Lansăm Hibernalia

Diseară, de la 18.30, în Club A, lansăm Hibernalia, cartea-CD.

Lansarea are loc în cadrul CDPL Fest, alături de încă două întâlniri - cu Dana Jenaru și Irina Georgescu.

Pe Dana am cunoscut-o în urmă cu vreo patru ani, la un târg de carte, unde prezentam împreună o traducere din Beckett. Pe Irina, anul trecut, la un curs de scriere creativă, unde m-a cucerit cu o povestire. Ambele vă vor povesti despre cărțile lor viitoare. Și eu abia aștept să le ascult.

Zina

Ea apare ca un abur, ca o absență. Pe brațele unui fotoliu cu spătar înalt, e aruncată o rochie diafană de voal de un albastru deschis și foarte scurtă. Alături, o floare argintie și o foarfecă. Feodor își caută o cameră cu chirie. Bărbatul care-i prezintă apartamentul îi spune că asta e camera fiicei lui. Imaginea rochiei îl convinge pe Feodor să se mute aici. „Soarta mi-a arătat, ca într-o ultimă şi disperată manevră, rochia ta de bal albăstrie pe scaun”, spune Feodor cu două pagini înainte de finalul cărții. Suntem în Darul lui Nabokov. Soarta mai făcuse două încercări, dar – întocmai ca Vladimir și Vera Nabokov – Feodor și Zina nu s-au lăsat apropiați decât la a treia. Îmi place de Zina fiindcă e absență și prezență. E discreție și dedicare. Ea apare în carte – fără să apară – abia la pagina 170. Iar peste multe pagini și plimbări, dincolo de jumătatea cărții, îi va spune lui Feodor: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea.” Darul cel rotund se termină în seara în care povestea lor pare să înceapă. „Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați”, spune Nabokov în prefața ediției în limba engleză. Dar ne avertizează, tot aici, că eroina cărții nu este Zina, ci literatura rusă. În ultimă instanță, personajul feminin îndrăgostit voi fi eu, cititoarea și traducătoarea.
Întrebarea dumneavoastră este la plural. Personajele. Așa că o să adaug: Tatiana din Evgheni Oneghin al lui Pușkin, minunată în scrisoarea ei către Oneghin, apoi Emma Bovary, mereu diferită la vârstele noastre diferite, apoi Lulu din Prima iubire a lui Beckett, așteptând pe banca dintre cei doi copaci, mângâind gleznele lui, și apoi Jenia, Missius din Casa cu mezanin a lui Cehov, cu umerii firavi încovoiați de frig în seara de august, aruncând paltonul lui de pe umeri și fugind către casă, spre a nu se mai ivi niciodată. „Missius, unde ești?”

(Pentru o anchetă de Eli Bădică, în Suplimentul de cultură - Personajele feminine îndrăgostite favorite din cărți)

Tovarăși și tovărășici

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, învățătoarea a pornit într-un tur de vizite la domiciliu. Ne povestea prin clasă: „Ieri am fost la elevul Cutărescu, era curat ca la farmacie”; „Ieri am fost la Cutărache, mama lui m-a întrebat dacă vreau dulceață, apoi s-a trezit că nu mai are”. Și tot așa, nu știai când îți vine rândul. Într-o după-amiază, trăgeam un pui de somn pe canapea când am auzit-o prin vis pe mama: „Hai, trezește-te, că a venit tovarășa, hai...” Greu m-am trezit. Și cum m-am tot sucit de pe o parte pe alta, a căzut păturica roz de pe mine. Când am deschis ochii și am văzut-o pe „tovarășa”, eram pur și simplu în fundul gol! Am fost terorizată de gândul că va povesti asta în clasă. N-a făcut-o. Dar de multe ori de atunci, pe aici, pe altundeva prin viață, am senzația că ne cam lăfăim în fundul gol când se uită tovarăși la noi.

Doinel îndrăgostit

Luați un personaj dintr-una dintre cărțile dumneavoastră, un personaj dintr-o carte scrisă de un alt autor și așezați-le într-o relație. Cum ar arăta viața lor de cuplu, ce poveste ar avea?

O anchetă de Eli Bădică, pentru Bookaholic. Am răspuns și eu, alegându-l ca personaj îndrăgostit pe Doinel:


„Ah, și ea stătea acolo întinsă, cu fața atât de albă spre cer și cu buzele albe și cu palmele albe în sus, cu cochilia ivorie în stânga, cu pieptul împungând ușor în aburul zilei, și părea să viseze, și există atâtea vise frumoase, fără cufăr și fără vitrină, fără scenă și fără pereți și întuneric, scăldate toate-ntr-o lumină ca asta. Și cum trudeam eu așa despletindu-i cu grijă părul din flori, un soare glumeț mă cam gâdila pe la ceafă și de jur împrejur se auzea cum înmuguresc fragii, cu un icnet infim, prin tot luminișul.”
Așa se termină Hibernalia, acesta-i ariciul Doinel.
De aici încolo, ni l-am putea imagina plecând, dar nu va fi o plecare plecare, poate că va lipăi o vreme printre stejari, pe un drum doar al lui, paralel cu drumul bătut de pașii oamenilor, până când va ajunge aproape de alt luminiș, de altă carte, va fi deja primăvară adevărată, iar acolo, stând ascuns după o buturugă în formă de cal, o va vedea. Ea! „Cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea?” Șșș... Mut, uluit, neclintit, Doinel o privește. O recunoaște. O știe din carte. Dar noi, plutind ca un abur deasupra, nu vom dezvălui cine este. Doinel e sfios. Doinel e discret. Vor trăi fericiți până la adânci. Nu bătrâneți. Nici timp și nici ceasuri. Vor avea o scorbură plină cu mere, vor asculta Satie și Takashi Yoshimatsu la iPod, el cu o cască în urechea dreaptă, ea cu o cască în urechea stângă. Stând în fund, sprijiniți de un trunchi, se vor ține de mână, mâna lui stângă, mâna ei dreaptă. Când vor râde, vor grohăi ușurel, scoțând la iveală limbi roz și buclate. Poate vor avea și copii. Dar mai degrabă nu. Și oricând vor dori, se vor cuibări spate-n spate, amețiți de atâta... Vor visa melci, cochilii, brândușe, ciuperci și o mână de om care le scrie povestea: A fost odată ca niciodată, pe un pod, nici în cartea lui, dar nici în a ei...

***

Fragment din Hibernalia în Dilema.
Fragment din Hibernalia în Bookaholic.

Final de H.

Era o astfel de zi.

(Foto VDN)

Tiribombe

La prima traducere dintr-un mare autor nu te gândești la cronici, nici nu-ți pui problema, nu-i cartea ta, ești un devotat slujitor. Singura grijă e cartea, tu nici nu exiști. Poate că la a patra începi să observi că aici nu prea se scrie de cărțile străine, fie ele și de șapte sute de pagini sau netraduse de decenii, în timp ce pentru plachete românești noi-nouțe se fac grupaje elogioase prin reviste de care nici n-aveai habar că există. Poate că la a șaptea apare o cronică și îți faci un prieten pe viață - e un cititor pătimaș, ca și tine. Poate că la a noua apar trei, dintre care una ridicolă. Poate că la a douăsprezecea știi că o să-ți ajungă degetele de la mâini pentru tot ce se va scrie despre ce vei traduce vreodată. Și e ridicol să te gândești la una ca asta, ce ți-a venit? Poate că la a douăzecea te rogi să nu se mai scrie așa cum s-a scris undeva de a nouăsprezecea, mai bine deloc. Poate că la a douăzeci și una te uiți la cineva care a tradus o carte și se întreabă gălăgios de ce nu scrie nimeni nimic despre ea și ai vrea să îi spui că există o tiribombă la marginea unui oraș foarte mic, pe un câmp, nu aici, dar între zarva de acolo și marele autor îndrăgit și tradus nu există nici o legătură, nici una, ține-te departe de tiribombă, stai acasă, în carte, în dragoste, nu te lăsa urcat în scăunelul colorat rotitor nici dacă te roagă. La a douăzeci și doua, ești în sfârșit înapoi, ești ca înainte de prima - devotat slujitor, umbră a autorului, liniște, și undeva câțiva cititori, la fel ca și tine - și aceștia contează, atât.

Ctrl F

În Scrisorile lui Nabokov către Vera, un volum de trei kilograme pe care l-am tradus anul trecut și care o să apară în curând la Editura Polirom, cuvintele fumatul, fumează, fumul, am fumat, fuma, fumau, fumez apar de 15 ori. Țigară, țigări, țigaretă, portțigaret – de zece ori. Tutun, de două ori.

Fuma – și uneori se abținea – Vladimir Nabokov, fuma mama lui, fuma Vera Nabokov, fumau scriitori pe la întâlniri literare.
Trei foarte scurte fragmente despre interdicții, din scrisori:

1924, din Praga:
„Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare).”

Tot din Praga, în 1930:
„Te iubesc, – e pur şi simplu de tot râsul ce dor îmi e de tine, draga mea. Aici sunt nişte felinare rotunde de un albastru deschis în staţiile de tramvai, multe case negre-roşcate, trotuare foarte înguste, şi nu se poate fuma în al doilea vagon al tramvaiului.”

În America, 1941:
„Mă simt inunat (aveam portțigaretul între dinți) mă simt minunat, fumez mai puțin, fiindcă aici în majoritatea încăperilor nu este permis.”


(pentru CDPL Fest 43, cu fumat și interdicții)

Hibernalia

Ieri a ieșit din tipar Hibernalia și a ajuns și la mine, de astăzi pornește spre librării.
Va putea fi găsită în librăriile Humanitas în câteva zile, de asemenea la Librăria Eminescu de la Universitate.
Comenzi directe se pot face la editură: comenzi@cdpl.ro.

Bol

Era o astfel de zi.

(Foto VDN)

Nu-mă-citi

Unii strigă hop, hop, vreau sus în top, orice top, alții strigă citește-mă, lasă orice și citește-mă pe mine, alții spun cine mi-e prieten și nu mă citește nu mi-e prieten. Da. Dar sunt și cărți care dorm cuibărite într-însele, care tresar îngrozite că lumină, că lume. Există texte destinate unui public infim, egal doar cu tine, cu tine în cele mai închise și întunecate camere, acolo unde ceva scânteiază albastru, cărți de care praful s-ar alege de li s-ar face prea multă reclamă, texte care cântă pe tonuri joase și lente, cărți care s-ar tăvăli chinuite sub mâini nepăsătoare și priviri grăbite care vor o poveste, care vor o întâmplare, care vor o culoare puternică, o voce stridentă, acțiune, pac, poc. Există cărți care pur și simplu nu vor și nu trebuie să fie peste tot și care nu se vor citite de „toți”, și mai ales nu de cei „apropiați”, neapărat ghilimele, apropierea-i adesea o glumă, fiindcă le-ar deranja năsucurile, asta dacă ar fi să le deranjeze ceva, sau nu le-ar deranja nimic dar ar sfârși ele însele un pic șifonate, ar sfârși, ar sfârși. Iar dacă cumva ar fi înțelese, asta n-ar fi, cel mai probabil, decât o neînțelegere.
Există flori de nu-mă-uita și există cărți de nu-mă-citi. (Decât dacă.)

Sing

Cărțile nepotrivite pe care le traduci, oamenii nepotriviți cu care te întâlnești, gura care îți spune lucruri pe care nu vrei să le auzi, cartea care îți îndeasă în minte rânduri pe care nu vrei nici măcar să le citești.
Drumuri greșite, timp risipit, amăreală. Mi-e dor de scrisorile din vara trecută, de cărțile adevărate, mi-e dor de drumul îngust și temeinic săpat în pământ prețios, de lentoarea până la marginea inutilității, mi-e dor de liniște, de lipsa nevoii acute de apărare la rău și urât, la grabă, superficialitate și optimism deșănțat, de distanțe mi-e dor, de golul cel bun în afara căruia nu arde nimic, totul e-nchis în siguranță înăuntru, în cochilii, sub ape. Singurătate începe cu sing. Cântă o vreme și ți se frânge pe drum, în întâlniri nepotrivite, risipă și groază.

H, fragment

M-am așezat pe o buturugă chiar după cot, în luminiș, de unde se zăreau deja crucile, deși încă erau atâția copaci înainte, și de-acolo am privit în jos, către vale, la drumul care mergea spre oraș. Acum, stând deja de o vreme la soare, îmi părea rău că nu pornisem într-acolo, casele păreau atât de aproape. Însă pornisem eu cu adevărat undeva? Din vale se auzea un huruit vag, îndepărtându-se, stingându-se, poate o mașină, poate numai o roabă pe pietriș, în vreo curte. Sub pământ, m-am gândit, capete minuscule or fi început să tresară căutând să iasă la lumină, luptând să crape pământul ăsta în două. Iar cele care vor reuși vor crede că au reușit.

(din Hibernalia)

(foto VDN)

Hibernalia - în curând

Povestea animalelor duse la teatru în Simfonia animalieră începea primăvara și se încheia spre finalul anului, când bizarele animale par să dispară, să se cufunde în hibernare. De acolo începe Hibernalia, o poveste cu zăpezi și însingurare, așteptare și un drum ducând către o primăvară.

Hibernalia ar putea fi considerată continuarea Simfoniei animaliere. Sau, poate, dacă Simfonia animalieră ar trebui să se termine, atunci așa s-ar termina. Dar ce se termină vreodată, și când?

„Prin Hibernalia, cei care au citit Simfonia animalieră vor înțelege mai bine ce era cu animalele – ariciul, hârciogul și cârtița – puse într-un fotoliu la teatru și aproape așezate într-un om la finalul primei simfonii. Cât despre cei care nu vor citi decât această a doua carte, cred că povestea albă va avea noimă și așa, dar sper că ei vor deveni suficient de curioși încât să caute și simfonia verde. Cărțile astea sunt ca jumătățile, luminate, întunecate, ale aceleiași planete mereu rotitoare.” – Veronica D. Niculescu

***

În curs de apariție la Casa de Pariuri Literare.

Lansare în București pe 29 februarie - ziua de la capătul iernii, ziua care ba există, ba nu există. Iar când nu există e deja primăvară. Cam ca la capăt de Hibernalia.

Loneliness - Aloneness

Beckett la prima reprezentație cu Godot în Londra, strângându-și amicul de cot, cu o șoaptă puternică: „It's ahl wrahng! He's doing it ahl wrang!”

Iar după dezastrul premierei Godot în America, unde puhoaie de spectatori pleacă la pauză (actori prea cunoscuți, oamenii se așteptau la o comedie spumoasă), într-o scrisoare: „Pentru mine n-au prea contat niciodată succesul și eșecul la nivel de public, de fapt mă simt mult mai obișnuit cu cel din urmă, din aerul său înviorător am tot tras în toată viața mea de scriitor până acum vreo doi ani. Și nu mă pot abține să simt că succesul cu Gogot a fost în cea mai mare parte rezultatul unei neînțelegeri sau al mai multor neînțelegeri.”

Despre chinul de a se tot întâlni cu fel și fel de oameni prin Paris (prefera căsuța din satul Ussy, la șaizeci de kilometri de oraș, unde trăia și scria fără să fie sâcâit, loc pe care îl va asocia mereu cu succesul în materie de scris și creativitate): „Iadul ar putea prea bine să fie un șir de întâlniri forțate cu oameni”.

Viața lui B. avea două ritmuri. Cel din Ussy, liniștit, solitar, contemplativ. Cel din Paris, plin de presiune și epuizant.

Casa de la Ussy, unde stătea cu Suzanne - două camere mobilate extrem de simplu, ca și apartamentul din Paris: două paturi de o persoană, un birou dreptunghiular din lemn de stejar, într-un colț, lângă fereastră, unde lucra el, rafturi cu dicționare și cărți de șah deasupra acestuia, o masă, două scaune de răchită, un coș de gunoi. Totul ieftin. Cel mai solid obiect, biroul.
De la un moment dat încolo, un telefon - numărul îl primesc doar câțiva prieteni apropiați. E folosit pentru rărirea întâlnirilor din Paris.

Suzanne - soția - era strâns asociată în mintea lui cu liniștea și sprijinul de care avea nevoie ca să scrie.
Atunci când B. îi sugerează Pamelei Mitchell încheierea relației, prioritățile sunt clare: „Noțiunea de fericire nu mai are absolut nici un sens pentru mine. Tot ce îmi doresc este să stau în liniște...”

Cercul vicios marca B.: cu cât te obișnuiești mai mult cu liniștea și solitudinea, cu atât ești mai îngrozit de intruziunea sunetelor și a companiei umane.

„Loneliness” / „aloneness” - singurătatea, în forma ei cea mai oribilă / cea mai minunată.


(tot citind la biografia autorizată a lui Knowlson, cercetătorul numărul 1 mondial în materie de Beckett)

Viteratură

Când ieși afară din casă pentru prima oară, după câteva zile de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, și când la întoarcere faci un ocol, nu mare, dar un ocol, printre blocuri, pe străduța cu case înalte, prin parc, unde nu mai sunt perdele de țurțuri, unde nu mai sunt potecile albe, unde totul curge, picură, cântă, sclipește, unde bătrânii stau în soarele metalic al începutului de după-amiază, vorbind despre boli, unde cântă o mierlă crezând că va păcăli vreo pereche la final de ianuarie, unde la izvorul din care luni ieșeau aburi azi e o limpezime feroce populată de mușchi și o femeie grasă icnește când se apleacă și-și umple încă o sticlă – atunci, aproape de capătul buclei, unde urci niște scări și vei coti din nou către casă, vezi o fată cu fustă de mușama aurie, cu bocanci aurii, cu geantă aurie, un auriu cumva defect, un auriu bolnav, palid, o nebunie cu văl, și totul negru în rest, și ea cumva neagră, vorbind la telefon: „...tu, Laura, tu ai luat totul de la zero, și pentru asta te admir și te respect, mă bucur mult că am vorbit, să știi, noi n-am mai vorbit de atâta vreme, să fii sănătoasă, tu ai multă putere, eu am mare încredere în tine, niciodată n-am mai cunoscut pe cineva ca tine, și mai vreau să-ți mai zic, scuză-mă că te rețin, că sunt așa de încântată că putem să vorbim iarăși...”, verde la semafor, las fata în urmă, orice liniuță de dialog se naște doar ca să moară, dar din dreapta, din fața mea se strecoară o alta, acum un băiat vorbește la telefon cu un prieten și: „...o tabletă nouă! Păi ce să faci tu cu o tabletă nouă, mai bine ceri să ți se dea un laptop, ăla vechi îl dai pe net, nu mai e bun de nimic, zi-mi modelul, caut eu, frate, fii serios” și cuvintele curg, de pe streșini cad muzical zăpezi topite și din când în când talgere, hălci moi de gheață leșină pe capota vreunei mașini și strigă alarme.
Și deodată simt, cu o bucurie feroce, că aș putea începe să scriu chiar acum din toate prostiile astea o poveste, deși știi bine că nu fac așa niciodată, aș putea ca atunci când ajung acasă, când intru pe ușă, până să apuc să-mi dau jos bocancii, sau chiar în timp ce-mi dezleg șireturile, înainte să mă închid în cameră, să îți spun – dar știu că n-o să o fac – că afară e viață, ba nu, că afară e literatură, sau că afară se vorbește și e de parcă toate ar fi gata literatură, aș putea să mă așez chiar acum și să scriu o poveste așa cum știi că nu fac niciodată, furând aceste două voci, atât, brodându-le fin, în auriu și albastru, două linii scurte pe traseul mai lung al ocolului meu, iar apoi, în poveste, personajul meu mut, care nu aș fi eu, ar intra pe ușă exact ca și mine, și acolo ți-ar zice ceva ție, care nu ai fi tu, dar nu că afară e viață, nici că afară e literatură, ci ceva despre ea, despre fata care se plimbă și aude alți oameni vorbind la telefon cu prieteni, ceva atât de delicat și frapant, despre boală sau despre singurătate sau chiar despre moarte, nu, nu atât de direct, și atunci cititorul ar avea impresia că știe, că află. Dar când va da pagina și va vedea titlul următoarei povești va pricepe că nu știe nimic și din cauza asta nu poate merge mai departe în carte. Și va da înapoi, să mai caute. Iar atunci, dând înapoi, poate că va fi – tot într-un fel delicat și frapant – fericit.
Când ieși afară din casă pentru prima oară, la capătul săptămânii de boală, doar până la colț, doar până la poștă, cu un plic care nu mai suportă amânare, arzi de nerăbdare să spui cuiva, aproape oricui, doar atât, că afară e viață, că afară e literatură, că afară e o viață care pare literatură de-a gata, e de-a dreptul viteratură, în talgere și lumini.

Alb

Ieri, în Delta Văcărești.

(foto VDN)

Bol

Vine curierul, aduce un plic, semnez, pleacă. Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu de la cine, curierul a plecat cu foaia de sub folie, în plic e o agendă, agenda e pe 2016, nici o siglă, nici un cuvânt, nici lângă, nici în agendă, speram că poate mi-a scris cineva un cuvânt. Nimic și nimic. Cineva și-a făcut, poate, reclamă. Nu știu cine, de ce. Am o agendă foarte frumoasă și goală. Mă uit la ea ca la un bol fără pește.

*

Și reașezată de Mihail Vakulovski:

Vine curierul, aduce un plic,
semnez, pleacă.
Nu așteptam nimic - plicul e alb, nu știu
de la cine,
curierul a plecat cu foaia de sub folie,
în plic e o
agendă,
agenda
e pe 2016,
nici o siglă, nici un cuvânt,
nici lângă, nici în agendă,
speram
că poate mi-a scris cineva un cuvânt.
Nimic și nimic.
Cineva și-a făcut, poate, reclamă.
Nu știu
cine, de ce.
Am
o agendă foarte frumoasă
și goală.
Mă uit la ea ca la un bol fără pește.

***

Dimineața devreme, când apune luna, mă uit la ea din pat vreme de jumătate de ceas, cum coboară lent din vârful bisericii, aurie, plină, se strecoară printre florile de pe pervaz, cu un dublu strălucind în peretele meu de oglinzi, acum e între orhidee, acum a apucat-o printre frunzele puiului de filodendron, roșie, imensă, ah: eclipsă de lună prin filodendronare.

***

Spuneți-mi că mă iubiți, ah, spuneți-mi că mă iubiți.
Pisica se freacă cu capul de clapele pianului - coada îi seamănă cu cârligul unui umeraș, obrajii îi cântă - și, cum prinde o ușă crăpată, țâșnește și-i dusă.
Diezi pe coapsele tale.

Note absolut infime și nepermis de intime - biografia lui B.

Zeci de editori i-au refuzat lui Beckett romanul „Murphy” în decurs de un an. Ăla că-i excelent dar vai, ăla că să mai taie un capitol, ăla că-i întrezărește un viitor minunat dar nu, ăla și ăilalți că așa ceva nu se vinde. Exasperat, Beckett explodează într-o scrisoare teribilă către o prietenă, propunând printre altele ca fiecare exemplar să fie însoțit de mostre gratuite de laxativ, ca să fie încurajate vânzările. 1937.
Așa-i că deodată pare că stăm minunat?

*

Așadar: Beckett se-ntâlnește în Paris cu Hemingway, Hemingway e măgar și-l hulește pe Joyce și-al său „Finnegans Wake”, zice că „Trebuie să fim înțelegători cu bătrânu', l-a stors Ulise.” Beckett pleacă, never to see huliganul again.
Și mai vreau să vă zic că atunci când în sfârșit se găsește o editură care să-i publice „Murphy” lui Beckett, după literalmente zeci de refuzuri pe motiv că n-o să se vândă destul, editorul Thomas Ragg zice: „Vreau să public cartea. Mă tem că este, fără îndoială, mult prea bună ca să fie un succes comercial sau de public. Pe de altă parte, o să aducă o bucurie enormă celor puțini.” Ah, editorule.

*

Rația lui Beckett în 1940, la Paris: 350 de grame de pâine pe zi, 500 de grame de zahăr și 360 de grame de carne pe săptămână (dacă era), 300 de grame de cafea și 140 de grame de brânză pe lună. Iar din 1941: șase pachete de țigări pe lună și un litru de vin pe săptămână, de persoană.
Nabokov, Vera și Dmitri fugeau din Paris în primăvara lui 1940.
Tot suprapun ce citesc în biografia lui Beckett peste ce am tradus din scrisorile lui Nabokov - fundalul acelor ani e același, modelele cu detalii alunecă la milimetru și nu vor să se suprapună. Cum de nu s-au întâlnit Nabokov și Beckett? Nabokov se ducea la cină la Paul Léon, secretar și ajutor al lui Joyce, căruia Beckett, ca bun prieten, îi va trimite vreme de șase luni rația lui de pâine și țigări în lagărul de lângă Paris, în '41 - Joyce murise la începutul anului.

*

Nabokov, scrisoare către Vera: „Salvez şoareci, sunt o grămadă în bucătărie. Servitoarea îi prinde, iar prima oară a vrut să omoare unul, însă eu l-am luat şi l-am dus în grădină, unde l-am eliberat. De atunci, toţi şoarecii îmi sunt aduşi mie cu un pufnet: „Das habe ich nicht gesehen” („Eu n-am văzut asta”). Deja am eliberat trei în felul acesta, sau poate că a fost de fiecare dată acelaşi. Puţin probabil să fi rămas în grădină.” (1932)
Iar în biografia lui Beckett: „Josette Hayden își amintea cum era odată cu Beckett la fermă, când soții Aude au descoperit un șobolan și erau cât pe ce să-l omoare. Beckett a fugit să intervină, a apucat șobolanul și a traversat câmpul în goană, ca să-l elibereze într-un șanț.” (1944)
O, Șoarece! Splendide sunt căile tale.

Iar când salvau bietele rozătoare, și Nabokov și Beckett erau rupți definitiv de casă - N. în exil și aflat atunci într-o mică vacanță la țară la niște prieteni, în Germania; B. în timpul războiului, în Franța, chinuit printr-un sat izolat, făcând pe fermierul de nevoie, scriind „Watt”... Amândoi salvau ce puteau. (Uf, ce infime sunt toate astea față de cărțile din care le-am rupt, nici o apă n-o să-mi spele păcatele!)

*

Respingeri - ep. 2. Povesteam cum a fost respins „Murphy” al lui Beckett. Și iată-ne la „Watt” – marele meu favorit dintre romanele traduse, nu mai e nici un secret.
Imediat după război, B. trimite „Watt” editorului care îi publicase „Murphy” după zeci de respingeri. Ragg îi răspunde:
„Și eu și Herbert Read am citit Watt, și mă tem că amândoi avem îndoieli și suntem complet uluiți. Ca să fiu foarte sincer, mă tem că e prea sălbatic și neinteligibil în mare parte ca să aibă vreo șansă de publicare cu succes aici și acum, și așa stând lucrurile nu vedem cum am putea aloca vreun pic din rezerva noastră foarte limitată de hârtie pentru producția sa. Îmi pare foarte rău, chiar rău că nu putem simți același entuziasm deplin pentru Watt cum am simțit pentru Murphy, dar asta e!”
După care, B. trimite manuscrisul la agenția „Watt și Fiii”, bucurându-se de ironia de a i-l încredința pe Watt chiar lui Watt. Agenția caută să plaseze cartea. Nu și nu și nu. Urmează turul deja obișnuit, ani de-a rândul. Un editor, Frederick Warburg, îi răspunde halucinant lui R. P. Watt:
„Ar fi ușor să ne ținem de jocuri de cuvinte, dar cartea în sine e dificilă. Autorul dă dovadă de o imensă vitalitate mentală, aptitudini metafizice scandaloase și un talent scriitoricesc foarte rafinat. E posibil ca refuzând această carte să refuzăm un posibil James Joyce. Ce le face aerul din Dublin acestor scriitori?”
De-aici încolo, B. se apucă de scris în franceză. Și se debarasează de influența lui Joyce. Războiul a însemnat revelație - să nu ai, să nu știi; să scazi, nu să adaugi; sărăcie, eșec, exil, pierdere. Despre asta, în nici un episod viitor.

Note de lectură absolut infime și nepermis de intime (din punct de vedere al frecării umărului cititorului de ceea ce citește). „Damned to Fame - The Life of Samuel Beckett”, de James Knowlson.

Când

Când mi-e dor de Sibiu, mi-e dor de fereastra mea cu ramă de lemn și de bradul mic care creștea un pic în fiecare an - acum îi ating crengile, acum nu i le ating -, unde își făceau cuib guguștiucii și unde fumam țigări mentolate, de marginea orașului, de unde se vedeau dealurile și munții dincolo de care era copilăria mea, și unde stăteam pe o potecă mărginită de copaci, unde uneori găseam o pană tărcată, maro, de uliu sau bufniță, și unde era un ciot ca un braț care mă speria, fiindcă îți venea să-ți agăți în el ceva, grijile, viața, mi-e dor de Radu și de Dragoș, luați câte unul și luați amândoi, de plimbările prin Sub Arini la ora 11, singură, pândind cum cade lumina printre niște copaci, când deja știam c-o să plec, de ciupercile de lângă buturugi, de câinii care se opreau să vâneze albine ce se roteau derutate pe asfalt, de valea cu stoluri de ciori, cu un capăt de pod ca un capăt de lume, de drumul pe jos spre Dumbravă, pe linia de tramvai năpădită de buruieni fără nume.

Poarta

Când eram copil, tata avea un laborator improvizat într-un hol mic al casei, acolo se închidea când developa fotografiile, și toate luminile din apartament trebuiau stinse. Pentru noi, copiii, regula era simplă - intri de la început și stai acolo până la capăt sau nu mai intri deloc. Intram! Stăteam până la capăt, sprijinind o ușă, un perete. Era magie curată la lumina becului înfășurat în foiță roșie, urmăream cum iese hârtia albă din pachet, cum e proiectată imaginea în fiecare dreptunghi, cum hârtia plutește apoi în tăvi cu revelator și în fixator, apoi fotografiile erau puse la uscat și la presat, între paginile celor mai groase dicționare, până a doua zi. Chiar dacă aproape totul s-a schimbat, ceva din magia acelor ore roșii de seară cred că o caut acum când fac fotografii.

(foto VDN)

***

În săptămâna aceasta, voi fi prezentă zilnic în emisiunea „Vorba de cultură”, difuzată la Radio România Cultural, de luni până vineri (18-22 ianuarie), între orele 12.00 şi 12.30. Realizator, Ema Stere.
Detalii, aici - emisiunea poate fi urmărită online.

Firimituri

O întâlnire. Aseară m-a prins ploaia în plimbare departe de casă, n-avea rost să mă-ntorc, am tot mers mai departe. Arătam groaznic, mă simțeam minunat. O glugă poate face miracole. La un moment dat, pe strada pustie un bărbat mă oprește și mă întreabă unde este Palatul Parlamentului. E slab, figură osoasă, frumoasă, ochii îi scânteiază, îmi dau seama târziu că e homeless. Suntem undeva pe bulevardul Ștefan cel Mare, ce pot să-i răspund? Mă întorc și-i arăt: încolo, încolo, dar e foarte departe... E mulțumit, asta a fost tot, nu mai avem de vorbit. Mai merg câțiva pași și mă întorc să-l mai văd, încotro merge, oare știe pe unde s-apuce? Dar el s-a oprit și caută într-un coș de gunoi; pare că deja a găsit ceea ce căuta.

*

Era într-o marți, chiar în ziua dinaintea predării unui manuscris, am pornit într-o plimbare de una singură, căzuse prima zăpadă, știam că vin ploile, știam că vin zilele goale, am cutreierat cu orele, tăind poteci în zăpada neîncepută, cu ochii după trunchiuri și umbre - îmi trebuia o imagine -, stând colo și dincolo, fără ceas, fără nici o apăsare, nici o chemare, până nu mi-am mai simțit degetele, fericită, salvată cumva. Și abia la final, când să ies dintre zăpezi, stând sub fusta unui pâlc de brazi și chiparoși, m-am trezit înconjurată de pițigoi, mulți, să fi fost douăzeci, și undeva o veveriță, și eu pricepând uluită că asta - înșiruirea celor două sute șaizeci de fotografii dintr-un folder, plimbarea, zăpezile, păsările, singurătatea - e o pagină din cartea care stă să apară, scrisă înainte să o trăiesc, cam așa.

Hibernalii

Era o astfel de zi.

(Foto VDN)

2015 - cum a fost

A fost un an al traducerilor și bun cu scrisul, deși nu am publicat absolut nimic - până și antologiile pentru care am trimis povestiri s-au amânat.
Trei volume traduse, dintre care unul început în 2014, vor apărea anul viitor. Însumează peste 1.300 de pagini de carte (mai mult de două milioane de semne). Două volume personale își caută, de asemenea, drumul. Hibernalia o să apară la Casa de Pariuri Literare la începutul anului, probabil cât încă va mai fi zăpadă afară. SVJS o să-și mai aștepte un pic soarta - e mai complicat și nu-i grabă.
A fost anul cu cele mai puține colaborări jurnalistice - și este normal să fie așa, fiindcă traducerile au împins treptat la o parte colaborările cu ziare și reviste încă din vremea când asta mi-era meseria, nu muncă voluntară. Cu fiecare text pe care l-am abandonat, după ce l-am plimbat în gând prin oraș, pe străduțe, simt c-am făcut loc nu doar unui gol necesar, dar vreunui fir de poveste, mai prețios chiar și atunci când rămâne neterminat.
Un ultim articol, despre traducerea Foc palid, a apărut astăzi, aici.
Am simțit mai clar ca oricând efectele benefice ale renunțărilor și retragerilor. Timpul s-a îmblânzit, aș zice că 2015 a fost cel mai blând an dintre ultimii mulți. Tradus, scris, plimbat. Am tradus cel mai mult (mi-e jenă de totalul care pare halucinant, un record personal pe care-l notez aici doar fiindcă tot eu o să vin la alt capăt de an și-o să vreau să pricep cum a fost când a fost; fiindcă uităm, fiindcă acum mi-ar plăcea, de exemplu, să am imaginea colțului blocului unde-am copilărit, banală pe atunci, dispărută pentru totdeauna acum), am scris cel mai mult, ca timp, ca săptămâni sau luni puse cap la cap, între traduceri, și m-am plimbat până mi s-au tocit tălpile. A nu fi înseamnă a fi.

● Dintre toate cărțile străine citite, cel mai mult mi-a plăcut, cum altfel?, cea în care am trăit din toamna trecută, zi de zi, până-n vară - Scrisorile către Vera ale lui Nabokov.
● Dintre toate cărțile românești citite, cel mai mult mi-a plăcut Bucla lui T. O. Bobe. Pentru că nu seamănă cu nimic, pentru că este o poezie de poveste, iar când o citești parcă vezi un film de Tati. Și pentru că, desigur, am o slăbiciune pentru cărțile mici și pătrate.
● Iar din tot ce am recitit, Casa cu mezanin a lui Cehov m-a atins cel mai tare și mi s-a părut extraordinar de actuală. „Dacă omul își dă seama de menirea lui, îl pot satisface numai religia, știința, arta, nicidecum fleacurile acelea.”

La mulți ani!
Să aveți un an așa cum vi-l doriți și vi-l faceți.

(În foto: Balansoarul Zâna Onda)

Durere

La capătul zilei, la colț, oribila ceată țigănească cu tobe, oprită și dezmembrată acum, țoalele caprei pe jos, franjuri roșii, șnururi albastre, un biet țânc ținut pe genunchi de un tată, șapte capre nebune în jurul lui suduind, scuipând, sfătuind, arătând cu palmele late asfaltul. Copilul țigan, ținut pe picioare, vomită prelung pe sub soare. Capul lui blond și rotund, cu șuvițe năclăite și mate, scuturat de reprize de rău, pare incredibil de mare - alt soare. Durere. Grișa, Vanka, Fugarul.

Astăzi

H., dincolo de pod.

(Foto VDN)

Ceața de Crăciun

Ceața de Crăciun, spre Delta Văcărești.

Ce bucurie să vezi o rață mandarin plutind pe Dâmbovița, liberă, perfectă, fără urmă de aripă tunsă, deci nu evadată din vreun țarc, din vreun parc, fericită fără să știe că e fericită. Astăzi, așa.

(Foto: VDN)