Când ieși afară din casă pentru prima oară, după câteva zile de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, și când la întoarcere faci un ocol, nu mare, dar un ocol, printre blocuri, pe străduța cu case înalte, prin parc, unde nu mai sunt perdele de țurțuri, unde nu mai sunt potecile albe, unde totul curge, picură, cântă, sclipește, unde bătrânii stau în soarele metalic al începutului de după-amiază, vorbind despre boli, unde cântă o mierlă crezând că va păcăli vreo pereche la final de ianuarie, unde la izvorul din care luni ieșeau aburi azi e o limpezime feroce populată de mușchi și o femeie grasă icnește când se apleacă și-și umple încă o sticlă – atunci, aproape de capătul buclei, unde urci niște scări și vei coti din nou către casă, vezi o fată cu fustă de mușama aurie, cu bocanci aurii, cu geantă aurie, un auriu cumva defect, un auriu bolnav, palid, o nebunie cu văl, și totul negru în rest, și ea cumva neagră, vorbind la telefon: „...tu, Laura, tu ai luat totul de la zero, și pentru asta te admir și te respect, mă bucur mult că am vorbit, să știi, noi n-am mai vorbit de atâta vreme, să fii sănătoasă, tu ai multă putere, eu am mare încredere în tine, niciodată n-am mai cunoscut pe cineva ca tine, și mai vreau să-ți mai zic, scuză-mă că te rețin, că sunt așa de încântată că putem să vorbim iarăși...”, verde la semafor, las fata în urmă, orice liniuță de dialog se naște doar ca să moară, dar din dreapta, din fața mea se strecoară o alta, acum un băiat vorbește la telefon cu un prieten și: „...o tabletă nouă! Păi ce să faci tu cu o tabletă nouă, mai bine ceri să ți se dea un laptop, ăla vechi îl dai pe net, nu mai e bun de nimic, zi-mi modelul, caut eu, frate, fii serios” și cuvintele curg, de pe streșini cad muzical zăpezi topite și din când în când talgere, hălci moi de gheață leșină pe capota vreunei mașini și strigă alarme.
Și deodată simt, cu o bucurie feroce, că aș putea începe să scriu chiar acum din toate prostiile astea o poveste, deși știi bine că nu fac așa niciodată, aș putea ca atunci când ajung acasă, când intru pe ușă, până să apuc să-mi dau jos bocancii, sau chiar în timp ce-mi dezleg șireturile, înainte să mă închid în cameră, să îți spun – dar știu că n-o să o fac – că afară e viață, ba nu, că afară e literatură, sau că afară se vorbește și e de parcă toate ar fi gata literatură, aș putea să mă așez chiar acum și să scriu o poveste așa cum știi că nu fac niciodată, furând aceste două voci, atât, brodându-le fin, în auriu și albastru, două linii scurte pe traseul mai lung al ocolului meu, iar apoi, în poveste, personajul meu mut, care nu aș fi eu, ar intra pe ușă exact ca și mine, și acolo ți-ar zice ceva ție, care nu ai fi tu, dar nu că afară e viață, nici că afară e literatură, ci ceva despre ea, despre fata care se plimbă și aude alți oameni vorbind la telefon cu prieteni, ceva atât de delicat și frapant, despre boală sau despre singurătate sau chiar despre moarte, nu, nu atât de direct, și atunci cititorul ar avea impresia că știe, că află. Dar când va da pagina și va vedea titlul următoarei povești va pricepe că nu știe nimic și din cauza asta nu poate merge mai departe în carte. Și va da înapoi, să mai caute. Iar atunci, dând înapoi, poate că va fi – tot într-un fel delicat și frapant – fericit.
Când ieși afară din casă pentru prima oară, la capătul săptămânii de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, arzi de nerăbdare să spui cuiva, aproape oricui, doar atât, că afară e viață, că afară e literatură, că afară e o viață care pare literatură de-a gata, e de-a dreptul viteratură, în talgere și lumini.
31 ianuarie 2016
25 ianuarie 2016
24 ianuarie 2016
Bol
Vine curierul, aduce un plic, semnez, pleacă. Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu de la cine, curierul a plecat cu foaia de sub folie, în plic e o agendă, agenda e pe 2016, nici o siglă, nici un cuvânt, nici lângă, nici în agendă, speram că poate mi-a scris cineva un cuvânt. Nimic și nimic. Cineva și-a făcut, poate, reclamă. Nu știu cine, de ce. Am o agendă foarte frumoasă și goală. Mă uit la ea ca la un bol fără pește.
*
Și reașezată de Mihail Vakulovski:
Vine curierul, aduce un plic,
semnez, pleacă.
Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu
de la cine,
curierul a plecat cu foaia de sub folie,
în plic e o
agendă,
agenda
e pe 2016,
nici o siglă, nici un cuvânt,
nici lângă, nici în agendă,
speram
că poate mi-a scris cineva un cuvânt.
Nimic și nimic.
Cineva și-a făcut, poate, reclamă.
Nu știu
cine, de ce.
Am
o agendă foarte frumoasă
și goală.
Mă uit la ea ca la un bol fără pește.
***
Dimineața devreme, când apune luna, mă uit la ea din pat vreme de jumătate de ceas, cum coboară lent din vârful bisericii, aurie, plină, se strecoară printre florile de pe pervaz, cu un dublu strălucind în peretele meu de oglinzi, acum e între orhidee, acum a apucat-o printre frunzele puiului de filodendron, roșie, imensă, ah: eclipsă de lună prin filodendronare.
***
Spuneți-mi că mă iubiți, ah, spuneți-mi că mă iubiți.
Pisica se freacă cu capul de clapele pianului - coada îi seamănă cu cârligul unui umeraș, obrajii îi cântă - și, cum prinde o ușă crăpată, țâșnește și-i dusă.
Diezi pe coapsele tale.
*
Și reașezată de Mihail Vakulovski:
Vine curierul, aduce un plic,
semnez, pleacă.
Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu
de la cine,
curierul a plecat cu foaia de sub folie,
în plic e o
agendă,
agenda
e pe 2016,
nici o siglă, nici un cuvânt,
nici lângă, nici în agendă,
speram
că poate mi-a scris cineva un cuvânt.
Nimic și nimic.
Cineva și-a făcut, poate, reclamă.
Nu știu
cine, de ce.
Am
o agendă foarte frumoasă
și goală.
Mă uit la ea ca la un bol fără pește.
***
Dimineața devreme, când apune luna, mă uit la ea din pat vreme de jumătate de ceas, cum coboară lent din vârful bisericii, aurie, plină, se strecoară printre florile de pe pervaz, cu un dublu strălucind în peretele meu de oglinzi, acum e între orhidee, acum a apucat-o printre frunzele puiului de filodendron, roșie, imensă, ah: eclipsă de lună prin filodendronare.
***
Spuneți-mi că mă iubiți, ah, spuneți-mi că mă iubiți.
Pisica se freacă cu capul de clapele pianului - coada îi seamănă cu cârligul unui umeraș, obrajii îi cântă - și, cum prinde o ușă crăpată, țâșnește și-i dusă.
Diezi pe coapsele tale.
23 ianuarie 2016
Note absolut infime și nepermis de intime - biografia lui B.
Zeci de editori i-au refuzat lui Beckett romanul „Murphy” în decurs de un an. Ăla că-i excelent dar vai, ăla că să mai taie un capitol, ăla că-i întrezărește un viitor minunat dar nu, ăla și ăilalți că așa ceva nu se vinde. Exasperat, Beckett explodează într-o scrisoare teribilă către o prietenă, propunând printre altele ca fiecare exemplar să fie însoțit de mostre gratuite de laxativ, ca să fie încurajate vânzările. 1937.
Așa-i că deodată pare că stăm minunat?
*
Așadar: Beckett se-ntâlnește în Paris cu Hemingway, Hemingway e măgar și-l hulește pe Joyce și-al său „Finnegans Wake”, zice că „Trebuie să fim înțelegători cu bătrânu', l-a stors Ulise.” Beckett pleacă, never to see huliganul again.
Și mai vreau să vă zic că atunci când în sfârșit se găsește o editură care să-i publice „Murphy” lui Beckett, după literalmente zeci de refuzuri pe motiv că n-o să se vândă destul, editorul Thomas Ragg zice: „Vreau să public cartea. Mă tem că este, fără îndoială, mult prea bună ca să fie un succes comercial sau de public. Pe de altă parte, o să aducă o bucurie enormă celor puțini.” Ah, editorule.
*
Rația lui Beckett în 1940, la Paris: 350 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de zahăr și 360 de grame de carne pe săptămână (dacă era), 300 de grame de cafea și 140 de grame de brânză pe lună. Iar din 1941: șase pachete de țigări pe lună și un litru de vin pe săptămână, de persoană.
Nabokov, Vera și Dmitri fugeau din Paris în primăvara lui 1940.
Tot suprapun ce citesc în biografia lui Beckett peste ce am tradus din scrisorile lui Nabokov - fundalul acelor ani e același, modelele cu detalii alunecă la milimetru și nu vor să se suprapună. Cum de nu s-au întâlnit Nabokov și Beckett? Nabokov se ducea la cină la Paul Léon, secretar și ajutor al lui Joyce, căruia Beckett, ca bun prieten, îi va trimite vreme de șase luni rația lui de pâine și țigări în lagărul de lângă Paris, în '41 - Joyce murise la începutul anului.
*
Nabokov, scrisoare către Vera: „Salvez şoareci, sunt o grămadă în bucătărie. Servitoarea îi prinde, iar prima oară a vrut să omoare unul, însă eu l-am luat şi l-am dus în grădină, unde l-am eliberat. De atunci, toţi şoarecii îmi sunt aduşi mie cu un pufnet: „Das habe ich nicht gesehen” („Eu n-am văzut asta”). Deja am eliberat trei în felul acesta, sau poate că a fost de fiecare dată acelaşi. Puţin probabil să fi rămas în grădină.” (1932)
Iar în biografia lui Beckett: „Josette Hayden își amintea cum era odată cu Beckett la fermă, când soții Aude au descoperit un șobolan și erau cât pe ce să-l omoare. Beckett a fugit să intervină, a apucat șobolanul și a traversat câmpul în goană, ca să-l elibereze într-un șanț.” (1944)
O, Șoarece! Splendide sunt căile tale.
Iar când salvau bietele rozătoare, și Nabokov și Beckett erau rupți definitiv de casă - N. în exil și aflat atunci într-o mică vacanță la țară la niște prieteni, în Germania; B. în timpul războiului, în Franța, chinuit printr-un sat izolat, făcând pe fermierul de nevoie, scriind „Watt”... Amândoi salvau ce puteau. (Uf, ce infime sunt toate astea față de cărțile din care le-am rupt, nici o apă n-o să-mi spele păcatele!)
*
Respingeri - ep. 2. Povesteam cum a fost respins „Murphy” al lui Beckett. Și iată-ne la „Watt” – marele meu favorit dintre romanele traduse, nu mai e nici un secret.
Imediat după război, B. trimite „Watt” editorului care îi publicase „Murphy” după zeci de respingeri. Ragg îi răspunde:
„Și eu și Herbert Read am citit Watt, și mă tem că amândoi avem îndoieli și suntem complet uluiți. Ca să fiu foarte sincer, mă tem că e prea sălbatic și neinteligibil în mare parte ca să aibă vreo șansă de publicare cu succes aici și acum, și așa stând lucrurile nu vedem cum am putea aloca vreun pic din rezerva noastră foarte limitată de hârtie pentru producția sa. Îmi pare foarte rău, chiar rău că nu putem simți același entuziasm deplin pentru Watt cum am simțit pentru Murphy, dar asta e!”
După care, B. trimite manuscrisul la agenția „Watt și Fiii”, bucurându-se de ironia de a i-l încredința pe Watt chiar lui Watt. Agenția caută să plaseze cartea. Nu și nu și nu. Urmează turul deja obișnuit, ani de-a rândul. Un editor, Frederick Warburg, îi răspunde halucinant lui R. P. Watt:
„Ar fi ușor să ne ținem de jocuri de cuvinte, dar cartea în sine e dificilă. Autorul dă dovadă de o imensă vitalitate mentală, aptitudini metafizice scandaloase și un talent scriitoricesc foarte rafinat. E posibil ca refuzând această carte să refuzăm un posibil James Joyce. Ce le face aerul din Dublin acestor scriitori?”
De-aici încolo, B. se apucă de scris în franceză. Și se debarasează de influența lui Joyce. Războiul a însemnat revelație - să nu ai, să nu știi; să scazi, nu să adaugi; sărăcie, eșec, exil, pierdere. Despre asta, în nici un episod viitor.
Note de lectură absolut infime și nepermis de intime (din punct de vedere al frecării umărului cititorului de ceea ce citește). „Damned to Fame - The Life of Samuel Beckett”, de James Knowlson.
Așa-i că deodată pare că stăm minunat?
*
Așadar: Beckett se-ntâlnește în Paris cu Hemingway, Hemingway e măgar și-l hulește pe Joyce și-al său „Finnegans Wake”, zice că „Trebuie să fim înțelegători cu bătrânu', l-a stors Ulise.” Beckett pleacă, never to see huliganul again.
Și mai vreau să vă zic că atunci când în sfârșit se găsește o editură care să-i publice „Murphy” lui Beckett, după literalmente zeci de refuzuri pe motiv că n-o să se vândă destul, editorul Thomas Ragg zice: „Vreau să public cartea. Mă tem că este, fără îndoială, mult prea bună ca să fie un succes comercial sau de public. Pe de altă parte, o să aducă o bucurie enormă celor puțini.” Ah, editorule.
*
Rația lui Beckett în 1940, la Paris: 350 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de zahăr și 360 de grame de carne pe săptămână (dacă era), 300 de grame de cafea și 140 de grame de brânză pe lună. Iar din 1941: șase pachete de țigări pe lună și un litru de vin pe săptămână, de persoană.
Nabokov, Vera și Dmitri fugeau din Paris în primăvara lui 1940.
Tot suprapun ce citesc în biografia lui Beckett peste ce am tradus din scrisorile lui Nabokov - fundalul acelor ani e același, modelele cu detalii alunecă la milimetru și nu vor să se suprapună. Cum de nu s-au întâlnit Nabokov și Beckett? Nabokov se ducea la cină la Paul Léon, secretar și ajutor al lui Joyce, căruia Beckett, ca bun prieten, îi va trimite vreme de șase luni rația lui de pâine și țigări în lagărul de lângă Paris, în '41 - Joyce murise la începutul anului.
*
Nabokov, scrisoare către Vera: „Salvez şoareci, sunt o grămadă în bucătărie. Servitoarea îi prinde, iar prima oară a vrut să omoare unul, însă eu l-am luat şi l-am dus în grădină, unde l-am eliberat. De atunci, toţi şoarecii îmi sunt aduşi mie cu un pufnet: „Das habe ich nicht gesehen” („Eu n-am văzut asta”). Deja am eliberat trei în felul acesta, sau poate că a fost de fiecare dată acelaşi. Puţin probabil să fi rămas în grădină.” (1932)
Iar în biografia lui Beckett: „Josette Hayden își amintea cum era odată cu Beckett la fermă, când soții Aude au descoperit un șobolan și erau cât pe ce să-l omoare. Beckett a fugit să intervină, a apucat șobolanul și a traversat câmpul în goană, ca să-l elibereze într-un șanț.” (1944)
O, Șoarece! Splendide sunt căile tale.
Iar când salvau bietele rozătoare, și Nabokov și Beckett erau rupți definitiv de casă - N. în exil și aflat atunci într-o mică vacanță la țară la niște prieteni, în Germania; B. în timpul războiului, în Franța, chinuit printr-un sat izolat, făcând pe fermierul de nevoie, scriind „Watt”... Amândoi salvau ce puteau. (Uf, ce infime sunt toate astea față de cărțile din care le-am rupt, nici o apă n-o să-mi spele păcatele!)
*
Respingeri - ep. 2. Povesteam cum a fost respins „Murphy” al lui Beckett. Și iată-ne la „Watt” – marele meu favorit dintre romanele traduse, nu mai e nici un secret.
Imediat după război, B. trimite „Watt” editorului care îi publicase „Murphy” după zeci de respingeri. Ragg îi răspunde:
„Și eu și Herbert Read am citit Watt, și mă tem că amândoi avem îndoieli și suntem complet uluiți. Ca să fiu foarte sincer, mă tem că e prea sălbatic și neinteligibil în mare parte ca să aibă vreo șansă de publicare cu succes aici și acum, și așa stând lucrurile nu vedem cum am putea aloca vreun pic din rezerva noastră foarte limitată de hârtie pentru producția sa. Îmi pare foarte rău, chiar rău că nu putem simți același entuziasm deplin pentru Watt cum am simțit pentru Murphy, dar asta e!”
După care, B. trimite manuscrisul la agenția „Watt și Fiii”, bucurându-se de ironia de a i-l încredința pe Watt chiar lui Watt. Agenția caută să plaseze cartea. Nu și nu și nu. Urmează turul deja obișnuit, ani de-a rândul. Un editor, Frederick Warburg, îi răspunde halucinant lui R. P. Watt:
„Ar fi ușor să ne ținem de jocuri de cuvinte, dar cartea în sine e dificilă. Autorul dă dovadă de o imensă vitalitate mentală, aptitudini metafizice scandaloase și un talent scriitoricesc foarte rafinat. E posibil ca refuzând această carte să refuzăm un posibil James Joyce. Ce le face aerul din Dublin acestor scriitori?”
De-aici încolo, B. se apucă de scris în franceză. Și se debarasează de influența lui Joyce. Războiul a însemnat revelație - să nu ai, să nu știi; să scazi, nu să adaugi; sărăcie, eșec, exil, pierdere. Despre asta, în nici un episod viitor.
Note de lectură absolut infime și nepermis de intime (din punct de vedere al frecării umărului cititorului de ceea ce citește). „Damned to Fame - The Life of Samuel Beckett”, de James Knowlson.
20 ianuarie 2016
Când
Când mi-e dor de Sibiu, mi-e dor de fereastra mea cu ramă de lemn și de bradul mic care creștea un pic în fiecare an - acum îi ating crengile, acum nu i le ating -, unde își făceau cuib guguștiucii și unde fumam țigări mentolate, de marginea orașului, de unde se vedeau dealurile și munții dincolo de care era copilăria mea, și unde stăteam pe o potecă mărginită de copaci, unde uneori găseam o pană tărcată, maro, de uliu sau bufniță, și unde era un ciot ca un braț care mă speria, fiindcă îți venea să-ți agăți în el ceva, grijile, viața, mi-e dor de Radu și de Dragoș, luați câte unul și luați amândoi, de plimbările prin Sub Arini la ora 11, singură, pândind cum cade lumina printre niște copaci, când deja știam c-o să plec, de ciupercile de lângă buturugi, de câinii care se opreau să vâneze albine ce se roteau derutate pe asfalt, de valea cu stoluri de ciori, cu un capăt de pod ca un capăt de lume, de drumul pe jos spre Dumbravă, pe linia de tramvai năpădită de buruieni fără nume.
17 ianuarie 2016
Poarta
Când eram copil, tata avea un laborator improvizat într-un hol mic al casei, acolo se închidea când developa fotografiile, și toate luminile din apartament trebuiau stinse. Pentru noi, copiii, regula era simplă - intri de la început și stai acolo până la capăt sau nu mai intri deloc. Intram! Stăteam până la capăt, sprijinind o ușă, un perete. Era magie curată la lumina becului înfășurat în foiță roșie, urmăream cum iese hârtia albă din pachet, cum e proiectată imaginea în fiecare dreptunghi, cum hârtia plutește apoi în tăvi cu revelator și în fixator, apoi fotografiile erau puse la uscat și la presat, între paginile celor mai groase dicționare, până a doua zi. Chiar dacă aproape totul s-a schimbat, ceva din magia acelor ore roșii de seară cred că o caut acum când fac fotografii.
(foto VDN)
***
În săptămâna aceasta, voi fi prezentă zilnic în emisiunea „Vorba de cultură”, difuzată la Radio România Cultural, de luni până vineri (18-22 ianuarie), între orele 12.00 şi 12.30. Realizator, Ema Stere.
Detalii, aici - emisiunea poate fi urmărită online.
16 ianuarie 2016
Firimituri
O întâlnire. Aseară m-a prins ploaia în plimbare departe de casă, n-avea rost să mă-ntorc, am tot mers mai departe. Arătam groaznic, mă simțeam minunat. O glugă poate face miracole. La un moment dat, pe strada pustie un bărbat mă oprește și mă întreabă unde este Palatul Parlamentului. E slab, figură osoasă, frumoasă, ochii îi scânteiază, îmi dau seama târziu că e homeless. Suntem undeva pe bulevardul Ștefan cel Mare, ce pot să-i răspund? Mă întorc și-i arăt: încolo, încolo, dar e foarte departe... E mulțumit, asta a fost tot, nu mai avem de vorbit. Mai merg câțiva pași și mă întorc să-l mai văd, încotro merge, oare știe pe unde s-apuce? Dar el s-a oprit și caută într-un coș de gunoi; pare că deja a găsit ceea ce căuta.
*
Era într-o marți, chiar în ziua dinaintea predării unui manuscris, am pornit într-o plimbare de una singură, căzuse prima zăpadă, știam că vin ploile, știam că vin zilele goale, am cutreierat cu orele, tăind poteci în zăpada neîncepută, cu ochii după trunchiuri și umbre - îmi trebuia o imagine -, stând colo și dincolo, fără ceas, fără nici o apăsare, nici o chemare, până nu mi-am mai simțit degetele, fericită, salvată cumva. Și abia la final, când să ies dintre zăpezi, stând sub fusta unui pâlc de brazi și chiparoși, m-am trezit înconjurată de pițigoi, mulți, să fi fost douăzeci, și undeva o veveriță, și eu pricepând uluită că asta - înșiruirea celor două sute șaizeci de fotografii dintr-un folder, plimbarea, zăpezile, păsările, singurătatea - e o pagină din cartea care stă să apară, scrisă înainte să o trăiesc, cam așa.
*
Era într-o marți, chiar în ziua dinaintea predării unui manuscris, am pornit într-o plimbare de una singură, căzuse prima zăpadă, știam că vin ploile, știam că vin zilele goale, am cutreierat cu orele, tăind poteci în zăpada neîncepută, cu ochii după trunchiuri și umbre - îmi trebuia o imagine -, stând colo și dincolo, fără ceas, fără nici o apăsare, nici o chemare, până nu mi-am mai simțit degetele, fericită, salvată cumva. Și abia la final, când să ies dintre zăpezi, stând sub fusta unui pâlc de brazi și chiparoși, m-am trezit înconjurată de pițigoi, mulți, să fi fost douăzeci, și undeva o veveriță, și eu pricepând uluită că asta - înșiruirea celor două sute șaizeci de fotografii dintr-un folder, plimbarea, zăpezile, păsările, singurătatea - e o pagină din cartea care stă să apară, scrisă înainte să o trăiesc, cam așa.
2 ianuarie 2016
30 decembrie 2015
2015 - cum a fost
A fost un an al traducerilor și bun cu scrisul, deși nu am publicat absolut nimic - până și antologiile pentru care am trimis povestiri s-au amânat.
Trei volume traduse, dintre care unul început în 2014, vor apărea anul viitor. Însumează peste 1.300 de pagini de carte (mai mult de două milioane de semne). Două volume personale își caută, de asemenea, drumul. Hibernalia o să apară la Casa de Pariuri Literare la începutul anului, probabil cât încă va mai fi zăpadă afară. SVJS o să-și mai aștepte un pic soarta - e mai complicat și nu-i grabă.
A fost anul cu cele mai puține colaborări jurnalistice - și este normal să fie așa, fiindcă traducerile au împins treptat la o parte colaborările cu ziare și reviste încă din vremea când asta mi-era meseria, nu muncă voluntară. Cu fiecare text pe care l-am abandonat, după ce l-am plimbat în gând prin oraș, pe străduțe, simt c-am făcut loc nu doar unui gol necesar, dar vreunui fir de poveste, mai prețios chiar și atunci când rămâne neterminat.
Un ultim articol, despre traducerea Foc palid, a apărut astăzi, aici.
Am simțit mai clar ca oricând efectele benefice ale renunțărilor și retragerilor. Timpul s-a îmblânzit, aș zice că 2015 a fost cel mai blând an dintre ultimii mulți. Tradus, scris, plimbat. Am tradus cel mai mult (mi-e jenă de totalul care pare halucinant, un record personal pe care-l notez aici doar fiindcă tot eu o să vin la alt capăt de an și-o să vreau să pricep cum a fost când a fost; fiindcă uităm, fiindcă acum mi-ar plăcea, de exemplu, să am imaginea colțului blocului unde-am copilărit, banală pe atunci, dispărută pentru totdeauna acum), am scris cel mai mult, ca timp, ca săptămâni sau luni puse cap la cap, între traduceri, și m-am plimbat până mi s-au tocit tălpile. A nu fi înseamnă a fi.
● Dintre toate cărțile străine citite, cel mai mult mi-a plăcut, cum altfel?, cea în care am trăit din toamna trecută, zi de zi, până-n vară - Scrisorile către Vera ale lui Nabokov.
● Dintre toate cărțile românești citite, cel mai mult mi-a plăcut Bucla lui T. O. Bobe. Pentru că nu seamănă cu nimic, pentru că este o poezie de poveste, iar când o citești parcă vezi un film de Tati. Și pentru că, desigur, am o slăbiciune pentru cărțile mici și pătrate.
● Iar din tot ce am recitit, Casa cu mezanin a lui Cehov m-a atins cel mai tare și mi s-a părut extraordinar de actuală. „Dacă omul își dă seama de menirea lui, îl pot satisface numai religia, știința, arta, nicidecum fleacurile acelea.”
La mulți ani!
Să aveți un an așa cum vi-l doriți și vi-l faceți.
(În foto: Balansoarul Zâna Onda)
Trei volume traduse, dintre care unul început în 2014, vor apărea anul viitor. Însumează peste 1.300 de pagini de carte (mai mult de două milioane de semne). Două volume personale își caută, de asemenea, drumul. Hibernalia o să apară la Casa de Pariuri Literare la începutul anului, probabil cât încă va mai fi zăpadă afară. SVJS o să-și mai aștepte un pic soarta - e mai complicat și nu-i grabă.
A fost anul cu cele mai puține colaborări jurnalistice - și este normal să fie așa, fiindcă traducerile au împins treptat la o parte colaborările cu ziare și reviste încă din vremea când asta mi-era meseria, nu muncă voluntară. Cu fiecare text pe care l-am abandonat, după ce l-am plimbat în gând prin oraș, pe străduțe, simt c-am făcut loc nu doar unui gol necesar, dar vreunui fir de poveste, mai prețios chiar și atunci când rămâne neterminat.
Un ultim articol, despre traducerea Foc palid, a apărut astăzi, aici.
Am simțit mai clar ca oricând efectele benefice ale renunțărilor și retragerilor. Timpul s-a îmblânzit, aș zice că 2015 a fost cel mai blând an dintre ultimii mulți. Tradus, scris, plimbat. Am tradus cel mai mult (mi-e jenă de totalul care pare halucinant, un record personal pe care-l notez aici doar fiindcă tot eu o să vin la alt capăt de an și-o să vreau să pricep cum a fost când a fost; fiindcă uităm, fiindcă acum mi-ar plăcea, de exemplu, să am imaginea colțului blocului unde-am copilărit, banală pe atunci, dispărută pentru totdeauna acum), am scris cel mai mult, ca timp, ca săptămâni sau luni puse cap la cap, între traduceri, și m-am plimbat până mi s-au tocit tălpile. A nu fi înseamnă a fi.
● Dintre toate cărțile străine citite, cel mai mult mi-a plăcut, cum altfel?, cea în care am trăit din toamna trecută, zi de zi, până-n vară - Scrisorile către Vera ale lui Nabokov.
● Dintre toate cărțile românești citite, cel mai mult mi-a plăcut Bucla lui T. O. Bobe. Pentru că nu seamănă cu nimic, pentru că este o poezie de poveste, iar când o citești parcă vezi un film de Tati. Și pentru că, desigur, am o slăbiciune pentru cărțile mici și pătrate.
● Iar din tot ce am recitit, Casa cu mezanin a lui Cehov m-a atins cel mai tare și mi s-a părut extraordinar de actuală. „Dacă omul își dă seama de menirea lui, îl pot satisface numai religia, știința, arta, nicidecum fleacurile acelea.”
La mulți ani!
Să aveți un an așa cum vi-l doriți și vi-l faceți.
(În foto: Balansoarul Zâna Onda)
28 decembrie 2015
Durere
La capătul zilei, la colț, oribila ceată țigănească cu tobe, oprită și dezmembrată acum, țoalele caprei pe jos, franjuri roșii, șnururi albastre, un biet țânc ținut pe genunchi de un tată, șapte capre nebune în jurul lui suduind, scuipând, sfătuind, arătând cu palmele late asfaltul. Copilul țigan, ținut pe picioare, vomită prelung pe sub soare. Capul lui blond și rotund, cu șuvițe năclăite și mate, scuturat de reprize de rău, pare incredibil de mare - alt soare. Durere. Grișa, Vanka, Fugarul.
27 decembrie 2015
25 decembrie 2015
Ceața de Crăciun
Ceața de Crăciun, spre Delta Văcărești.
Ce bucurie să vezi o rață mandarin plutind pe Dâmbovița, liberă, perfectă, fără urmă de aripă tunsă, deci nu evadată din vreun țarc, din vreun parc, fericită fără să știe că e fericită. Astăzi, așa.
(Foto: VDN)
Ce bucurie să vezi o rață mandarin plutind pe Dâmbovița, liberă, perfectă, fără urmă de aripă tunsă, deci nu evadată din vreun țarc, din vreun parc, fericită fără să știe că e fericită. Astăzi, așa.
(Foto: VDN)
24 decembrie 2015
Globul de Crăciun
Nu există „presiunea de a fi fericit” de Crăciun - e o oroare să spui vai, acum când toată lumea se bucură, să ne gândim la cei singuri, să ne gândim la cei care nu se pot bucura și care resimt presiunea impusă de goana... Fiindcă doar un schimonosit de ocazie se poate prăbuși sub ridicola, superficiala, atât de trecătoarea zarvă comercial crăciunardă, atât de ușor de ignorat, atât de ușor de dat la o parte - alte străzi, alte alei. Când ești singur, dar cu adevărat singur, când cu adevărat e durere pe fiecare stradă și la fiecare colț, zi de zi, noapte de noapte, lună de lună, timp îndelungat, nu la final de decembrie, devine ușor de ignorat chiar durerea, consoarta. Și te trezești fluierând ușurel, aproape nepăsător, cam cum o îndemna Cehov pe Olga când îi spunea cum să interpreteze rolul personajului care s-a obișnuit să și le ducă pe toate... Doar un om cu toți cozonacii pe masă o să spună, ștergându-se ușurel la botel și punându-și deoparte șervetul, să ne gândim, vai, la cei singuri, acum, în aceste momente, la cei bolnavi, la săraci. Găunoasă judecată. Ei, adevărații singuri, bolnavii, săracii, ologii la trup sau la suflet, ciuntiții, neîntregii, cei ce-au pierdut pentru a nu-și mai găsi niciodată, cei ce-au găsit acolo unde n-au știut căuta înainte, ei nu se pot întrista la veselia nătângă a altora, la optimismul debil, la zornăitul de metal și de plastic, ei nu văd din toate astea nimic, ei nu văd în toate astea nimic, ei se vor uita în lumina lor tainică, se vor uita la vreo pasăre, se vor uita la vreo balegă, se vor uita la vreo tufă, se vor scotoci în gunoiul de aur, își vor adulmeca miejii, miesmele proprii, își vor face o cruce și vor fi nespus de fericiți că încă respiră.
Crăciun fericit, rătăciți!
(Foto VDN)
23 decembrie 2015
Înainte de Crăciun
Traduc o carte pentru copii - grozav de frumoasă și consistentă, pentru copii răbdători - și chestia asta îmi dă o stare foarte bună, cred că potrivită Crăciunului. Mă gândesc la primele cărți, cele dinainte de a ști să citesc, cele citite de mama la culcare, mă gândesc la o carte groasă de basme nemțești, din care cădeau în pat firimituri de hârtie gălbuie, ca dintr-o napolitană, mă gândesc cum se spune că noi, cei care citim cu plăcere, cu dependență, cu foame, o facem fiindcă plăcerea asta de-acum e asociată cu plăcerea de-atunci, de când eram mici, cu apropierea mamei, cu glasul ei seara, cu felul în care cădea poate lumina, cu felul în care ne mirosea perna, nu știu... Și mă gândesc la copiii care, poate, cândva, vor dezvolta dependențe plăcute după ce mamele lor le vor citi cartea asta, la anul...
***
Tata cumpără un brad și îl așază pe balcon, e legat bine cu sfoară, noi îl pipăim, îl adulmecăm, dar nu îl vom putea monta și împodobi decât a doua zi, în ajun, chiar pe 24, și globurile vor fi toate de sticlă, aceleași de anul trecut, poate doar două noi-nouțe, o casă, un om de zăpadă, suntem în anii '70 și ferestrele-s aburite, mama rotește cu lingura de lemn într-o oală, într-un sertar la care n-ajung trebuie să fie ascunse bomboane de ciocolată în formă de nucă. Nu vă grăbiți, nu vă grăbiți.
***
Mi-am pus astă-vară la ușă o colocazie, un filodendron și un ghiveci în care hibernează trei bulbi de gloxinii. Acum vreo două săptămâni, vecinul a sunat să-mi mulțumească, nu înțelegeam pentru ce. La ușă mai apăruseră trei ghivece: un trandafir japonez, un cactus și-un copăcel splendid, al cărui nume din păcate nu-l cunosc - plantă de import. L-am lămurit greu, fiindcă nu prea aude: nu le-am pus eu, nu le-am pus eu. Atunci cine, cine? Nu știm nici acum. Le ud, le vorbesc, o duc bine, dar uneori, când vin din plimbări și mă opresc un pic lângă ușă, cât să-mi caut cheia, mi se pare că le aud mieunând. Așa, ca de-un dor de stăpân.
***
Tata cumpără un brad și îl așază pe balcon, e legat bine cu sfoară, noi îl pipăim, îl adulmecăm, dar nu îl vom putea monta și împodobi decât a doua zi, în ajun, chiar pe 24, și globurile vor fi toate de sticlă, aceleași de anul trecut, poate doar două noi-nouțe, o casă, un om de zăpadă, suntem în anii '70 și ferestrele-s aburite, mama rotește cu lingura de lemn într-o oală, într-un sertar la care n-ajung trebuie să fie ascunse bomboane de ciocolată în formă de nucă. Nu vă grăbiți, nu vă grăbiți.
***
Mi-am pus astă-vară la ușă o colocazie, un filodendron și un ghiveci în care hibernează trei bulbi de gloxinii. Acum vreo două săptămâni, vecinul a sunat să-mi mulțumească, nu înțelegeam pentru ce. La ușă mai apăruseră trei ghivece: un trandafir japonez, un cactus și-un copăcel splendid, al cărui nume din păcate nu-l cunosc - plantă de import. L-am lămurit greu, fiindcă nu prea aude: nu le-am pus eu, nu le-am pus eu. Atunci cine, cine? Nu știm nici acum. Le ud, le vorbesc, o duc bine, dar uneori, când vin din plimbări și mă opresc un pic lângă ușă, cât să-mi caut cheia, mi se pare că le aud mieunând. Așa, ca de-un dor de stăpân.
20 decembrie 2015
15 decembrie 2015
Animaliere la radio
Astăzi, în emisiunea „Orașul vorbește” a Ioanei Bâldea Constantinescu, de la Radio România Cultural - despre Simfonia animalieră, Hibernalia, traduceri și tot ce-am avut noi poftă să mai povestim.
Emisiunea întreagă este arhivată aici (ca să o puteți asculta, stingeți transmisia live din studio, din căsuța cu video, care pornește automat), iar întâlnirea noastră este în ultima jumătate de oră, începe la minutul 197.
Emisiunea întreagă este arhivată aici (ca să o puteți asculta, stingeți transmisia live din studio, din căsuța cu video, care pornește automat), iar întâlnirea noastră este în ultima jumătate de oră, începe la minutul 197.
13 decembrie 2015
SVJS - fragment
Iar altădată, mergând pe stradă, de multe ori mergând singură pe stradă, și acolo, și aici, am scris în gând toate acestea, le-am scris și rescris, și poate că de aceea nu le-am uitat, sau poate că de aceea am impresia că nu le-am uitat, cum se întâmplă atunci când repeți ceva la nesfârșit, și de aceea poate că totul mi se pare perfect așezat, aici, în memorie, chiar dacă greșit așezat, sau chiar dacă praf așezat peste toate, sau poate corect așezat, dar mult prăfuit, sau poate strâmb așezat, indiferent dacă prăfuit sau deloc prăfuit, fiindcă de la bun început nu înțelesesem ce trebuia înțeles așa cum trebuia înțeles, sau poate că nici corect, dar nici strâmb așezat, și nici prăfuit, și nici șlefuit la nesfârșit, ci pur și simplu lipsind, toate acestea, deși prezente, lipsind, așa cum lipsesc literele dintr-un cuvânt pe care-l rostești de prea multe ori, până se golește de toate. Toate, toate, toate. Toate. Și nu neapărat literele, deși poate și ele, dar vreau să spun sensul, vreau să spun miezul, deși nu vreau să spun, fiindcă din suflet o spun că nu mai vreau să spun nimic, nici spus, nici gândit, nici rotit, nici șlefuit, nici disecat, nici pipăit, nici nimic, vreau să mă pot plimba și eu ca oricine, fără să mă mai gândesc la toate acestea, dar ce-aș fi atunci, te întreb, ce-aș mai fi eu atunci, și ce crezi că sunt eu acum, dragostea mea, adică mai crezi tu oare ceva, te mai gândești tu vreodată la mine, adică, chiar stai să te gândești, și dacă da, cum, și dacă nu, cum de ai reușit, poate că ești doar foarte bătrân, sau poate că eu îți par tot mai bătrână, copilul tău a obosit, copilul tău începe să încărunțească, îmbătrânim, Grivei, da, o dată ai zis ceva despre asta, nu doar o dată, ah, nu o dată ai zis. Vezi, eu, spre deosebire de tine, dacă pot spune că eu spre deosebire de tine ceva, sunt obosită, atât de obosită de toate acestea, de toate, adică, acestea, încât dacă e să scriu o poveste, ea trebuie să fie o poveste și-atât, o poveste cum sunt poveștile, nu o ocnă, și nu o roată, nu un bici, nu o cușcă, și nu o pedeapsă, nu o dare de seamă, nu un act notarial, nu un testament, nu o declarație, nu un reportaj, nu o confesiune, nu o mărturisire, ci o poveste, ah, o poveste cum sunt poveștile, o poveste care să bucure, dacă să bucure trebuie o poveste, sau o poveste care să întristeze, dacă să întristeze trebuie o poveste, sau o poveste care să incite, sau să excite, sau să uimească, să îngrozească, să topească, să trezească, să trezească un om, sau un oarece simțământ, sau un oarece simțământ într-un om, dacă asta se presupune că trebuie să facă poveștile, și nu știu dacă se presupune, dar unele fac, iar altele nu, și totuși rămân și acelea povești. Povești și povești, ca și noi, cărora ni se zice că oameni. Dar noi nu, noi nu putem fi personaje. Indiferent ce mi-ai zice.
Să fie castel, să fie prințesă, să fie regi și regine, câini dacă vrei, papagali dacă vrei, dacă vreau, păsări dodo să fie, oameni și șoareci în fiece sân, și un cufăr mare așezat peste toate, cu gura apăsată zdravăn în jos.
Să-mi rămână doar miezul cel vechi, proaspăt turnat în coji noi de cuvinte, foarte bine golite, rașchetate la sânge.
Să-mi țin povestea nou-născută de picioare, cu capul în jos. Să fie nunți, să fie și înmormântări, o foaie albă peste grimasa sau zâmbetul meu.
Pot să scriu și pot să nu scriu. Pot să public și pot să nu public.
Însă nimic nu mă poate împiedica să îmi amintesc. Asta, adică, nu pot să nu fac.
Doamne, de n-aș ajunge ca Olga.
(SVJS, fragment, vocea Mirandei)
Să fie castel, să fie prințesă, să fie regi și regine, câini dacă vrei, papagali dacă vrei, dacă vreau, păsări dodo să fie, oameni și șoareci în fiece sân, și un cufăr mare așezat peste toate, cu gura apăsată zdravăn în jos.
Să-mi rămână doar miezul cel vechi, proaspăt turnat în coji noi de cuvinte, foarte bine golite, rașchetate la sânge.
Să-mi țin povestea nou-născută de picioare, cu capul în jos. Să fie nunți, să fie și înmormântări, o foaie albă peste grimasa sau zâmbetul meu.
Pot să scriu și pot să nu scriu. Pot să public și pot să nu public.
Însă nimic nu mă poate împiedica să îmi amintesc. Asta, adică, nu pot să nu fac.
Doamne, de n-aș ajunge ca Olga.
(SVJS, fragment, vocea Mirandei)
9 decembrie 2015
Nu
Ferească Dumnezeu să refuzi un premiu cât de mic în țara asta.
Cândva pe la finalul verii, când făceam duș și îmi săpuneam un picior, și eram îngrozită de gândul că va trebui să merg într-un loc unde n-aveam ce căuta, am simțit limpede că trebuie refuzat orice premiu pentru traducere. Fiindcă este o enormitate. Aș putea scrie un eseu cu explicații. N-are sens. E mult mai important ce simți, decât ce poți explica. Apoi m-am gândit că toate premiile trebuie refuzate - și pentru cărțile tale. Și aici se pot scrie eseuri. Dar, la fel, tot mai important e ce simți. Nu e vorba de cât de onorabil e un premiu. Nici de cât de corect a fost acordat. Nici de cât îl meriți tu sau vreun altul. E vorba de un soi de inadecvare a persoanei tale la premiu. Nepotrivirea ideii de premiu cu momentul tău, când ai scris sau tradus. Pe scurt, e o prăpastie acolo. Și nu sunt în stare să văd legătura între una și alta. Nu știu să explic, știu ce simt.
O să mărturisesc - o singură dată, într-o seară, am plecat foarte amărâtă de la o festivitate. Mă dusesem cu o vagă speranță și cu multă rușine că simt această speranță. N-am luat premiul - și, de fapt, nu-mi prea păsa de asta. Însă mi-a fost crunt de rușine afară, când traversam o fâșie înierbată, cântau greierii, și eu, ridicolă în rochie și pantofi, mă gândeam că juriul greșise, în loc să mă uit la firele de iarbă, cum fac în fiecare zi. O nominalizare și un premiu te scot din acel ceva de zi cu zi care e mai prețios ca orice. Scriu prost, fiindcă mă simt foarte prost. Oricum, de câte ori am refuzat ceva, mulțumind, și chiar recunoscătoare, s-a găsit cineva să mă înjure sau să-mi spună că am făcut „o mișcare isteață”... Singura mișcare isteață e, poate, că fac un pas înapoi, mai spre mine. Îi putem spune și egoism. Îi putem spune și autoprotecție. Acel afară mă înspăimântă, mă scoate din mine, mă aruncă în locuri unde n-am ce căuta. În tot cazul, cred că trebuie să ni se rezerve dreptul să refuzăm ceea ce este o eroare sau pur și simplu nu ni se potrivește, fără să fim ponegriți pentru asta. Nu este deloc așa de important.
Cândva pe la finalul verii, când făceam duș și îmi săpuneam un picior, și eram îngrozită de gândul că va trebui să merg într-un loc unde n-aveam ce căuta, am simțit limpede că trebuie refuzat orice premiu pentru traducere. Fiindcă este o enormitate. Aș putea scrie un eseu cu explicații. N-are sens. E mult mai important ce simți, decât ce poți explica. Apoi m-am gândit că toate premiile trebuie refuzate - și pentru cărțile tale. Și aici se pot scrie eseuri. Dar, la fel, tot mai important e ce simți. Nu e vorba de cât de onorabil e un premiu. Nici de cât de corect a fost acordat. Nici de cât îl meriți tu sau vreun altul. E vorba de un soi de inadecvare a persoanei tale la premiu. Nepotrivirea ideii de premiu cu momentul tău, când ai scris sau tradus. Pe scurt, e o prăpastie acolo. Și nu sunt în stare să văd legătura între una și alta. Nu știu să explic, știu ce simt.
O să mărturisesc - o singură dată, într-o seară, am plecat foarte amărâtă de la o festivitate. Mă dusesem cu o vagă speranță și cu multă rușine că simt această speranță. N-am luat premiul - și, de fapt, nu-mi prea păsa de asta. Însă mi-a fost crunt de rușine afară, când traversam o fâșie înierbată, cântau greierii, și eu, ridicolă în rochie și pantofi, mă gândeam că juriul greșise, în loc să mă uit la firele de iarbă, cum fac în fiecare zi. O nominalizare și un premiu te scot din acel ceva de zi cu zi care e mai prețios ca orice. Scriu prost, fiindcă mă simt foarte prost. Oricum, de câte ori am refuzat ceva, mulțumind, și chiar recunoscătoare, s-a găsit cineva să mă înjure sau să-mi spună că am făcut „o mișcare isteață”... Singura mișcare isteață e, poate, că fac un pas înapoi, mai spre mine. Îi putem spune și egoism. Îi putem spune și autoprotecție. Acel afară mă înspăimântă, mă scoate din mine, mă aruncă în locuri unde n-am ce căuta. În tot cazul, cred că trebuie să ni se rezerve dreptul să refuzăm ceea ce este o eroare sau pur și simplu nu ni se potrivește, fără să fim ponegriți pentru asta. Nu este deloc așa de important.
3 decembrie 2015
Nimicuri
Stau în pat și mă gândesc că mă duc acolo unde aș vrea să mă duc peste o oră. Mă văd înaintând pe Victoriei, ajungând în piață, și de acolo, transpirată pe spate un pic, cam cât transpiră o sălbăticiune care simte miros de umanoid, deodată o cotesc și pornesc înapoi, pe bulevardul paralel, ca să ajung iarăși aici. Sunt deja iarăși aici.
Aprind veioza, citesc o poveste, apoi încă una și încă una. Sting lumina, ascult, nu există nimic pe lume mai bun decât asta.
Mi-e tot mai greu să merg în locuri aglomerate.
Am început să scriu H. în duminica ferestrelor albastre.
La Sibiu, odată, R. mi-a spus de cum am intrat în librărie, în loc de bună seara: ”Scrii!”. De unde știa? Se vedea, mi-a zis că se vede. Sclipeam ca un pom de Crăciun, dinăuntru, pe piele, prin ochi, sau poate prin gesturi, habar n-am. Se vedea. Tot astfel, mă uit la poza din duminica ferestrelor albastre și-mi zic mie: „Scrii!”. Notasem doar două rânduri pe un șervețel, o poezioară, fără nici o intenție să scriu mai departe, dar eram fericită de parcă dădusem de aur în noroiul din H. Purtam noroiul ăsta în tălpile bocancilor încă vreo șapte zile, până când chiar a început să se scrie povestea. Apoi a durat fix o lună, dilatată, enormă.
Scrisul pare imposibil, enorm, când nu scrii.
Traduc o carte splendidă, cu cuib și cu păsări. E de parcă mi s-ar fi mutat aici bradul de la fereastra din Sibiu. Aș vrea să învăț să scriu o carte ca asta. Să învăț nu e cuvântul potrivit, dar altul nu știu. Să fur.
Condorul, câinele moscovit, lampioanele și veselia - am putea face cărți cu povestiri cerute pentru antologii care se amână sau se anulează. Dar ele nu pot sta împreună, nu pot nicicum să alcătuiască o carte. Sunt bomboane rostogolite sub birou. Le va lovi cândva un aspirator, cine știe când, cum, și ce se va alege de ele. Condorul mi-e cel mai drag din toate.
Mi-e foarte bine acasă.
Ieri mi-am cumpărat agenda care va fi jurnalul anului viitor. E mult mai mică și-i roșie. Îmi ajunge, nu scriu mai nimic, dar mă înviorează prezența ei pe birou. E mult mai mică, dar e roșie. E roșie, dar e mult mai mică.
De gândit la drumul de azi, cu bătrânul. Poate de scris o poveste. (Cum?)
De neuitat replica lui, cu lumina.
De analizat, dar neapărat cu o oarecare ușurătate, treaba cu dismorfia.
*** *** ***
[O zi splendidă în felul ei. Dimineața traduc un capitol dintr-o poveste. La prânz ies afară, vreau să mă duc după pește. În spatele magazinului Eva, un domn în vârstă mă întreabă, ezitant, foarte politicos, dacă pot să-l ajut să traverseze. Se dovedește, după niște pași, că de fapt nu vede. Îmi spune că uneori vede mai bine, „Dar azi e și ziua asta atât de întunecată”. De fapt, e un soare orbitor, cerul ireal de albastru, clădirile albe. Iar el crede că e o zi mohorâtă. „E soare!”, i-aș spune, dar tac. Și mergem, și mergem vorbind, până la capăt, la primăria din Amzei, la lift. Are 90 de ani. A fost economist. Cel mai înalt bărbat cu care m-am plimbat vreodată de braț. Când dau să plec, ochii mei văd cam tot cât ai lui, trotuarele-s vălurite, soarele-i negru. Suntem, de fapt, aproape la fel de singuri și orbi.]
Aprind veioza, citesc o poveste, apoi încă una și încă una. Sting lumina, ascult, nu există nimic pe lume mai bun decât asta.
Mi-e tot mai greu să merg în locuri aglomerate.
Am început să scriu H. în duminica ferestrelor albastre.
La Sibiu, odată, R. mi-a spus de cum am intrat în librărie, în loc de bună seara: ”Scrii!”. De unde știa? Se vedea, mi-a zis că se vede. Sclipeam ca un pom de Crăciun, dinăuntru, pe piele, prin ochi, sau poate prin gesturi, habar n-am. Se vedea. Tot astfel, mă uit la poza din duminica ferestrelor albastre și-mi zic mie: „Scrii!”. Notasem doar două rânduri pe un șervețel, o poezioară, fără nici o intenție să scriu mai departe, dar eram fericită de parcă dădusem de aur în noroiul din H. Purtam noroiul ăsta în tălpile bocancilor încă vreo șapte zile, până când chiar a început să se scrie povestea. Apoi a durat fix o lună, dilatată, enormă.
Scrisul pare imposibil, enorm, când nu scrii.
Traduc o carte splendidă, cu cuib și cu păsări. E de parcă mi s-ar fi mutat aici bradul de la fereastra din Sibiu. Aș vrea să învăț să scriu o carte ca asta. Să învăț nu e cuvântul potrivit, dar altul nu știu. Să fur.
Condorul, câinele moscovit, lampioanele și veselia - am putea face cărți cu povestiri cerute pentru antologii care se amână sau se anulează. Dar ele nu pot sta împreună, nu pot nicicum să alcătuiască o carte. Sunt bomboane rostogolite sub birou. Le va lovi cândva un aspirator, cine știe când, cum, și ce se va alege de ele. Condorul mi-e cel mai drag din toate.
Mi-e foarte bine acasă.
Ieri mi-am cumpărat agenda care va fi jurnalul anului viitor. E mult mai mică și-i roșie. Îmi ajunge, nu scriu mai nimic, dar mă înviorează prezența ei pe birou. E mult mai mică, dar e roșie. E roșie, dar e mult mai mică.
De gândit la drumul de azi, cu bătrânul. Poate de scris o poveste. (Cum?)
De neuitat replica lui, cu lumina.
De analizat, dar neapărat cu o oarecare ușurătate, treaba cu dismorfia.
*** *** ***
[O zi splendidă în felul ei. Dimineața traduc un capitol dintr-o poveste. La prânz ies afară, vreau să mă duc după pește. În spatele magazinului Eva, un domn în vârstă mă întreabă, ezitant, foarte politicos, dacă pot să-l ajut să traverseze. Se dovedește, după niște pași, că de fapt nu vede. Îmi spune că uneori vede mai bine, „Dar azi e și ziua asta atât de întunecată”. De fapt, e un soare orbitor, cerul ireal de albastru, clădirile albe. Iar el crede că e o zi mohorâtă. „E soare!”, i-aș spune, dar tac. Și mergem, și mergem vorbind, până la capăt, la primăria din Amzei, la lift. Are 90 de ani. A fost economist. Cel mai înalt bărbat cu care m-am plimbat vreodată de braț. Când dau să plec, ochii mei văd cam tot cât ai lui, trotuarele-s vălurite, soarele-i negru. Suntem, de fapt, aproape la fel de singuri și orbi.]
1 decembrie 2015
Sărbători
Sărbătoare este când trimiți cartea - mică, nouă, nevăzută încă de nimeni - la editură, iar editorul îți răspunde în douăzeci și patru de ore, de prin cine știe ce loc de vacanță, cu un „Mi-nu-na-tă!” și-atât.
Sărbătoare este când ai o carte splendidă de tradus, și înaintezi în ea ca-ntr-un șotron într-o după-amiază lungă de vară, când n-a mai ieșit nimeni pe-afară. Sărbătoare este când cartea de tradus e cu cuib și cu ouă, cu un boboc care nu are glas, într-o familie unde toate păsările strigă mândre și tare, cu glas de trompetă.
Sărbătoare este când nu poți să adormi la gândul că povestea ta - scurtă, intensă, venită cine știe de unde și cum tocmai acum, când căutai cu îndârjire o altă poveste, tu având numai glasul, nu și personajul, dar tot căutând uitai chiar să cauți, și atunci începea să se scrie din tine direct, continuu și teribil de greu, zi de zi - povestea asta ți-e cel mai crunt lucru frumos pe care ți l-ai scris vreodată. Și iată, atunci când ai încetat să cauți ai găsit etc., o, câtă dreptate avea.
Sărbătoare este când somniferele - luate nu pe fond depresiv, ci al unei insomnii de cristal devenită pură obișnuință - îți dau spre dimineață niște vise ramificate, adânci, colorate, bizare în forfota lor atât de deplasată aici, și te trezești cu senzația că locul acesta e deja populat, că viața deja a început, un pic înainte să pui tu piciorul în papuc, tot astfel cum după va merge frumușel mai departe - cu fragi înfloriți prin luminișuri necălcate de om, cu oameni departe de luminișuri unde înmuguresc fragii.
H. îmi este cea mai prețioasă dintre cărțile mele.
Sărbătoare este când ai o carte splendidă de tradus, și înaintezi în ea ca-ntr-un șotron într-o după-amiază lungă de vară, când n-a mai ieșit nimeni pe-afară. Sărbătoare este când cartea de tradus e cu cuib și cu ouă, cu un boboc care nu are glas, într-o familie unde toate păsările strigă mândre și tare, cu glas de trompetă.
Sărbătoare este când nu poți să adormi la gândul că povestea ta - scurtă, intensă, venită cine știe de unde și cum tocmai acum, când căutai cu îndârjire o altă poveste, tu având numai glasul, nu și personajul, dar tot căutând uitai chiar să cauți, și atunci începea să se scrie din tine direct, continuu și teribil de greu, zi de zi - povestea asta ți-e cel mai crunt lucru frumos pe care ți l-ai scris vreodată. Și iată, atunci când ai încetat să cauți ai găsit etc., o, câtă dreptate avea.
Sărbătoare este când somniferele - luate nu pe fond depresiv, ci al unei insomnii de cristal devenită pură obișnuință - îți dau spre dimineață niște vise ramificate, adânci, colorate, bizare în forfota lor atât de deplasată aici, și te trezești cu senzația că locul acesta e deja populat, că viața deja a început, un pic înainte să pui tu piciorul în papuc, tot astfel cum după va merge frumușel mai departe - cu fragi înfloriți prin luminișuri necălcate de om, cu oameni departe de luminișuri unde înmuguresc fragii.
H. îmi este cea mai prețioasă dintre cărțile mele.
22 noiembrie 2015
Nimicuri
Data trecută, femeia fără casă striga după un amic vagabond: „Hei, cunoști și tu pe cineva care să aibă pe cineva unde să fac și io o baie?” Acum, femeia fără casă vorbește singură. De fapt, vorbește singură în urma doamnei cu cățeluș: „Ei, dacă l-aș avea io, și dacă aș putea, io i-aș face papuci din ăia să meargă cu ei în picioare, și șapcă, și vestă, așa, să-i ție de cald”.
Pentru prima oară în viață am văzut ce înseamnă să poți să stai să te ocupi zi de zi doar de scris. Niște luni ireale, șnururi cu vechiul SVJS și noua H, nici acum nu pricep din ce copac mi-au căzut. O să mă uit în urmă când o să fiu sufocată de pagini de tradus și de cifre și-o să mă întreb, sprijinind ziduri: Hei, din ce copac îmi căzuseră lunile acelea atunci când căzuseră? Ei, dacă aș avea eu lunile alea, le-aș face și le-aș drege, să le țină de cald.
Aici norii trec foarte jos și pământul pare foarte departe, s-au înmulțit pescărușii, vine iarna, primele strigăte apar dimineața devreme în curtea interioară, când pun ibricul cu apă pentru cafea și încă nu mi-am spălat fața. Credeam că încă o să scriu la H la prima zăpadă.
Plimbări lungi, fotografii pentru coperte imaginare, pentru cărți care nu știu când și dacă o să apară.
Cel mai frumos lucru din plimbarea de seară - îmi spun chiar când îl privesc, să nu uit - este pieptul solid al unui teckel negru cu pete de foc, purtat de lăbuțele atât de scurte, atât de febrile, un pitic înaintând în întuneric pe bulevard, cu un stăpân și faruri în spate, cu toată lumea înainte, despicând vitejește trotuarul pe care-l cunoaște mult mai bine ca mine.
În aceeași seară, mai târziu, primesc o propunere de traducere, caut celebrul autor, îi găsesc fotografia: strânge în brațe un teckel negru cu pete de foc.
La capătul cărții mele albe, cu titlu alb, o să traduc cartea unui autor cu numele alb, având personaj principal o pasăre albă. Nici nu se putea mai alb de atât.
Pentru prima oară în viață am văzut ce înseamnă să poți să stai să te ocupi zi de zi doar de scris. Niște luni ireale, șnururi cu vechiul SVJS și noua H, nici acum nu pricep din ce copac mi-au căzut. O să mă uit în urmă când o să fiu sufocată de pagini de tradus și de cifre și-o să mă întreb, sprijinind ziduri: Hei, din ce copac îmi căzuseră lunile acelea atunci când căzuseră? Ei, dacă aș avea eu lunile alea, le-aș face și le-aș drege, să le țină de cald.
Aici norii trec foarte jos și pământul pare foarte departe, s-au înmulțit pescărușii, vine iarna, primele strigăte apar dimineața devreme în curtea interioară, când pun ibricul cu apă pentru cafea și încă nu mi-am spălat fața. Credeam că încă o să scriu la H la prima zăpadă.
Plimbări lungi, fotografii pentru coperte imaginare, pentru cărți care nu știu când și dacă o să apară.
Cel mai frumos lucru din plimbarea de seară - îmi spun chiar când îl privesc, să nu uit - este pieptul solid al unui teckel negru cu pete de foc, purtat de lăbuțele atât de scurte, atât de febrile, un pitic înaintând în întuneric pe bulevard, cu un stăpân și faruri în spate, cu toată lumea înainte, despicând vitejește trotuarul pe care-l cunoaște mult mai bine ca mine.
În aceeași seară, mai târziu, primesc o propunere de traducere, caut celebrul autor, îi găsesc fotografia: strânge în brațe un teckel negru cu pete de foc.
La capătul cărții mele albe, cu titlu alb, o să traduc cartea unui autor cu numele alb, având personaj principal o pasăre albă. Nici nu se putea mai alb de atât.
12 noiembrie 2015
H. la final
M-am așezat pe valiză. M-am sprijinit cu spatele de zid. Și m-am uitat la cerul prelins pe dealul din depărtare, la crucile albe ițite pe coamă, între castanii cu ramuri indigo urcând către cer, cu rădăcini invizibile scurmând adânc în pământ, dincolo de crăpăturile în care dorm iarna tuberculi de brândușe și vipere, pe unde șiroiesc ape spălând nevăzutele pietre, la pădurea aburindă coborând până către poalele dealului, tăiată de o potecă subțire, eliberată de orice culoare îndrăgită de copiii de școală, la câmpul pustiu, la drumul din fața casei ce ducea spre oraș, la stâlpii de telegraf și la gard, la cutia poștală stând într-o rână, cu gura închisă.
M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.
(H., fragment)
Ieri am terminat de scris H., o carte scurtă în patru părți, continuarea albă a unei povești verzi.
M-am gândit ce ar fi de făcut. Capra părea că-și râde de mine. Să pornesc către deal. Să pornesc mai întâi către cutia poștală, privind către drum, și apoi din mijlocul drumului, privind printre stâlpi, să pornesc mai departe, către câmpul pustiu, și apoi din câmp prin pădure, pe poteca subțire, privind către cruci. Asta însemna să pornesc. Dar ce obosită eram.
(H., fragment)
Ieri am terminat de scris H., o carte scurtă în patru părți, continuarea albă a unei povești verzi.
9 noiembrie 2015
H. - fragment
Mă ridicam din pat. Mă uitam pe fereastră. Beznă groasă. Aprindeam o singură lampă, cea verde de lângă ușă, și mă gândeam că din afară această lumină din această fereastră, cu silueta pe care eu o vedeam întoarsă în geam, imaginea hașurată de crengile mesteacănului, înconjurată de atâta întuneric, s-ar putea să pară frumoasă. În tot acel peisaj albit, înnegrit, înghețat, mușuroiul meu aurit putea arăta de afară ca o mână întinsă, ca o pâine fierbinte abia pusă pe masă. Și atunci mă speriam și stingeam. Tremuram pe sub pături. Mă încălzeam cu gândul că pe-acolo nu trecea nimeni niciodată.
Nimeni, niciodată.
Și iarăși țipătul vreunei păsări, și iarăși nimic.
Și-apoi, diminețile!
Diminețile când mă înecam de atâta lumină. Tăiam cărări prin zăpadă, fluierând, fredonând, manevrând o lopată mare de lemn, de la ușa glisantă a bucătăriei la poartă, de la ușa terasei spre grădină, de la intrarea în grădină în fundul grădinii, printre brazde. De la poartă priveam drumul lung pe unde plecase bătrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plapumei albe. Din ușa terasei priveam spre grădină. Dintre brazde priveam spre fundul grădinii. Din fundul grădinii priveam la măceș. Dar și dintre brazde priveam la măceș. Dar și de la măceș priveam spre fundul grădinii. Și apoi, dintre brazde, de la măceș sau din fundul grădinii, priveam mai departe, către pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gălbui, albăstriu, cafeniu uneori, auriu câteodată, liliachiu, purpuriu, stacojiu. Indigo. Un fum palid.
Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.
Dar odată, în miez de decembrie, stând între brazde mi s-a părut că zăresc niște urme la pârâu, parcă traversase ceva suprafața înghețată, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopăit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pământ, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mă orbea strălucirea, mi-am dat seama că probabil nu erau decât niște urme de păsări, cu siguranță nu sunt decât niște urme de păsări, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însă – ei nu erau nicăieri.
Iarna orașul e mult mai departe.
(H., fragment,
carte în lucru)
Nimeni, niciodată.
Și iarăși țipătul vreunei păsări, și iarăși nimic.
Și-apoi, diminețile!
Diminețile când mă înecam de atâta lumină. Tăiam cărări prin zăpadă, fluierând, fredonând, manevrând o lopată mare de lemn, de la ușa glisantă a bucătăriei la poartă, de la ușa terasei spre grădină, de la intrarea în grădină în fundul grădinii, printre brazde. De la poartă priveam drumul lung pe unde plecase bătrânul, casele micșorate acum, plantate rar, de-o parte și de alta a plapumei albe. Din ușa terasei priveam spre grădină. Dintre brazde priveam spre fundul grădinii. Din fundul grădinii priveam la măceș. Dar și dintre brazde priveam la măceș. Dar și de la măceș priveam spre fundul grădinii. Și apoi, dintre brazde, de la măceș sau din fundul grădinii, priveam mai departe, către pârâu. Totul era alb, zice amintirea. Totul era alb și gălbui, albăstriu, cafeniu uneori, auriu câteodată, liliachiu, purpuriu, stacojiu. Indigo. Un fum palid.
Uneori, când nu mai era nici un drum de tăiat și nici nu ningea peste noapte, ieșeam dimineața din casă cu ceașca de ceai în mâna înmănușată. Cu paltonul aruncat peste cămașa de noapte, cu ciorapi până la genunchi și cu ghete, cântam un cântecel printre brazde. Aruncam cu o pietricică înspre pârâu. Băteam ușurel cu talpa în potecă. Nimic. Nimic la măceș, doar crengi și câteva boabe uscate, zăpada neatinsă, și nimic printre brazde, și nimic la pârâu.
Dar odată, în miez de decembrie, stând între brazde mi s-a părut că zăresc niște urme la pârâu, parcă traversase ceva suprafața înghețată, am galopat într-acolo, da, chiar erau niște urme, am țopăit și-am chiuit de bucurie, m-am trântit la pământ, am atins urmele, le-am decupat cu un deget, și tot privindu-le, deși mă orbea strălucirea, mi-am dat seama că probabil nu erau decât niște urme de păsări, cu siguranță nu sunt decât niște urme de păsări, mi-am zis, pițigoii își râd de mine ascunși printre ramuri, auzi-i. Ei însă – ei nu erau nicăieri.
Iarna orașul e mult mai departe.
(H., fragment,
carte în lucru)
4 noiembrie 2015
Flori, fete, soți, soldați, cimitire
Where have all the flowers gone, long time passing?
Where have all the flowers gone, long time ago?
Where have all the flowers gone?
Young girls have picked them everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the young girls gone, long time passing?
Where have all the young girls gone, long time ago?
Where have all the young girls gone?
Gone for husbands everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the husbands gone, long time passing?
Where have all the husbands gone, long time ago?
Where have all the husbands gone?
Gone for soldiers everyone
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the soldiers gone, long time passing?
Where have all the soldiers gone, long time ago?
Where have all the soldiers gone?
Gone to graveyards, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the graveyards gone, long time passing?
Where have all the graveyards gone, long time ago?
Where have all the graveyards gone?
Gone to flowers, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the flowers gone, long time ago?
Where have all the flowers gone?
Young girls have picked them everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the young girls gone, long time passing?
Where have all the young girls gone, long time ago?
Where have all the young girls gone?
Gone for husbands everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the husbands gone, long time passing?
Where have all the husbands gone, long time ago?
Where have all the husbands gone?
Gone for soldiers everyone
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the soldiers gone, long time passing?
Where have all the soldiers gone, long time ago?
Where have all the soldiers gone?
Gone to graveyards, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
Where have all the graveyards gone, long time passing?
Where have all the graveyards gone, long time ago?
Where have all the graveyards gone?
Gone to flowers, everyone.
Oh, when will they ever learn?
Oh, when will they ever learn?
27 octombrie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)