt o oarecare ușurare. Am trăit tot anul într-o singură carte. A mea. Am scris și am scris și m-am plimbat singură cât de mult am putut, am și călătorit mai mult ca oricând, când am simțit că statul pe loc este iad. M-am întâlnit cu oameni doar când nu s-a putut evita.
Ieri în târg, am schimbat câteva cuvinte cu M. C.. Singuri preț de câteva minute pe unul dintre coridoarele aglomerate, am îndrăznit și i-am spus cât de mult mi-a plăcut cartea lui. Cum m-am sprijinit astă-vară pe „M”. Cât de mult m-a tulburat, cât de rău mi-a părut că n-o mai poate citi și prietenul nostru - i-ar fi plăcut. Îndoliat și el, după pierderea tatălui, mi-a spus câteva vorbe pe care știu că n-o să le uit niciodată.
Sunt întâmplări care devin amintire prețioasă chiar în clipa când se petrec. Cu ochii în lacrimi, deodată, cred c-am văzut cum și privirea lui se tulbură, tremură sub văl, scânteiază. E greu de trăit după moarte. Scrisul mai reușește, mai salvează ici, colo, te mută în altă lume, te ajută să uiți că se moare, capetele de drum se deplasează, perspectiva se schimbă, iluzia e perfectă. Când scrisul ajunge însă la mal, când cartea în sine e salvată, e mare risc ca tu, autor, să te stingi. Acolo începe greul, din nou și din nou de la capăt. Veșnic singuri, în lumea asta unde nimic nu poate fi înțeles.
19 noiembrie 2019
Povești, noutăți la târg
Anul acesta nu vin la târgul Gaudeamus cu nici o carte nouă, nici n-am mai tradus nimic în ultima vreme, însă există mereu o excepție cât de mică, așa că am niște vești pentru cei mai tineri dintre cititori.
O povestire nouă, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, este inclusă în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană, din seria „Cărțile mele”, care apare zilele acestea la Editura Arthur. Cartea se lansează sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 11, la standul Editurii Art, în prezența câtorva dintre autori. Voi fi și eu acolo.
Am tradus două cărticele pentru copii, din îndrăgita serie Lama Lama, de la Editura Nemi (Nemira) - nu-i pot rezista lui Lama Lama, indiferent în ce aș fi prinsă, animăletele ăsta scump mă face să spun da oricărei propuneri. În plus, mă dau în vânt după tradus poezii cu ritm și rimă. Așadar, Lama Lama dor de mama și Lama Lama de Crăciun, proaspete, cartonate; le găsiți aici, alături de celelalte două care au mai apărut până acum.
Va urma. Pentru că lucrurile se petrec, de fapt, între târguri. :)
***
Concursul de manuscrise Polirom Junior
Aș vrea să le reamintesc celor care scriu literatură pentru copii și adolescenți că este în derulare a doua ediție a Concursului de manuscrise la Polirom Junior. Textele sunt așteptate până pe 15 decembrie, câștigătorul va fi publicat. Detalii, pe site-ul Polirom, aici.
O povestire nouă, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, este inclusă în volumul colectiv Lumea-n gamă marțiană, din seria „Cărțile mele”, care apare zilele acestea la Editura Arthur. Cartea se lansează sâmbătă, 23 noiembrie, de la ora 11, la standul Editurii Art, în prezența câtorva dintre autori. Voi fi și eu acolo.
Am tradus două cărticele pentru copii, din îndrăgita serie Lama Lama, de la Editura Nemi (Nemira) - nu-i pot rezista lui Lama Lama, indiferent în ce aș fi prinsă, animăletele ăsta scump mă face să spun da oricărei propuneri. În plus, mă dau în vânt după tradus poezii cu ritm și rimă. Așadar, Lama Lama dor de mama și Lama Lama de Crăciun, proaspete, cartonate; le găsiți aici, alături de celelalte două care au mai apărut până acum.
Va urma. Pentru că lucrurile se petrec, de fapt, între târguri. :)
***
Concursul de manuscrise Polirom Junior
Aș vrea să le reamintesc celor care scriu literatură pentru copii și adolescenți că este în derulare a doua ediție a Concursului de manuscrise la Polirom Junior. Textele sunt așteptate până pe 15 decembrie, câștigătorul va fi publicat. Detalii, pe site-ul Polirom, aici.
16 noiembrie 2019
Un interviu în Adevărul
A fost o perioadă prin anii ‘90, chiar după Revoluţie, când au început să apară librării noi, edituri noi, reviste şi toate cărţile care nu existaseră în România. Atunci a urmat o perioadă de câţiva ani în care n-am mai citit ficţiune aproape deloc, eram însetată după tot ce descopeream într-o zonă nouă, inimaginabilă înainte. L-am descoperit, de exemplu, pe Cioran. Şi am zis, Dumnezeule, asta e ceva scris pentru mine! Cum făceam toţi, în cercul meu mic de prieteni. Eu lucram pe atunci la planşetă, într-un birou de proiectare. Şi aveam poza lui Cioran pe colţ, o poză emblematică, alb-negru, cu palmele strânse în jurul gâtului, o poză din mansarda lui şi afişată cam ostentativ acolo, pe planşeta mea; aveam în fond doar douăzeci şi trei de ani şi îmi tremura pământul sub picioare: ştiam că mi-am greşit drumul, că mă sufoc, nu ştiam cum şi dacă se va putea repara asta, purtam în sân ceva tendinţe suicidare şi câtă disperare, tot atâta entuziasm. Înţeleg că cei de Litere – mi-a spus cineva de curând – aveau un fel de dispreţ pentru cei care citeau Cioran. E ridicol. Cioran şi Beckett, prieteni buni între ei, rămân bunii mei prieteni. Îi poţi citi oricând, la orice vârstă şi în orice dispoziţie, e ceva esenţial acolo – e multă poezie, au şi umor nebun, de fapt, în carnea tragică a textului.
În Piteşti, într-o galerie de artă, se deschisese o micuţă librărie Humanitas, era doar o masă cu cărţi în capătul unei săli, şi era o doamnă librăreasă. Mergeam tot timpul acolo după ce ieşeam de la muncă, aşa cum alţii se duc acum la piscină, la sala de fitness... Doamna era foarte amabilă şi încerca să-mi recomande cărţi, dar detest când cineva face asta, când nu sunt lăsată să mă uit la cărţi, să scotocesc şi să aleg de capul meu, aşa că mă duceam în perioadele mai aglomerate, când doamna era ocupată. În felul acesta citeam cărţi şi reviste de psihologie, filosofi la grămadă, tot ce lipsise la noi – psihologia copilului mă interesa mult, dar căscam ochii şi la interpretarea viselor, era un haos, o poftă de tot ce apărea... Peste câţiva ani m-am întors la ficţiune, la romane, cu senzaţia că am fost plecată pe Lună. La un moment dat m-am gândit că am pierdut anii aceia necitind aproape deloc ficţiune, pe de altă parte trebuie să se fi întâmplat ceva atunci, trebuie să se fi adunat ceva în tot acel timp...
- Un interviu acordat la FILIT Cristinei Hermeziu și publicat de ea pe platforma de bloguri Adevărul, aici. De la poveștile copilăriei la popasul pe Lună de după Revoluție și la scrisul care te ajută să nu fii singur, dar te lasă de fapt mult mai singur. Și un pic despre noul roman.
Mulțumesc, Cristina Hermeziu.
În Piteşti, într-o galerie de artă, se deschisese o micuţă librărie Humanitas, era doar o masă cu cărţi în capătul unei săli, şi era o doamnă librăreasă. Mergeam tot timpul acolo după ce ieşeam de la muncă, aşa cum alţii se duc acum la piscină, la sala de fitness... Doamna era foarte amabilă şi încerca să-mi recomande cărţi, dar detest când cineva face asta, când nu sunt lăsată să mă uit la cărţi, să scotocesc şi să aleg de capul meu, aşa că mă duceam în perioadele mai aglomerate, când doamna era ocupată. În felul acesta citeam cărţi şi reviste de psihologie, filosofi la grămadă, tot ce lipsise la noi – psihologia copilului mă interesa mult, dar căscam ochii şi la interpretarea viselor, era un haos, o poftă de tot ce apărea... Peste câţiva ani m-am întors la ficţiune, la romane, cu senzaţia că am fost plecată pe Lună. La un moment dat m-am gândit că am pierdut anii aceia necitind aproape deloc ficţiune, pe de altă parte trebuie să se fi întâmplat ceva atunci, trebuie să se fi adunat ceva în tot acel timp...
- Un interviu acordat la FILIT Cristinei Hermeziu și publicat de ea pe platforma de bloguri Adevărul, aici. De la poveștile copilăriei la popasul pe Lună de după Revoluție și la scrisul care te ajută să nu fii singur, dar te lasă de fapt mult mai singur. Și un pic despre noul roman.
Mulțumesc, Cristina Hermeziu.
4 noiembrie 2019
Short - Festival de proză scurtă
Săptămâna aceasta, timp de trei zile, în cinci orașe din țară, se desfășoară Festivalul de proză scurtă Short, organizat de Cărturești și curatoriat de Iocan.
Este al treilea festival de proză scurtă la care particip, am mai fost la Kikinda Short (Serbia, 2011) și la Festivalul Internațional de Literatură și Lectură din Bistrița (2016, ediție unică); festivalurile de proză scurtă rămân, totuși, o raritate.
O să citesc în prima seară de festival - am scos din cufăr o povestire mai veche, dar inedită, cu oameni și câini, periferii și centre.
Programul pentru București:
◼ joi, 7 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Matei Martin
Veronica D. Niculescu
Razvan Petrescu
Alex Tocilescu
◼ vineri, 8 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Marius Constantinescu
Cristian Teodorescu
Iulian Popa
Tudor Ganea
◼ sâmbătă, 9 noiembrie, ora 12:00, Cărturești Carusel
moderator: Dana Mischie
Diana Geacăr
Adela Greceanu
Bogdan-Alexandru Stanescu
Detalii în evenimentul de pe FB. La fel puteți găsi programul pentru Timișoara, Cluj, Iași, Chișinău.
Este al treilea festival de proză scurtă la care particip, am mai fost la Kikinda Short (Serbia, 2011) și la Festivalul Internațional de Literatură și Lectură din Bistrița (2016, ediție unică); festivalurile de proză scurtă rămân, totuși, o raritate.
O să citesc în prima seară de festival - am scos din cufăr o povestire mai veche, dar inedită, cu oameni și câini, periferii și centre.
Programul pentru București:
◼ joi, 7 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Matei Martin
Veronica D. Niculescu
Razvan Petrescu
Alex Tocilescu
◼ vineri, 8 noiembrie, ora 19:00, Cărturești Verona
moderator: Marius Constantinescu
Cristian Teodorescu
Iulian Popa
Tudor Ganea
◼ sâmbătă, 9 noiembrie, ora 12:00, Cărturești Carusel
moderator: Dana Mischie
Diana Geacăr
Adela Greceanu
Bogdan-Alexandru Stanescu
Detalii în evenimentul de pe FB. La fel puteți găsi programul pentru Timișoara, Cluj, Iași, Chișinău.
2 noiembrie 2019
Isidor reînnoit, al patrulea tiraj
Cel de-al patrulea tiraj al lui Isidor a ieșit din tipar, cartea se află din nou în librării și la editură.
Este momentul să reamintesc astăzi că „O vară cu Isidor” n-ar fi existat fără propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, editor și prieten, care m-a invitat să scriu o carte pentru colecția Junior, inventată de el, unde erau publicați până atunci doar autori străini care se răsfățau scriind și câte-o carte pentru copii și adolescenți.
Tot lui Bogdan îi datorez multe altele. Toate traducerile din Nabokov - fiindcă el a înființat seria de autor Nabokov la Polirom și m-a primit acolo și pe mine cu traducerile mele, acum aproape 12 ani; toate traducerile din Beckett - fiindcă el personal mi-a făcut propunerea uluitoare să traduc; Isidor, cum ziceam - pe care n-aș fi scris-o fără invitația lui; și multe altele îi datorez și îi mulțumesc iarăși astăzi, în cotlonul meu semiumbrit, pentru toate acestea, dar mai ales pentru încrederea pe care nu mi-a mai arătat-o aproape nimeni atunci, la început. Au fost întâmplări de schimbat viața. Cum să nu te oprești și să mulțumești, în ziua în care te uiți la biroul lăsat gol de editorul tău preferat?
Am plutit toată ziua în tristețea asta, că a plecat B.A.S. de la Polirom. O tristețe egoistă. Care mă poartă înapoi, la ce-am făcut împreună, numai și numai datorită lui.
Este momentul să reamintesc astăzi că „O vară cu Isidor” n-ar fi existat fără propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, editor și prieten, care m-a invitat să scriu o carte pentru colecția Junior, inventată de el, unde erau publicați până atunci doar autori străini care se răsfățau scriind și câte-o carte pentru copii și adolescenți.
Tot lui Bogdan îi datorez multe altele. Toate traducerile din Nabokov - fiindcă el a înființat seria de autor Nabokov la Polirom și m-a primit acolo și pe mine cu traducerile mele, acum aproape 12 ani; toate traducerile din Beckett - fiindcă el personal mi-a făcut propunerea uluitoare să traduc; Isidor, cum ziceam - pe care n-aș fi scris-o fără invitația lui; și multe altele îi datorez și îi mulțumesc iarăși astăzi, în cotlonul meu semiumbrit, pentru toate acestea, dar mai ales pentru încrederea pe care nu mi-a mai arătat-o aproape nimeni atunci, la început. Au fost întâmplări de schimbat viața. Cum să nu te oprești și să mulțumești, în ziua în care te uiți la biroul lăsat gol de editorul tău preferat?
Am plutit toată ziua în tristețea asta, că a plecat B.A.S. de la Polirom. O tristețe egoistă. Care mă poartă înapoi, la ce-am făcut împreună, numai și numai datorită lui.
30 octombrie 2019
Dansând și murind cu „the others”
Cel mai mare dușman al imaginației (și al scrisului) este faptul că suntem permanent întrerupți de ceilalți – „the constant interruption of others”.
O ascult pe Joyce Carol Oates spunând asta, într-o dimineață de toamnă. Eu sunt în camera mea, la biroul unde-mi petrec multe ore pe zi, cu ușa închisă, iar ea îmi vorbește dintr-un pătrățel colorat, de pe ecran. Face un soi de reclamă unui curs de scriere creativă.
Tocmai am încheiat de scris o carte. Mi-a ieșit lungă, cea mai lungă dintre cărțile mele, un roman care m-a lăsat epuizată, fizic și emoțional. N-am bănuit, când am început să scriu, că o să îmi permit un asemenea maraton, că n-o să fiu întreruptă, că n-o să mă întind iarăși pe ani de zile, furând câte o săptămână o dată, alte trei zile o dată, furând seri, dimineți. Da, iată minunea: am putut să scriu aproape șase luni neîntrerupt, la aceeași carte, cap-coadă. Am trăit în poveste ca în singura realitate, m-am mutat acolo cu totul, în România anilor ’80, în orașul meu natal, am devenit o librăreasă imaginară, cu opt ani mai mare ca mine, am vândut jucării și cărți la tejghea, m-am îndrăgostit de un ceasornicar, am jelit după un copil dispărut... Nu o să intru în alte detalii acum. Mă întorc la Joyce Carol Oates.
O privesc vorbindu-mi din pătrățelul colorat și îmi dau seama că ea este singura mea prietenă adevărată de acolo. Am redeschis Facebook de vreo zece zile, după niște luni bune în care l-am ținut închis. De ce-am făcut-o? Ca să postez coperta unei cărticele micuțe, un basm nou apărut, ca să mulțumesc astfel editurii, ca să ajut cu anunțul, ca să fiu prezentă un pic, dar și ca să încerc să pricep iarăși realitatea, realitatea de aici, după jumătatea de an în care am trăit numai în realitatea din carte...
Mă scutur, trezită subit. În minutul de după vizionarea scurtului film despre scris și moartea imaginației, mâna se duce cuminte, știe ea bine ce face, se supune până la urmă dorinței, și din trei click-uri îmi închid iarăși contul. Se face liniște – înăuntru, afară. Și viața prinde să curgă iarăși în cel mai firesc ritm al ei.
(fragment dintr-un text proaspăt, scris pentru un volum colectiv coordonat de Cristina Hermeziu, to be published la Editura Polirom)
O ascult pe Joyce Carol Oates spunând asta, într-o dimineață de toamnă. Eu sunt în camera mea, la biroul unde-mi petrec multe ore pe zi, cu ușa închisă, iar ea îmi vorbește dintr-un pătrățel colorat, de pe ecran. Face un soi de reclamă unui curs de scriere creativă.
Tocmai am încheiat de scris o carte. Mi-a ieșit lungă, cea mai lungă dintre cărțile mele, un roman care m-a lăsat epuizată, fizic și emoțional. N-am bănuit, când am început să scriu, că o să îmi permit un asemenea maraton, că n-o să fiu întreruptă, că n-o să mă întind iarăși pe ani de zile, furând câte o săptămână o dată, alte trei zile o dată, furând seri, dimineți. Da, iată minunea: am putut să scriu aproape șase luni neîntrerupt, la aceeași carte, cap-coadă. Am trăit în poveste ca în singura realitate, m-am mutat acolo cu totul, în România anilor ’80, în orașul meu natal, am devenit o librăreasă imaginară, cu opt ani mai mare ca mine, am vândut jucării și cărți la tejghea, m-am îndrăgostit de un ceasornicar, am jelit după un copil dispărut... Nu o să intru în alte detalii acum. Mă întorc la Joyce Carol Oates.
O privesc vorbindu-mi din pătrățelul colorat și îmi dau seama că ea este singura mea prietenă adevărată de acolo. Am redeschis Facebook de vreo zece zile, după niște luni bune în care l-am ținut închis. De ce-am făcut-o? Ca să postez coperta unei cărticele micuțe, un basm nou apărut, ca să mulțumesc astfel editurii, ca să ajut cu anunțul, ca să fiu prezentă un pic, dar și ca să încerc să pricep iarăși realitatea, realitatea de aici, după jumătatea de an în care am trăit numai în realitatea din carte...
Mă scutur, trezită subit. În minutul de după vizionarea scurtului film despre scris și moartea imaginației, mâna se duce cuminte, știe ea bine ce face, se supune până la urmă dorinței, și din trei click-uri îmi închid iarăși contul. Se face liniște – înăuntru, afară. Și viața prinde să curgă iarăși în cel mai firesc ritm al ei.
(fragment dintr-un text proaspăt, scris pentru un volum colectiv coordonat de Cristina Hermeziu, to be published la Editura Polirom)
23 octombrie 2019
Creangă 2.0, reacții
Am citit toate cărțile apărute în colecția „Creangă 2.0” chiar la Iași, în hotel, în timpul FILIT, curioasă ce-au făcut ceilalți scriitori, cum au ales să continue povestea lui Creangă. Totul era la alegerea noastră, povestea în sine, limbajul, acțiunea... Mi-a plăcut diversitatea pe care-am văzut-o.
Încep să apară reacțiile. În Ziarul de Iași, Cătălin Hopulele scrie despre toate cele cinci cărți. Mă încântă ce-a observat la Harap Alb al meu - exact asta mi-a fost intenția, să scriu pentru copii, nu pentru mine, și mai ales să leg bine poveștile, lumile, așa încât cele două povești să poată fi citite sau chiar publicate cândva împreună, fără să apară o fractură între ele.
Harap-Alb îşi continuă aventurile
Harap-Alb, de Veronica Niculescu, se apropie cel mai mult de varianta unui basm pe înţelesul copiilor de toate vârstele. Şi acesta continuă istorisirea lui Creangă, cu Harap-Alb care era deja împărat, cu pace în regat, dar care nu putea avea un copil şi care, pentru a avea copilul respectiv, trebuie să lupte să desfacă un blestem, se întâlneşte şi cu prietenii săi: Ochilă, Gerilă, Păsărilă, Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Farmecul basmului e dat şi de întâlnirea vechilor personaje, de la prietenii lui Harap-Alb şi până la Sfânta Duminică, cât şi prin descoperirea unor noi „duşmani“ cu tâlc. Plină de mesaje despre cum binele învinge răul, povestea Veronicăi Niculescu îl aşază pe Harap-Alb într-o continuitate cu povestea lui Creangă şi leagă foarte bine cele două lumi până le contopeşte, fiind asemănări şi de limbaj, şi de logică sau cursivitate a poveştii.
Întregul articol, despre cele cinci cărți, aici.
Încep să apară reacțiile. În Ziarul de Iași, Cătălin Hopulele scrie despre toate cele cinci cărți. Mă încântă ce-a observat la Harap Alb al meu - exact asta mi-a fost intenția, să scriu pentru copii, nu pentru mine, și mai ales să leg bine poveștile, lumile, așa încât cele două povești să poată fi citite sau chiar publicate cândva împreună, fără să apară o fractură între ele.
Harap-Alb îşi continuă aventurile
Harap-Alb, de Veronica Niculescu, se apropie cel mai mult de varianta unui basm pe înţelesul copiilor de toate vârstele. Şi acesta continuă istorisirea lui Creangă, cu Harap-Alb care era deja împărat, cu pace în regat, dar care nu putea avea un copil şi care, pentru a avea copilul respectiv, trebuie să lupte să desfacă un blestem, se întâlneşte şi cu prietenii săi: Ochilă, Gerilă, Păsărilă, Setilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Farmecul basmului e dat şi de întâlnirea vechilor personaje, de la prietenii lui Harap-Alb şi până la Sfânta Duminică, cât şi prin descoperirea unor noi „duşmani“ cu tâlc. Plină de mesaje despre cum binele învinge răul, povestea Veronicăi Niculescu îl aşază pe Harap-Alb într-o continuitate cu povestea lui Creangă şi leagă foarte bine cele două lumi până le contopeşte, fiind asemănări şi de limbaj, şi de logică sau cursivitate a poveştii.
Întregul articol, despre cele cinci cărți, aici.
21 octombrie 2019
„Something old and something new”: Nabokov, Isidor, castane - reeditări și aniversări
E o toamnă bogată, aduc mereu în casă castane și pachete cu cărți. Editări, reeditări, tiraje epuizate, aniversări. Poate mai e cineva interesat de asemenea lucruri.
Se reeditează Seria de autor Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, în colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. La mai bine de zece ani de la prima lor apariție, sunt retipărite și primele mele traduceri din Nabokov: au apărut deja Ochiul și Disperare (Opere 5, Opere 6, ediția 2019). Nu am cuvinte să spun cât de mult mă bucură că s-a reușit această reeditare, deloc ușoară. Sunt cărțile datorită cărora m-am apucat de traduceri literare și la care mă întorc permanent: când sunt sufocată de propuneri nepotrivite, îmi reamintesc de ce am intrat în povestea asta - din îndrăgostire. În curs de apariție este Scrisori către Vera (ediția 2019), probabil una dintre cele mai bine vândute din serie, traducere dublu premiată.
O vară cu Isidor, aflată la al treilea tiraj, este din nou epuizată la editură - se mai găsesc doar cele câteva exemplare rămase pe ici, pe colo, prin librării. În curând se va trage un nou tiraj. Vorbim, la Polirom Junior, de tiraje duble față de cele din colecțiile unde se publică literatura română. Nu o să spun cifre. Sunt uluită.
Cinci ani se împlinesc zilele acestea de când a apărut cartea de dialoguri cu Emil Brumaru, Cad castane din castani. Ultimele exemplare sunt disponibile pe site-ul editurii. Este vorba de primul tiraj, care așadar va rămâne și singurul. În toamna când a apărut volumul, înfloriseră castanii pentru a doua oară.
Basmul Prințesei Repede-Repede a împlinit zece ani de la publicare. Cartea este epuizată de mult. Am dorit pe rând să o reedităm, cu alte ilustrații, dar n-a fost să fie, mereu s-a întâmplat ceva - ca în basme, când apar fel și fel de obstacole, ba un spân, ba o cotoroanță. M-am gândit totuși să-i marchez aniversarea aici. Este marea mea tristețe că n-am reeditat cartea când ar fi trebuit. E prea târziu să ne mai jucăm cu ediții noi, în lipsa unuia dintre autori. Probabil o să rămână unica ediție aceea, cu ilustrații bizare, de găsit doar în anticariate. Pentru mine, exact așa este prețioasă.
Deocamdată atât.
Se reeditează Seria de autor Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, în colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. La mai bine de zece ani de la prima lor apariție, sunt retipărite și primele mele traduceri din Nabokov: au apărut deja Ochiul și Disperare (Opere 5, Opere 6, ediția 2019). Nu am cuvinte să spun cât de mult mă bucură că s-a reușit această reeditare, deloc ușoară. Sunt cărțile datorită cărora m-am apucat de traduceri literare și la care mă întorc permanent: când sunt sufocată de propuneri nepotrivite, îmi reamintesc de ce am intrat în povestea asta - din îndrăgostire. În curs de apariție este Scrisori către Vera (ediția 2019), probabil una dintre cele mai bine vândute din serie, traducere dublu premiată.
O vară cu Isidor, aflată la al treilea tiraj, este din nou epuizată la editură - se mai găsesc doar cele câteva exemplare rămase pe ici, pe colo, prin librării. În curând se va trage un nou tiraj. Vorbim, la Polirom Junior, de tiraje duble față de cele din colecțiile unde se publică literatura română. Nu o să spun cifre. Sunt uluită.
Cinci ani se împlinesc zilele acestea de când a apărut cartea de dialoguri cu Emil Brumaru, Cad castane din castani. Ultimele exemplare sunt disponibile pe site-ul editurii. Este vorba de primul tiraj, care așadar va rămâne și singurul. În toamna când a apărut volumul, înfloriseră castanii pentru a doua oară.
Basmul Prințesei Repede-Repede a împlinit zece ani de la publicare. Cartea este epuizată de mult. Am dorit pe rând să o reedităm, cu alte ilustrații, dar n-a fost să fie, mereu s-a întâmplat ceva - ca în basme, când apar fel și fel de obstacole, ba un spân, ba o cotoroanță. M-am gândit totuși să-i marchez aniversarea aici. Este marea mea tristețe că n-am reeditat cartea când ar fi trebuit. E prea târziu să ne mai jucăm cu ediții noi, în lipsa unuia dintre autori. Probabil o să rămână unica ediție aceea, cu ilustrații bizare, de găsit doar în anticariate. Pentru mine, exact așa este prețioasă.
Deocamdată atât.
20 octombrie 2019
Pitești - locul de sub locuri
Nu merg la întâlniri cu foștii colegi, dar m-am dus la întâlnirea cu mine.
Am revăzut Piteștiul natal după opt ani, însă în trenul care mă ducea acolo, în dimineața cețoasă, am avut o revelație: mi-am dat seama că erau exact douăzeci de ani de când nu mai străbătusem drumul acesta, dinspre București spre Pitești, drum pe care l-am bătut cu anii, în facultate și încă niște ani după. Ultima oară când am văzut Piteștiul, în 2011, am venit din Sibiu.
Orașul. Sub pielea schimbată, încărcată, distrusă și grosolan machiată - mult plastic, prea multă culoare, prea mult comerț, prea mult fărâmițat spațiul, vândut centimetru cu centimetru, astupat cu termopane, cu bannere, chioșcuri, tarabe, gălăgie teribilă și multe, mult prea multe mașini... - am regăsit ici și colo câte-un loc esențial, nu că locul ar mai fi existat, fiindcă aproape nimic din ce-a fost nu mai există, ci fiindcă este în fiecare asemenea loc o cruce invizibilă, un marcaj personal: aici a fost librăria - te oprești, stai ca stâlpul pe trotuar, deși acum aici e farmacie -, aici a fost fereastra pe unde scotea capul motanul, aici a fost redacția, aici a fost institutul, aici a fost valea verde, nu mai e, dar e sub stratul de construcții, sapă în amintire și-ai să o găsești.
Orașul, pe scurt, e un haos. Mi s-a părut și agresiv, mult mai agresiv în centru și decât Bucureștiul în zonele pe unde nu prea calc.
Și totuși, m-a topit. A cincea călătorie din an, atât de mult amânată, a fost cea mai răvășitoare experiență posibilă. De trăit neapărat de una singură, fără posibilitatea să deschizi gura și să spui cuiva ah.
Din loc în loc, ca în basme, mi-au sărit în cale cunoscuți, unii chiar cunoscuți, dar alții arhi-necunoscuți, care mi-au spus, care-au avut grijă să-mi spună, cine-a murit și cine mai trăiește, dar mai ales cine-a murit e întotdeauna o veste.
Cu toți morții în spate, m-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus, la deal și la vale, și în ultima dimineață, devreme, care era de altfel și prima dimineață (fiindcă n-am stat decât 27 de ore), am ajuns în Trivale. La ora opt, strada era neîncepută, ca apa, plină de frunze, și se auzea cum cad ele, tot cad, și era ceață și o lumină de aur pe coastă; de-acolo chiar n-aș mai fi plecat niciodată: singurul loc unde nu s-a schimbat nimic, nici o piatră.
Iată de ce nu mă duc într-un loc când îi scriu o poveste. Locul din mintea mea e mult mai viu și mai adevărat decât realitatea, săraca.
Librăria copilăriei mele arată așa, ca în poză.
Dar realitatea de fapt n-are cum să fie asta și nu e asta; e cea din poveste, e librăria vie și veșnică din noua mea carte. Eu văd acolo librăreasa mea, cu opt ani mai mare ca mine, firul de mușețel ițit din piatră seacă, și ea ieșind cu ibricul spre seară, udând buruiana când nimeni n-o vede, de parcă ar uda un mormânt de copil.
17 octombrie 2019
„Îngerul înnămolit”
Acum 12 ani, în toamna lui 2007 - pe la final de septembrie - începeam blogul ăsta, neștiind exact ce-o să fie.
Prima postare se numea „Îngerul înnămolit”
și zicea doar că
„Era o astfel de zi”,
cum au mai zis multe altele apoi,
la fel cum și mulți îngeri au urmat după aceea,
s u t e, risipiți pe aici sau în rezervația de dincolo,
și pitici, și balauri, și fabrici de rouă.
Fotografia care însoțea postarea
era făcută la Budapesta, în vară,
la festivalul faimos de pe insulă,
unde o ascultasem pe Sinead O'Connor,
între fete cu cizme de cauciuc colorate,
plouase, era plin de noroi,
îmi cumpărasem o brățară
și-un cufăr mic de argint, prins pe o curelușă de piele,
pe care nu l-am păstrat
și tocmai de asta
e veșnic.
Terminasem de scris un volum de povestiri,
încă nu tradusesem nimic,
mă pregăteam să scriu chiar aici
- deși nu știam -
un basm cu turnuri și drumuri
și-un șnur nesfârșit de dialoguri
adunate și ele târziu - nu prea târziu -
într-o carte.
Acesta a fost cel dintâi înger.
Mi-e tot mai greu să scriu aici, nu prea mai găsesc rostul, destinatarul, dar anul ăsta am scris mai mult ca oricând. Dacă aș fi știut în primăvară în ce intru, cât de solicitant o să fie, cât de epuizată o să ies și cât de târziu, aș mai fi început?
Păi, da, tocmai de aceea.
Am uitat și să fac fotografii. Va trebui să scot aparatul mare din sertarul de jos, să îi încarc bateriile, să îl curăț temeinic, să pornesc iar în plimbări. Măcar fiindcă sunt iarăși zile cu ceață. Ceața-i frumoasă, i-am zis.
Prima postare se numea „Îngerul înnămolit”
și zicea doar că
„Era o astfel de zi”,
cum au mai zis multe altele apoi,
la fel cum și mulți îngeri au urmat după aceea,
s u t e, risipiți pe aici sau în rezervația de dincolo,
și pitici, și balauri, și fabrici de rouă.
Fotografia care însoțea postarea
era făcută la Budapesta, în vară,
la festivalul faimos de pe insulă,
unde o ascultasem pe Sinead O'Connor,
între fete cu cizme de cauciuc colorate,
plouase, era plin de noroi,
îmi cumpărasem o brățară
și-un cufăr mic de argint, prins pe o curelușă de piele,
pe care nu l-am păstrat
și tocmai de asta
e veșnic.
Terminasem de scris un volum de povestiri,
încă nu tradusesem nimic,
mă pregăteam să scriu chiar aici
- deși nu știam -
un basm cu turnuri și drumuri
și-un șnur nesfârșit de dialoguri
adunate și ele târziu - nu prea târziu -
într-o carte.
Acesta a fost cel dintâi înger.
Mi-e tot mai greu să scriu aici, nu prea mai găsesc rostul, destinatarul, dar anul ăsta am scris mai mult ca oricând. Dacă aș fi știut în primăvară în ce intru, cât de solicitant o să fie, cât de epuizată o să ies și cât de târziu, aș mai fi început?
Păi, da, tocmai de aceea.
Am uitat și să fac fotografii. Va trebui să scot aparatul mare din sertarul de jos, să îi încarc bateriile, să îl curăț temeinic, să pornesc iar în plimbări. Măcar fiindcă sunt iarăși zile cu ceață. Ceața-i frumoasă, i-am zis.
1 octombrie 2019
Dragă bestsellerule
La doi ani și ceva de la apariție, O vară cu Isidor este bestsellerul meu absolut. Și se pare că nu doar al meu... Îl văd unde și cum nu mă aștept, deși cartea trăiește în lumea ei și eu într-a mea. Săptămâna trecută, figura pe locul 2 în Top 10 Fiction al Editurii Polirom, după Iubirile croitoresei de Maria Duenas, săptămâna aceasta staționează, e tot pe 2, deși peisajul din jurul lui s-a schimbat un pic. Nu știu ce face Isidor, zboară de capul lui, pe trasee de el cunoscute. O fi și apropierea FILIT, o fi și manualul cu povestea ursulețului, chiar nu știu. Știu că eu scriu cu totul altceva în ultima vreme, dar s-ar putea să fiu tentată să îi fac un frățior.
Mulțumesc, copii & părinți!
Mulțumesc, copii & părinți!
11 septembrie 2019
„Harap Alb 2.0” - o continuare a poveștii
Am acceptat cu multă bucurie, astă-iarnă, să scriu continuarea unei povești de Ion Creangă, la invitația organizatorilor FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași). Am ales „Povestea lui Harap Alb”, iar rezultatul este această carte, „Harap Alb 2.0”, care va fi lansată la festivalul din Iași (2-6 octombrie), alături de celelalte patru din serie.
Cărțile apar la Editura Muzeelor Literare Iași.
Detalii despre colecția Creangă 2.0, în comunicatul de presă, aici.
***
La FILIT
- Voi avea o întâlnire la Colegiul Național Iași, miercuri, 2 octombrie, orele 12-14, în cadrul programului „Scriitori printre liceeni” - invitați: Jan Willem Bos, Veronica D. Niculescu; coordonatori: prof. dr. Antonina Bliorț, prof. dr. Gabriela Petrache.
- Voi fi la „Casa copilăriei”, joi, 3 octombrie, Palatul Copiilor din Iași, orele 12-14, moderator: Ovidiu Mihăiuc, coordonatori: prof. Alina Bendescu, prof. Ilie Constantin Corneliu.
8 septembrie 2019
„Cum e lumea” - Un ursuleț de manual
La început de an școlar, după o vară tăcută, vin și eu cu o veste.
A apărut manualul de Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, de la Editura Art, câștigător al licitației din acest an, unde o povestire semnată de mine este textul de bază pentru prima secțiune.
„Cum e lumea” este un text inedit, scris anume pentru manual toamna trecută, la invitația autorilor - care au lucrat vreme de exact un an pentru alcătuirea acestei cărți. Lor le mulțumesc, emoționată și impresionată de rezultat, și sper ca pentru copii întâlnirea cu ursulețul Bianca să fie una plăcută. Am scris cu gândul la cititorii micuți cărora le-a plăcut O vară cu Isidor.
Mulțumiri autorilor: Florentina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman, Horia Corcheș - mai cu seamă celui din urmă, care s-a ocupat de întreaga secțiune 1 a manualului, precum și de caietul elevului, unde se află o continuare a poveștii.
Manualul va fi disponibil aici și poate fi răsfoit în versiunea digitală aici.
Câteva imagini, doar cu începutul povestirii și primele lecții de pe marginea sa. Sunt atât de fericită că este Sibiul acolo, cu Dumbrava, cu Parcul Sub Arini și cu Valea Aurie!
A apărut manualul de Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, de la Editura Art, câștigător al licitației din acest an, unde o povestire semnată de mine este textul de bază pentru prima secțiune.
„Cum e lumea” este un text inedit, scris anume pentru manual toamna trecută, la invitația autorilor - care au lucrat vreme de exact un an pentru alcătuirea acestei cărți. Lor le mulțumesc, emoționată și impresionată de rezultat, și sper ca pentru copii întâlnirea cu ursulețul Bianca să fie una plăcută. Am scris cu gândul la cititorii micuți cărora le-a plăcut O vară cu Isidor.
Mulțumiri autorilor: Florentina Sâmihăian, Sofia Dobra, Monica Halaszi, Anca Davidoiu-Roman, Horia Corcheș - mai cu seamă celui din urmă, care s-a ocupat de întreaga secțiune 1 a manualului, precum și de caietul elevului, unde se află o continuare a poveștii.
Manualul va fi disponibil aici și poate fi răsfoit în versiunea digitală aici.
Câteva imagini, doar cu începutul povestirii și primele lecții de pe marginea sa. Sunt atât de fericită că este Sibiul acolo, cu Dumbrava, cu Parcul Sub Arini și cu Valea Aurie!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)