Petale din Dar

"Bufnetul covoarelor bătute era însoţit uneori de o flaşnetă, care era pictată în maro şi purtată pe nişte roţi sordide, cu un desen circular în faţă, înfăţişând un pârâu idilic; şi, întorcând manivela ba cu mâna dreaptă, ba cu stânga, flaşnetarul chior scotea un O sole mio gros. Acel soare mă invita deja în piaţă. În grădina sa, un castan tânăr, încă incapabil să meargă singur şi de aceea sprijinit de un arac, a scos deodată la iveală o floare mai mare ca el. Tufele de liliac, însă, nu au înflorit vreme îndelungată; dar când în sfârşit s-au hotărât, atunci, într-o singură noapte, care a lăsat un număr considerabil de mucuri de ţigară pe sub bănci, au înconjurat grădina cu o bogăţie de volane. Pe o alee din spatele bisericii, acaciile şi-au lepădat petalele într-o zi cenuşie de iunie, iar asfaltul negru de lângă trotuar arăta de parcă s-ar fi vărsat pe el griş cu lapte. În rondurile de trandafiri din jurul unui alergător de bronz, Splendoarea olandeză şi-a eliberat colţurile petalelor roşii şi a fost urmată de Generalul Arnold Janssen."

Darul - Nabokov



(Foto: V.D.N.)

"...fiindcă sosirea e în umbra plecării şi plecarea e în umbra sosirii"

Beckett: "Şi totuşi, există cineva care nici nu soseşte, nici nu pleacă"

O plimbare

— ... În general, ne aşteaptă posibilităţi nelimitate. Dar fără îngeri sau, dacă trebuie să fie un înger, atunci cu o cavitate a pieptului imensă, şi cu aripi ca un hibrid între o pasăre a paradisului şi un condor, şi cu gheare care să poarte departe sufletul cel tânăr – nu „îmbrăţişat” ca la Lermontov.
— Da, şi eu cred că nu se poate să ne terminăm aici. Nu îmi pot imagina că încetăm să existăm. În tot cazul, eu n-aş vrea să mă transform în nimic.
— Într-o lumină difuză? Ce spui de asta? Nu prea bine, aş zice. Sunt convins că ne aşteaptă surprize extraordinare. E păcat că nu ne putem imagina ceea ce nu putem compara cu altceva. Africanul care visează zăpadă e un geniu. Ştii ce i-a uimit cel mai tare pe primii pelerini ruşi când traversau Europa?
— Muzica?
— Nu, fântânile din oraşe, statuile ude.

Darul - Vladimir Nabokov



(Foto: V.D.N.)

***
Un interviu cu Siri Hustvedt, realizat de Alina Purcaru în Observator cultural, aici.
Şi un fragment din romanul Priviţi în cameră, din sertarul meu rotund, în revista Steaua, aici, pag. 34.

Calul lui Puşkin

Calul

"Calule, ce ai? Ţi-e teamă
De nechezi cu capu-n jos?
Nu mai scuturi dârz din coamă,
Frâul nu-l mai muşti, focos.
Nu te îngrijesc eu oare?
N-ai ovăz bun de mâncare?
N-ai tu scări de aur fin?
N-ai tu hamuri minunate
Şi potcoave argintate
Şi dârlogi de ibrişin?

Spune calul, trist şi blând:
"Potolitu-m-am căci, iată,
Glas de goarne-aud sunând,
Tropot, şuier de săgeată.
Şi nechez căci pe câmpie
Mult n-am să mai zburd semeţ
Şi voios, plin de mândrie
Că am frâu şi scări de preţ.
Hamurile în curând
Mi le-or lua duşmanii toate
Şi potcoavele de-argint
Din picioare mi le-or scoate.
Sufletul cumplit mă doare
Căci trudit de-oi asuda
Au să-mi puie pe spinare
Drept pocladă pielea ta."

Puşkin, 1834

(Traducere de Al. Philippide)



În plimbarea de astăzi prin Sibiu l-am întîlnit pe calul Unic, nepotul lui Puşkin. Bot catifelat, nări aburinde.
Mai departe, în aceeaşi plimbare, strada Watt, numele vopsit cu majuscule albe pe un gard. Şi-apoi maşina albastră cam strălucitoare cu numărul DAR, aproape de casă, chiar lîngă trotuarul unde fusese mănuşa Fainei vara trecută.



"Sau oare nu era posibil, până la urmă, ca prin cele două garduri astfel slăbite prin expunerea la intemperii, un singur taur grozav de puternic, înfuriat sau speriat, sau o vacă, sau un vier, sau o scroafă, sau chiar şi vreun alt animal sălbatic, să fi trecut, fie dinspre gardul lui Watt de pe partea lui Watt, fie dinspre al meu de pe a mea, de parcă cele două garduri ar fi fost unul? (...)
Şi aşa am păşit împreună între garduri, eu înainte, el înapoi, până ce am ajuns acolo unde gardurile se îndepărtau iarăşi. Şi atunci întorcându-ne, eu întorcându-mă, şi el întorcându-se, am păşit înapoi pe unde veniserăm, eu înainte, el bineînţeles înapoi, cu mâinile pe umeri, ca înainte. Şi astfel, păşind înapoi pe unde veniserăm, am trecut de găuri şi am păşit în continuare, până ce am ajuns acolo unde gardurile se îndepărtau iarăşi. Şi atunci întorcându-ne, ca un singur om, am păşit înapoi pe unde păşiserăm înapoi pe unde veniserăm, eu privind încotro ne duceam, el privind dincotro veneam. Şi astfel, ducându-ne şi venind, ducându-ne şi venind, am păşit între garduri, împreună din nou după atât de mult timp, şi soarele strălucea puternic deasupra noastră, şi vântul bătea sălbatic în jurul nostru.
A fi împreună din nou, după atât de mult timp, prieteni ai vântului însorit, ai soarelui vântos, în soare, în vânt, asta poate că este ceva, poate ceva.
Pentru a ne mişca noi aşa între garduri, înainte ca ele să se îndepărteze, era exact atâta spaţiu cât trebuia.
În grădina lui Watt, în grădina mea, ne-am fi simţit mult mai nestingheriţi. Dar nu mi-a dat deloc prin minte să mă merg înapoi în grădina mea împreună cu Watt, sau să merg înainte împreună cu el în a lui. Dar nu i-a dat deloc lui Watt prin minte să meargă înapoi împreună cu mine în grădina lui, sau împreună cu mine să meargă înainte în a mea. Fiindcă grădina mea era grădina mea, iar grădina lui Watt era grădina lui Watt, noi nu mai aveam o grădină comună. Aşa că am mers încolo şi-ncoace, în felul descris, nici unul în grădina lui."
(Watt, Beckett)

Se numeşte percepţie.
Dar se trăieşte ca magie.

"Capul sus!"

Era o astfel de zi.

***

Precum cartea lucrată din cartea lucrată - circulară, închisă cu agrafa unui sonet - se traducea tocmai acum, ca o pierdere în reluare, povestea cu inele iremediabil pierdute în mare, din 2007, anul cînd fiere şi lapte.

***

La tainicele întâlniri amoroase pe care le avea pe înserate cu Zina, într-o cafenea micuţă şi pustie unde tejgheaua era vopsită în culoarea indigo şi unde lămpi de-un albastru închis ca nişte pitici, pozând trist în paznici ai intimităţii, străluceau pe şase sau şapte măsuţe, îi citea ceea ce scrisese în timpul zilei iar ea asculta, cu genele rimelate plecate, sprijinindu-se într-un cot, jucându-se cu o mănuşă sau o tabacheră. Uneori venea câinele proprietarului, o corcitură grasă, o căţea cu sfârcuri atârnând mult, şi îşi aşeza capul pe genunchiul Zinei, iar sub mâna care mângâia şi surâdea netezind spre spate blana de pe fruntea rotundă şi mătăsoasă, ochii căţelei căpătau o înclinare chinezească, iar când i se dădea o bucată de zahăr, căţeaua o lua, se ducea legănându-se fără grabă într-un colţ, se încovriga acolo şi începea să o roadă foarte zgomotos. „Minunat, dar nu sunt sigură că poţi zice aşa în rusă”, spunea Zina uneori, iar după o discuţie aprinsă el corecta expresia pe care ea o pusese la îndoială. Ea îi zicea lui Cernîşevski, prescurtat, Cernîş, şi se obişnuise atât de tare să îl considere ca aparţinându-i lui Fiodor, şi parţial ei, încât viaţa reală a acestuia din trecut i se părea ceva de genul unui plagiat. Ideea lui Fiodor de a compune biografia în forma unui cerc, închis cu agrafa unui sonet apocrif (aşa încât rezultatul să nu fie forma unei cărţi, care prin caracterul său finit este opusă naturii circulare a tot ceea ce există, ci o frază curbă, continuă şi, astfel, infinită), ei i s-a părut la început a fi incapabilă să prindă viaţă pe hârtie plată, dreptunghiulară – şi cu atât mai mult s-a entuziasmat atunci când a remarcat că totuşi se forma un cerc.

(Darul, Nabokov, trad. V.D.N.)

Intre capitole

Era o astfel de zi.

Singura efervescenţă a unui asemenea oraş e numai în camera ta.
Sibiul e frumoasa adormită care s-a ofilit în somn. Din fericire, nu se va mai trezi niciodată mai mult de cîteva zile pe an (şi te-ai dus, 2007, şi te-ai stins, 2008; teatrul e singurul loc unde se mai produc minuni cu o oarecare consecvenţă) - iar în acele zile vreun festival, vreo cîteva mii de locuitori de împrumut, cu gîturile sucite spre faţade. Atunci, oraşul va ţopăi privindu-se în ochii lucioşi dar orbi ai turiştilor, însă fără să se privească pe sine în cabina cu două oglinzi, unde şi-ar putea vedea dosul rupt.
Treisprezece ani aici. Tot ceea ce mi s-a întîmplat în aceşti ani şi rămîne important pentru mine s-a născut numai şi numai din atitudinea prea plină de sine a oraşului care respinge, în care e imposibil să-ţi găseşti locul. Totul vine din golul pe care îl simt explicit, începînd din acea zi precisă, cînd mă sprijineam de pervazul dormitorului la primele ore ale dimineţii, o zi în care, din nou, nu era nimic de făcut. Ce era de făcut?
Şi m-am apucat să-mi scriu o poveste cu doi cîini. Apoi m-am apucat să-mi traduc o carte despre frumuseţea de neposedat - culoarea norilor zdrenţuiţi la apus, deasupra acoperişurilor.
Oraşul, în vremea asta, tot mai departe...
Un dog german bătrîn încălecat pe veci de un ciobănesc viguros.
Iubesc acele locuri ale Sibiului unde încă n-au ajuns oamenii, acei oameni cu lopeţi şi carnete de şofer. Doar cîte-un Grişa de poveste, ezitînd în iarbă, refuzînd să se alăture bunicii pe vreo potecă de parc. Dincolo de el, alte străzi săpate, alte şiruri de copaci tăiate, fundaţii imense muşcînd din dealuri, matahale hăulind cu voce groasă, lălăită...
Nişte regrete, un fel de declaraţie amară de dragoste.


Despre mierla care cîntă Barbie Girl, dincolo.

Lumina ca un vid

— ...Acum de ce te simţi jignită? Ce s-a întâmplat?
— Nu contează. Sunt lucruri pe care tu n-o să le înţelegi niciodată.
— Nu spune asta. De ce ai pielea fierbinte aici şi rece aici? Nu ţi-e frig? Mai bine uită-te la fluturele acela de noapte de la felinar.
— L-am văzut de mult.
— Vrei să îţi spun de ce zboară fluturii de noapte înspre lumină? Nu ştie nimeni.
— Şi ştii tu?
— Mereu mi se pare că o să ghicesc într-o clipă, dacă mă gândesc suficient de bine. Tata obişnuia să spună că seamănă cel mai mult cu o pierdere a echilibrului, ca atunci când înveţi să mergi pe bicicletă şi eşti momit într-un şanţ. Lumina, în comparaţie cu întunericul, este un vid. Uite-l cum dă roată! Dar e ceva mai profund aici – o să pricep într-o clipă.

Darul, Vladimir Nabokov



Coperta pe care am remarcat-o dintr-un lung şir, pentru exactitatea unor detalii - cheile de pe podea - şi un ceva frapant greu de explicat, m-a făcut să mă întorc să o privesc din nou, uluită, ca să aflu că desenul este făcut de Dmitri Nabokov. O schiţă "subtilă şi inteligentă", după cum scria Vera Nabokov. Desenul a fost realizat de fiul autorului chiar la cererea lui Nabokov, sătul de propunerile inepte ale editurii.

Bucuriile din fiecare zi.
Îţi mulţumesc, patrie dragă, pentru al tău îndepărtat...
Darul mi-e patrie, casă, mamă, iubit, cel puţin pînă-n toiul verii. Poate că niciodată n-am fost mai fericită, şi poate că nici nu-mi dau seama încă, decît în asemenea detalii zilnice, care se topesc în cele de mîine, în cele de poimîine, de luna viitoare, din anotimpul viitor, din anotimpul trecut. Poate că într-adevăr orice altceva trebuie uitat. Să trăieşti într-o carte.



P.S.: Fiindcă "Nimeni nu trăieşte de plăcere" - zicea dantelăreasa Ora 25.

Săptămîna pîrşului

O călătorie. Şi săptămîna pîrşului.
Dacă te mobilizezi şi ieşi la plimbare, fără nici un ţel, fără nici un rost, cînd plouă şi bate un vînt rece prin Bucureşti, atunci vei descoperi străzile aşa cum probabil erau în anii '70: mai puţini oameni. Cişmigiul pustiu, două raţe sălbatice bucurîndu-se de apa de ploaie, forsiţia înflorită în tufe, iar la ieşirea din parc tăbliţa pe care scrie denumirea copacului - glădiţa (şi tresari, ne cunoaştem din DeLillo). Apoi curţi, scări mîncate de timp, balcoane într-o rînă, primul piersic înflorit, şi prima magnolie, mov, pisici obeze neîndrăznind să păşească din merceria lor caldă în umezeală. Apă în bocanci şi un fel de viaţă deodată.

Detest şi resping tot acel tăvălug al actualităţilor care ne transformă în armate de oameni care gîndesc deodată cu toţii pe acelaşi subiect. Tabere cu minţile în uniforme. În clipa în care detest un scriitor care s-a dus la Paris şi stă şi-n cap ca să se disculpe, şi în clipa în care înţeleg că nu-l detest pe acela care s-a dus la Paris dar nici prin cap nu îi trece să se disculpe (fiindcă el face parte, făţiş, dintr-o armată anume, îşi asumă înrolarea) - ei bine, atunci mă detest pe mine cea cu minţile acaparate de jeg. Şi, drept pedeapsă, ies în ploaie, cu umbrela strîns închisă în mînă. Pedeapsa se dovedeşte, ca orice pedeapsă - un rai.

Iubesc Bucureştiul cînd plouă, redus la ceea ce îl bănuiesc că a fost o dată ca niciodată.

Duminica, la Brasov

Detalii pe blogul inimoasei gazde, Mihail Vakulovksi.

Intr-o nota cam personala, seara tirziu dupa gala, intr-o casa cam goala

Mulţumesc pentru seara frumoasă, Radio România Cultural.
E oricînd o plăcere să stai într-o lojă la teatru, mărturisesc că am o slăbiciune pentru pluşul scaunelor, pentru lumina reflectoarelor şi filtrele colorate, toate privite din umbră, cît mai de sus. Este ceva magic într-o sală de teatru, cu spectacol sau fără. Şi într-o lojă am stat, cel mai sus, alături de prinţesisele Adela Greceanu şi Corina Sabău, întîlnite acolo (iar ele nu ştiu, dar poate vor afla, că exact aşa mă duc eu la teatru cu nişte animăluţe care pipăie pluşul şi ascultă luminile, în cartea aflată în aşteptare). Fără emoţii, neaşteptînd nimic - emoţiile, se ştie, sînt întotdeauna la parter, la capete de rînd -, savurînd un spectacol, savurînd prezenţe, mai chicotind ici, mai zîmbind dincolo. Am avut favoriţi şi simpatii, dar n-au prea cîştigat. Nu contează foarte tare "cîştigatul", dar contează să ţii cu cineva. Ţineam cu Alexandru Dabija la teatru, pentru minunatul Platonov văzut la Sibiu. Şi ţineam la poezie cu toţi trei, aşa de tare ţineam cu unul anume, încît l-aş fi faultat pe al doilea, cu care ţineam peste nici o fracţiune de secundă aşa de tare că l-aş fi faultat pe al treilea, şi iar reveneam la acel unul anume, şi tot aşa, ca o amatoare ce sînt... Şi m-a bucurat mult prezenţa printre nominalizările preţioase de la film a Visului lui Adalbert, de Gabriel Achim, văzut la TIFF, film foarte special, aşa de special încît te miri să îl vezi pe o listă cu nominalizări. Dar, deodată: SMS-ul primit de Adela de la cineva din celălalt capăt al sălii a ajuns la destinatar, la mine, drept la ţintă în inimă - mulţumesc, C.! Şi-am simţit deodată ce fain e să ţină cineva cu tine. Mi-a plăcut momentul final, cu Şerban Foarţă, e de ţinut în buzunarul de la piept. Şi tot acolo se păstrează îmbrăţişarea cu care m-a cadorisit, sau poate eu am furat-o, în tot cazul, o întîmplare ca o floare, chiar la plecare. M-au bucurat întîlnirile, fie şi fugare, cu oameni dragi şi frumoşi (momentele acelea preţioase, cu nume care prind chip), mai multe decît mi se pot întîmpla acasă într-un an. Pentru asta sînt bune galele.

Miezul nopţii, clopotele de la Luterană.
Sting pocitania care dă să se reverse din televizor şi-mi amintesc ce a spus Foarţă - că radioul îl poţi asculta şi cînd faci altceva, în timp ce televizorul te ţine cu ochii pe el, nu mai poţi face nimic. Eu sînt prietenă cu R. R. Cultural de cîţiva ani, de cînd lucrez acasă. Zi de zi şi lună după lună în care stau în cîte o carte de tradus, radioul îmi aduce în biroul de acasă voci, oameni, întîmplări, senzaţia că există o lume în care lucrurile astea care au devenit viaţa mea de zi cu zi contează. Şi mai simplu: că există o lume.

Patinaj artistic

Singurul sport cu care ar putea avea vreo asemănare literatura este patinajul artistic. Individual. Rareori, în pereche. Din afară, dacă totul merge bine: plutirea lină, sclipirea costumului diafan, părul în vînt, piruetele, seninătatea. Mai aproape de patinator: costum bej mulat, imitînd pielea pe porţiunile unde vom părea dezgoliţi, braţe, spate, poate picioare, peste care sînt prinse imitaţii de petale de orhidee, voaluri translucide, cozi şi aripi magice fluturînd în urma unui trup încercat, muncit, accidentat, ridicat de la pămînt iar şi iar, trup mereu gonind cu un strop înaintea magiei vizibile. Tribunele nu există - doar vagi imagini dintr-un caleidoscop rotindu-se undeva în depărtare, întreţesute ca iluziile; şi numai cînd te opreşti - şi respiri din greu, şi deodată zîmbeşti lumii fiindcă aşa se cuvine să faci - numai atunci începi să discerni feţele publicului. Poate fi fericire pe chipul tău luminat, dar cel mai adesea înăuntru e jale - oprirea este momentul de conştientizare a unei atroce singurătăţi.
Niciodată, nici un sport de echipă.



(Foto: V.D.N.)

Premiile Radio România Cultural

Nominalizările pe domenii ale Galei Premiilor Radio România Cultural:

P o e z i e
Marius Chivu, Vîntureasa de plastic, Editura Brumar
Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Editura Cartea Românească
Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale, Editura Cartea Românească

P r o z ă
Dan Coman, Parohia, Editura Cartea Românească
Florina Ilis, Vieţile paralele, Editura Cartea Românească
Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea, Editura Casa de pariuri literare
Filip Florian, Toate bufniţele, Editura Polirom
Simona Sora, Hotel Universal, Editura Polirom

Lista completă a nominalizărilor, aici.

Darul darului

...dar deodată senzaţia neplăcută că se afla în întârziere a fost înlocuită în sufletul lui Fiodor de decizia clară şi cumva neruşinat de plină de bucurie să nu se mai prezinte deloc la lecţie – să se dea jos la staţia următoare şi să se întoarcă acasă la cartea lui citită pe jumătate, la grijile lui nelumeşti, la ceaţa de vis în care plutea adevărata lui viaţă, la munca aceea complexă, fericită, devotată care îl ţinea ocupat deja de vreun an. Ştia că astăzi ar primi plata pentru câteva lecţii, ştia că altfel ar trebui să fumeze şi să mănânce iarăşi pe datorie, dar era absolut împăcat cu asta, de dragul acelei lâncezeli energice (totul se află aici, în această combinaţie), de dragul chiulului arogant pe care şi-l permitea. Şi nu şi-l permitea pentru prima oară. Timid şi pretenţios, trăind mereu cu dificultăţi, consumându-şi toată vlaga în urmărirea nenumăratelor fiinţe ce-i licăreau în interior, ca la apus într-un crâng mitologic, nu se mai putea forţa să se amestece cu oamenii nici pentru bani, şi nici pentru plăcere, şi de aceea era sărac şi solitar. Şi, ca pentru a face în ciudă banalului destin, era plăcut să-şi amintească cum o dată, astă-vară, nu se dusese la o petrecere dintr-o „casă din suburbie” numai fiindcă soţii Cernîşevski îl avertizaseră că va fi acolo un bărbat care „probabil l-ar putea ajuta”; sau cum, toamna trecută, nu îşi găsise timp să ia legătura cu un birou de divorţuri care avea nevoie de un traducător – fiindcă lucra la o dramă în versuri, fiindcă avocatul care îi promitea acest venit era exasperant şi prost, şi fiindcă, în sfârşit, a amânat prea mult şi apoi a fost incapabil să se hotărască.

Darul - Vladimir Nabokov
(trad. V.D.N.)

Şi un interviu pe Bookaholic.

Darul

Ţi s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simţi acea tristeţe subtilă la despărţirea de o locuinţă neiubită? Inima nu se frânge, aşa cum face la despărţirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăceşte reţinându-şi o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colţ al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însufleţit cu răsuflarea noastră, pe care abia de le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-şi propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliştea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă, cu guler apretat. Aş vrea să îţi spun la revedere, dar nici măcar nu mi-ai auzi salutul. Şi totuşi, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de ţigară pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torente de cărţi s-au dus înapoi în oceanul bibliotecii. Nu ştiu dacă o să citesc vreodată ciornele şi extrasele îndesate sub căptuşala valizei mele, dar ştiu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc.

Darul - Vladimir Nabokov

(trad. V.D.N.)

Fundal sonor.

Multumiri si retragere

Scrisoare trimisă astăzi redacţiei "Ziarul de Iaşi"

Stimate domnule Alexandru Călinescu, preşedinte al juriului
Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”,
stimaţi membri ai juriului,

Am primit cu surprindere şi bucurie vestea că volumul „Roşu, roşu, catifea”, publicat anul trecut la Casa de Pariuri Literare, a fost nominalizat printre cele zece cărţi finaliste la Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi”.
Nominalizarea mă onorează şi vă mulţumesc, însă aş dori retragerea volumului meu din etapele viitoare de jurizare. Motivul este, probabil, uşor de intuit: faptul că am publicat o carte (în 2009) şi am semnat o rubrică timp de trei ani şi jumătate în „Suplimentul de cultură” (2008-2011) împreună cu un scriitor care este membru al juriului, domnul Emil Brumaru. Pentru a evita suspiciunile sau situaţiile stânjenitoare, vă rog să retrageţi volumul meu din competiţie.
Nu aş vrea să închei fără să îmi exprim bucuria imensă şi mulţumirile pentru faptul că aţi luat în considerare pentru acest premiu, unde de regulă concurau romane, şi volumele de proză scurtă. Pentru mine, acest premiu este mai mult decât suficient.
Tuturor celorlalţi scriitori nominalizaţi le doresc ceea ce îmi doresc şi mie: să fie citiţi.

Cu preţuire,
Veronica D. Niculescu

Sibiu, 28 februarie 2013

Despre premiul în cauză, aici.

Darul

Darul
Vladimir Nabokov
- fragment -

La universitate, Iaşa s-a împrietenit bine cu doi colegi studenţi, Rudolf Baumann, un neamţ, şi Olia G., o compatrioată – ziarele germane nu i-au scris numele întreg. Ea era o fată de vârsta lui şi de aceeaşi condiţie socială, ba chiar, cred, şi din acelaşi oraş cu el. Familiile lor, totuşi, nu se cunoşteau. N-am avut ocazia să o văd decât o singură dată, la o serată literară cam la doi ani după moartea lui Iaşa – îmi amintesc fruntea ei remarcabil de lată şi senină, ochii de culoarea acvamarinului şi gura mare şi roşie, cu puf întunecat deasupra buzei superioare şi o aluniţă mare la comisură; stătea cu braţele încrucişate deasupra pieptului moale, trezind deodată în mine toate asociaţiile literare cuvenite, precum praful unei frumoase seri de vară şi pragul unei taverne de la autostradă, şi privirea atentă a unei fete plictisite. Cât despre Rudolf, nu l-am văzut niciodată personal şi pot concluziona numai din cuvintele altora că avea un păr blond deschis, pieptănat pe spate, era rapid în mişcări şi chipeş – genul dur, musculos, amintind de un câine de vânătoare. Astfel, folosesc diferite metode de a-i studia pe fiecare dintre aceşti trei indivizi, care le afectează atât substanţa, cât şi coloratura, până când, în ultima clipă, razele unui soare care îmi aparţine şi totuşi îmi este de neînţeles, îi atinge şi îi egalizează în aceeaşi izbucnire luminoasă.

Iaşa ţinea un jurnal, iar în acele însemnări definea clar relaţia comună dintre el, Rudolf şi Olia ca „un triunghi înscris într-un cerc”. Cercul reprezenta prietenia normală, simplă, „euclidiană” (cum zicea el) care îi unea pe toţi trei, aşa încât dacă n-ar fi existat decât cercul, uniunea lor ar fi rămas una fericită, lipsită de griji şi intactă. Dar triunghiul înscris în el era un sistem diferit de relaţii, complex, chinuitor şi formându-se lent, care avea o existenţă proprie, absolut independentă de închiderea sa obişnuită, a prieteniei uniforme. Acesta era banalul triunghi al tragediei, format în interiorul unui cerc idilic, şi simpla prezenţă a unei asemenea structuri suspect de precise, ca să nu mai zic nimic de contrapunctul elegant al dezvoltării sale, nu mi-ar fi permis niciodată să îl transform într-o nuvelă sau într-un roman.

„Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui Rudolf”, scria Iaşa în stilul lui tumultos, neoromantic. „Iubesc proporţiile armonioase ale acestuia, sănătatea, bucuria de a trăi. Sunt îndrăgostit feroce de acest suflet suplu, bronzat şi dezgolit, care are un răspuns la toate şi trece prin viaţă aşa cum traversează o sală de bal o femeie stăpână pe ea. Nu-mi pot imagina decât într-o manieră extrem de complexă şi abstractă, pe lângă care Kant şi Hegel sunt joacă de copil, extazul feroce pe care l-aş simţi dacă cumva... Dacă cumva, ce? Ce pot face eu cu sufletul lui? Asta mă omoară – jindul acesta după un instrument nespus de misterios (aşa cum Albrecht Koch tânjea după „logica de aur” în lumea nebunilor). Sângele-mi fierbe, mâinile-mi îngheaţă ca ale unei şcolăriţe atunci când rămân singur cu el, iar el ştie asta şi îi devin respingător şi el nu-şi ascunde dezgustul. Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui – iar asta e la fel de zadarnic ca şi cum te-ai îndrăgosti de lună.”

Greaţa lui Rudolf este de înţeles, însă dacă priveşti chestiunea cu mai mare atenţie, se poate bănui că probabil pasiunea lui Iaşa nu era, până la urmă, chiar aşa de anormală, entuziasmul lui era, până la urmă, foarte asemănător cu acela al multor tineri ruşi la mijlocul ultimului secol, elevul tremurând de fericire atunci când, ridicându-şi genele mătăsoase, profesorul său cu frunte palidă, un viitor lider, un viitor martir, se întoarce către el; şi aş fi refuzat să văd în cazul lui Iaşa o deviaţie incorigibilă, dacă Rudolf ar fi fost, în cea mai mică măsură, un profesor, un martir sau un lider; şi nu ceea ce era în realitate, un aşa-zis „Bursch”, un neamţ „obişnuit”, în ciuda unei anumite aplecări spre poezia obscură, muzica şchioapă, arta strâmbă – care nu afecta în el acea sănătate fundamentală de care Iaşa era fascinat, sau credea că era.

Fiul unui tâmpit de profesor respectabil şi al fiicei unui funcţionar public, Rudolf crescuse într-un minunat mediu burghez, între un bufet ca o catedrală şi cotoarele unor cărţi adormite. Era jovial, deşi nu bun; sociabil, şi totuşi un pic capricios; impulsiv, şi în acelaşi timp calculat. S-a îndrăgostit categoric de Olia după o plimbare cu bicicleta, făcută împreună cu ea şi cu Iaşa în Pădurea Neagră, o excursie care, după cum a mărturisit el mai târziu, la anchetă, „a fost o revelaţie pentru noi trei”; el s-a îndrăgostit de ea la nivelul cel mai de jos, primitiv şi nerăbdător, dar din partea ei a primit un refuz tăios, accentuat de faptul că Olia, o fată indolentă, acaparatoare şi ciudată, posomorâtă, a înţeles la rândul ei (în aceeaşi pădure de brazi, lângă acelaşi lac rotund şi negru) „că s-a îndrăgostit de” Iaşa, care a fost la fel de împovărat de asta cum era Rudolf de ardoarea lui Iaşa, iar ea însăşi era de ardoarea lui Rudolf, aşa încât relaţia geometrică a sentimentelor lor circumscrise era completă, amintind de legăturile reciproce tradiţionale şi cumva misterioase ale dramatis personae ale dramaturgilor francezi din secolul al optsprezecelea, unde X este l’amante de Y („cea îndrăgostită de Y”), iar Y este l’amant de Z („cel îndrăgostit de Z”).
Până iarna, a doua iarnă a prieteniei lor, au devenit absolut conştienţi de situaţie; iarna a fost petrecută studiind lipsa de speranţă. La suprafaţă, totul părea să fie bine: Iaşa citea neîncetat; Rudolf juca hochei, gonind cu măiestrie pucul pe geaţă; Olia studia istoria artei (care, în contextul epocii, suna – ca şi tonul întregii dramei în cauză – ca o notă insuportabil de tipică şi, prin urmare, falsă); înăuntru, însă, creştea un atroce chin ascuns, care a devenit formidabil de distructiv din clipa în care aceşti nefericiţi tineri au început să descopere o oarecare plăcere în chinul lor împăturit în trei.

Vreme îndelungată, au respectat un acord tacit (fiecare ştiind, într-un mod neruşinat şi lipsit de speranţă, totul despre ceilalţi), de a nu-şi menţiona niciodată sentimentele atunci când erau toţi trei împreună; dar ori de câte ori unul dintre ei era absent, ceilalţi doi se porneau inevitabil să discute despre patima şi suferinţa lui. Dintr-un oarecare motiv, au sărbătorit Anul Nou într-un restaurant dintr-una din gările din Berlin – probabil fiindcă în gări armamentul timpului este deosebit de impresionant – iar apoi s-au plimbat gârboviţi prin zloata multicoloră a sinistrelor străzi în sărbătoare, iar Rudolf a propus ironic un toast pentru devoalarea prieteniei lor – iar de atunci, la început cu discreţie, dar în curând cu tot extazul sincerităţii, aveau să-şi discute laolaltă sentimentele, fiind toţi trei de faţă. Atunci a început triunghiul să îşi erodeze circumferinţa.

Bătrânii Cernîşevski, la fel ca şi părinţii lui Rudolf şi mama Oliei (o sculptoriţă obeză, cu ochi negri şi încă frumoasă, cu o voce joasă, care îngropase doi soţi şi obişnuia să poarte coliere lungi care arătau ca nişte lanţuri de bronz), nu doar că nu au simţit că se apropia ceva fatal, dar mai şi răspundeau cu încredere (dacă se ivea cineva care să întrebe într-o doară, printre îngerii care deja convergeau, deja roiau şi se agitau în jurul leagănului în care stătea un revolver mic şi negru proaspăt născut) că totul era în regulă, că toată lumea era fericită. După aceea, însă, după ce se întâmplaseră toate, amintirile lor înşelate au făcut toate eforturile pentru a descoperi în rutina trecutelor zilelor identic colorate, urme şi dovezi a ceea ce avea să urmeze şi, surprinzător, aveau să le găsească. Astfel, Madame G., făcându-i o vizită de condoleanţe lui Madame Cernîşevski, credea cu convingere ce spunea atunci când insista că presimţise tragedia de mult – chiar din ziua în care intrase în salonul semi-întunecat unde, imitând diversele triste înclinări ale alegoriilor de pe basoreliefurile funerare, Olia şi cei doi prieteni ai ei stăteau neclintiţi pe canapea, în tăcere; nu a fost decât o armonie a umbrelor, pasageră şi de moment, dar Madame G. pretindea că observase acel moment sau, mai degrabă, îl pusese deoparte pentru a reveni la el câteva luni mai târziu.

Până în primăvară, revolverul crescuse. Îi aparţinea lui Rudolf, dar vreme îndelungată a tot trecut pe neobservate de la unul la altul, ca un inel cald alunecând pe un fir într-un joc de salon, sau o carte de joc cu dama de pică. Oricât de ciudat ar putea părea, ideea de a dispărea toţi trei împreună, pentru se a putea restabili – deja într-o altă lume – un cerc ideal şi fără cusur, fusese dezvoltată cel mai activ de Olia, deşi acum e greu de stabilit cine a propus primul şi când. Rolul poetului în această întreprindere era preluat de Iaşa – poziţia lui părea cea mai lipsită de speranţă de vreme ce, în fond, era cea mai abstractă; există, totuşi, tristeţi pe care nu le poţi vindeca prin moarte, de vreme ce ele pot fi tratate mult mai simplu prin viaţă şi-ale sale jinduri schimbătoare; un glonţ material este neputincios în faţa lor, în timp ce, pe de altă parte, se descurcă prea bine cu pasiunile mai banale ale inimii, ca ale lui Rudolf şi Olia.
De-acum se găsise o soluţie şi discuţiile pe marginea ei deveniseră deosebit de fascinante. La mijlocul lui aprilie, în apartamentul pe care îl avea pe-atunci familia Cernîşevski, s-a petrecut ceva care se pare că a servit ca impuls final pentru dénouement. Părinţii lui Iaşa plecaseră liniştiţi la cinematograful de peste drum. Rudolf s-a îmbătat pe neaşteptate şi s-a dezlănţuit, Iaşa l-a tras deoparte de Olia şi toate acestea s-au întâmplat în baie, iar acum Rudolf, înlăcrimat, îşi aduna banii care îi căzuseră cumva din buzunarele pantalonilor, şi câtă deprimare simţeau toţi trei, câtă ruşine, şi ce tentantă era uşurarea oferită de finalul programat pentru ziua următoare.

După cina de joi, în data de optsprezece, care era şi a optsprezecea aniversare a morţii tatălui Oliei, s-au dotat cu revolverul, care devenise deja destul de corpolent şi independent, şi, pe o vreme lejeră şi inconsistentă (cu un vânt umed de la vest şi o rugină violet de panseluţe în fiecare grădină), au pornit cu tramvaiul 57 spre Grünewald , unde plănuiau să găsească un loc retras şi să se împuşte unul după altul. Stăteau în picioare pe platforma din spate a tramvaiului, toţi trei purtând impermeabile, cu feţe palide şi buhăite – iar cascheta cu vizieră mare a lui Iaşa, pe care n-o purtase de vreo patru ani şi pe care şi-o pusese astăzi din vreun motiv sau altul, îi dădea un aer ciudat de plebeu; Rudolf era cu capul gol, iar vântul îi ciufulea părul blond, dat pe spate de pe tâmple; Olia stătea sprijinindu-se de balustrada din spate, strângând bara neagră cu o mână albă şi fermă, cu un inel proeminent pe arătător – şi privea cu ochii îngustaţi la străzile ce se derulau cu smucituri, şi tot timpul călca din greşeală pe pedala blândului clopoţel din podea (menit pentru piciorul uriaş, ca de piatră, al vatmanului, atunci când vagonul din spate devenea primul). Acest grup a fost remarcat din interiorul tramvaiului, prin uşă, de Iulii Filippovici Posner, fostul tutore al unui văr de-al lui Iaşa. Aplecându-se iute în afară – era o persoană alertă şi sigură pe sine – i-a făcut semn lui Iaşa, care, recunoscându-l, a intrat.
— Ce bine c-am dat peste dumneavoastră, a zis Posner.
Şi, după ce i-a explicat în detaliu că se ducea cu fiica lui de cinci ani (care stătea singură la fereastră, cu nasul moale ca de gumă lipit de geam) să îşi viziteze nevasta la maternitate, şi-a scos portofelul, şi din portofel cartea de vizită, iar apoi, profitând de o oprire întâmplătoare a tramvaiului (trolul se desprinsese de fire la o curbă), şi-a tăiat vechea adresă cu un stilou şi a scris-o pe cea nouă deasupra.
— Aşa, a zis, daţi-i asta vărului dumneavoastră de îndată ce se întoarce de la Basel şi amintiţi-i, vă rog, că încă mai am la el câteva dintre cărţile de care am mare, mare nevoie.

Tramvaiul gonea pe Hohenzollerndamm, iar pe platforma sa din spate Olia şi Rudolf continuau să stea în picioare la fel de serioşi ca şi înainte, în vânt, dar se petrecuse o anumită schimbare tainică: prin actul de a-i lăsa singuri, fie şi numai pentru o clipă (Posner şi fiica lui s-au dat jos foarte curând), Iaşa rupsese de fapt alianţa şi îşi iniţiase separarea de ei, aşa încât atunci când li s-a realăturat pe platformă el era, deşi la fel de neştiutor de asta ca şi ei, deja pe cont propriu, iar crăpătura invizibilă, în conformitate cu legile care guvernează toate crăpăturile, continua să se întindă şi să se lărgească.

În solitudinea pădurii primăvăratice unde mestecenii cenuşii şi umezi, şi mai cu seamă cei mai mici, stăteau de jur împrejur absorbiţi, cu toată atenţia întoarsă către interiorul lor, nu departe de lacul gri-porumbel (pe-al cărui mal întins nu era nici un suflet, cu excepţia unui omuleţ care arunca un băţ în apă la cererea câinelui său), au găsit uşor un loc convenabil de izolat şi au trecut la treabă imediat; mai exact, Iaşa a trecut la treabă: el avea acea onestitate a spiritului care conferea şi celui mai nesăbuit gest o simplitate aproape cotidiană. A spus că se va împuşca el primul, graţie dreptului dat de vârstă (era cu un an mai mare ca Rudolf şi cu o lună mai mare ca Olia), iar această simplă remarcă a făcut inutilă tragerea la sorţi care, în orbirea-i grosolană, oricum l-ar fi indicat probabil tot pe el; şi, aruncându-şi impermeabilul şi fără să le zică adio prietenilor (ceea ce era absolut firesc ţinând cont de destinaţia lor identică), în linişte, cu o grabă stângace, a coborât panta alunecoasă şi acoperită de pini, într-o viroagă năpădită din greu de lăstari de stejar şi ruguri de mur care, în ciuda goliciunii de aprilie, îl ascundeau complet de ceilalţi.

Cei doi au stat vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Nu aveau ţigări la ei, dar Rudolf a fost suficient de isteţ încât să caute în buzunarul de la impermeabilul lui Iaşa, unde a găsit un pachet nedesfăcut. Cerul se înnorase, pinii foşneau prudenţi, iar de dedesubt părea că ramurile lor oarbe bâjbâiau după ceva. Mult deasupra şi fabulos de repede, cu gâturile lungi întinse, au zburat două raţe sălbatice, una uşor în spatele celeilalte. După aceea, mama lui Iaşa obişnuia să arate cartea de vizită, DIPL. ING. JULIUS POSNER, pe dosul căreia Iaşa scrisese cu creionul: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Până la urmă, Rudolf n-a mai suportat şi a coborât ca să vadă ce se întâmpla. Iaşa şedea pe un buştean, printre frunzele de anul trecut rămase fără răspuns, dar nu s-a întors; a zis doar: „O să termin într-o clipă”. Spinarea trăda un soi de tensiune, de parcă el şi-ar fi controlat o durere acută. Rudolf i s-a realăturat Oliei, dar de-abia ce a ajuns la ea că au şi auzit amândoi pocnetul surd al împuşcăturii, în timp ce în camera lui Iaşa viaţa a continuat pentru alte câteva ore, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – coaja de banană lepădată pe o farfurie, volumul cu poeziile lui Anneski, Lădiţa de chiparos, şi acela al lui Hodasevici, Lira grea, pe scaunul de lângă pat, paleta de ping-pong pe canapea; a murit pe loc; încercând totuşi să-l facă să-şi revină, Rudolf şi Olia l-au tras din tufe în stuf şi acolo l-au stropit disperaţi şi l-au masat, aşa încât era tot mânjit de pământ, sânge şi mâl mai târziu, când a găsit poliţia corpul. Apoi cei doi au început să strige după ajutor, dar nu a venit nimeni: arhitectul Ferdinand Stockschmeisser plecase de mult cu setterul lui ud.

(trad. V.D.N., în lucru)



Fundal sonor - John Cage, "In A Lanscape"

Printre fluturi, departe de razboaie

Pe unde respiră o omidă? Care-i cuvîntul? Dar picioruşelor ei incipiente, de sub membrană, lor cum le zice? Ce frumos e acest coadă-de-rîndunică asiatic, cu copituţe la capătul aripilor, şi negru, şi translucid. Ce minunăţie cotarul de mesteacăn, şi rădăcina de rubarbă chinezească, cea care imită o omidă, pînă în acele detalii după care trebuie mult scotocit, şi, sub o piatră, chiar omida imitată, de nu mai ştii cine pe cine. Şi mai sînt fluturii care, cu nişte apendice spatulate, le fac centuri de castitate fluturoaicelor gestante, iar centurile astea vor fi în formă de bărcuţă sau de liră mititică. Apoi e omida sfinxului malaiez chiţăind ca un şoarece, fluturele care imită fîlfîitul unei păsări, fluturele de noapte care în repaus ia imaginea unui şarpe ce se uită la tine. Şi exploratorii călare, şi rîul vuind în defileu, trecătorile urcînd dincolo de nori, şi eu alături de ei, aşa de tîrziu, pe urmele speciilor încă nedescoperite, numind nenumitul. Pînă şi-n burta şarpelui necunoscut, care se hrăneşte cu şoareci, se află un şoarece necunoscut! Iar măgarii au sub ochi ţurţuri săraţi, din lacrimi îngheţate. În saloanele literare, cu un capitol în urmă, ignarii discută politică... Din depărtare se aude rîzînd de politici şi religii, cine?, ciocîrlia urecheată.
Şi sigur că acasă la mine guguştiucii s-au întors să îşi consolideze cuibul, muncesc doar dimineaţa, apoi dispar, iar la fereastră crăciuniţa dansează cot la cot cu violeta de Africa. În carte, atunci cînd începe războiul, toate neamurile îşi vor frînge mîinile: vai, vai, ia uite la exploratorul nostru, păi ce bărbat e el, în loc să meargă la luptă, stă trist consemnat la domiciliu şi se ţine de goange!?
Normalitatea într-o carte magnifică. De vreo două luni sînt cufundată în Nabokov din nou. Şi ştiu că, atunci cînd eu rîd nespus de încîntată de un detaliu, rîde şi el, dintr-un apus trandafiriu. Iar cînd eu mă chinui cumplit, hohotele lui se aud încă şi mai tare.



(Foto: V.D.N.)

Tristetile unui american

Tristeţile unui american, de Siri Hustvedt.
Caldă, la Editura Polirom. Este cartea cu a cărei traducere mi-am petrecut o parte din sezonul de toamnă-iarnă; iată încă un fragment - dintr-un splendid final.


Când am plecat din spital, ningea cu fulgi mari şi apoşi, care aveau să albească trotuarul şi străzile doar pentru scurt timp – însă ninsoarea era frumoasă, iar când m-am oprit ca să mă uit cum cade, luminată de luminile clădirilor profilate pe întunericul serii, m-a izbit dintr-odată gândul că era un moment când hotarele dintre interior şi exterior se dizolvă şi nu mai există singurătate, fiindcă nu mai există nimeni care să fie singur. După prima furtună serioasă de zăpadă, scria tata, eram înzăpeziţi până la primăvară. Mi-am amintit nămeţii uriaşi care ne blocau uşa de la intrare, chiciura de la fereastră, cu modelele ei complexe, nasul meu lipit de geamul rece şi dunele albe, întinse, formate de viscol peste noapte. Dunkel Road devenea invizibil. Lumea cunoscută dispăruse. „Când a murit Lars, ningea“, îmi spusese mama. „Mă uitam pe fereastră cum ninge. Ningea absolut vertical şi continuu. O schimbare, ca o umbră, a pus stăpânire pe el. Părea să i se târască în susul corpului, apoi i-a ajuns la gât, i s-a urcat pe bărbie, pe nas, pe obraji, pe frunte, pe cap, iar apoi am ştiut că a murit.“ În noaptea în care s-a trezit Eglantine, ningea. Ingeborg era aşa de mică, a zis tata, încât au îngropat-o într-o cutie de trabucuri. Undeva pe cei douăzeci de acri, acolo, la ţară, acasă, zac îngropate oasele unui bebeluş născut mort. Tatăl meu sapă mormântul. Un copil nenăscut vorbeşte din interiorul mamei lui pe Dealul Tăierii, iar stăpânii englezi ai sclavilor cad morţi la pământ. Unchiul Richard zace pe o stradă din West Kingston. Fratele bunicului meu, David, merge şontâc prin zăpadă, pe Hennepin Avenue, cu cioturile vârâte în nişte pantofi speciali. Reuşeşte să intre în holul hotelului şi apoi se prăbuşeşte. Inima a fost cauza, nu frigul. Regele Edward şi doamna Wallis Simpson. O văd pe Dorothy explicând pe străzi, propovăduind despre situaţia omenirii, oratorul aberant. Dragul, bunul şi transpiratul de Burton, omul memorie, salvatorul doamnelor la strâmtoare, doamnă el însuşi, jelindu-şi mama, cea de dinainte de criză, femeia de „hăt demult“. Tatăl meu vorbeşte la cea de-a optzecea aniversare a lui. Începe cu micul anunţ din ziar: Pierdut pisică. Maro cu alb, blană rară, urechea stângă smulsă, chioară de-un ochi, coada lipsă, şchioapă de laba dreaptă din faţă. Răspunde la numele de Norocel. Îi aud râzând în cameră. O văd pe Laura râzând peste masă şi îi simt fundul cald în palme, în pat. Capul Mirandei pe umărul meu. Văd străzile visate de ea şi casa ei, cu camerele tulburătoare şi mobila ciudată. Văd o femeie întinsă sub un bărbat şi luptându-se pentru o clipă sub strânsoarea lui. Stau în faţa dulapului ei cu sertare şi îmi doresc aşa de mult să mă uit înăuntru, să îi ating lucrurile. Un bărbat îşi loveşte biroul cu o secure şi găseşte nişte manuscrise ascunse. Ca trupul tatălui lui scoţând la iveală secrete. Văd biroul ordonat al tatălui meu: agrafe de birou, muniţie, chei necunoscute. Acum în dulapul Soniei e dezordine. Ea îşi aruncă hainele prin toată camera, iar Arkadi deschide scrinul din camera aceea mare şi nu găseşte înăuntru decât o voce. Se suie în tren şi vede o femeie care seamănă cu Lili, dar nu e Lili, e altcineva care îi va cuceri imaginaţia, o creaţie inventată de el. Când s-a întâmplat, mă gândesc, abia acum trei zile, când Inga mi-a citit prima scrisoare cu voce tare şi cu un glas tremurător. „Dragă Lili“, scria Max, „acum îţi scriu ca acea altă persoană, cea care a scris în toţi aceşti ani pentru a trăi. Nu a trăit pentru a scrie. A scris pentru a trăi. Sunt zile în care în el nu mai rămâne nici o poveste, când el simte că nu mai poate s-o facă. Sunt zile când se simte mort. Nu poate spune asta nimănui altcuiva. Ţi-o spune ţie, fiindcă tu ai armura pe care el ţi-a dat-o, fiindcă tu nu îl poţi vedea, fiindcă tu nu ştii cine e el. Tu nu ştii că el moare“. Dar Edie trebuie să fi ştiut că Max urmărea o plăsmuire, că îi scria altcuiva, unei femei dintr-un film, o femeie pe care n-avea să o găsească niciodată.

Tristeţile unui american - Siri Hustvedt

La fereastră. Două scene

Era o astfel de zi.

La fereastra mea se întîmplă un mic miracol - îmbobocesc şi înfloresc deodată o crăciuniţă şi o violetă de Africa.
Mă trezesc cu noaptea-n cap şi văd că a nins colosal de frumos. Totu-i mov şi armonie. Lumini portocalii.
Cînd în sfîrşit ies, surprind două scene.
Un şcolar singur şi oarecum plictisit, cu un carton rotund în mînă - din acela pe care se aşază torturile la cofetărie - se întinde şi adună un smoc mare de nea de pe gardul viu, îl aşază cu delicateţe pe tavă. Înaintez cu gîndul la o bătaie ca-n Stan şi Bran. Dar va avea băieţelul cu cine să se joace, pe cine să "frişcheze"?
Apoi, în micul magazin de pe colţ, cumpăr o lămîie cu un leu şi ascult monologul însufleţit al celei de-a doua vînzătoare, care vine din spate închizînd mobilul şi-i spune colegei, zîmbindu-mi tare mîndră şi mie: "Auzi, gata, i-a dat inelul de logodnă! Zice că i-a scris vrei-să-fii-soţia-mea din nu-ştiu-cîte lumînări-pastilă şi i-a dat un buchet din douăşunu de trandafiihiri."
Cu lămâia în pungă, mă întorc acasă la florile mele.
Băieţelule singur cu zăpada ta pe carton, tu să nu faci una ca asta niciodată. Caută şi aruncă frişca în aer, uită-te la ea încet-încet. Doamne, ce de rău ştie să facă televizorul.

(Foto: V.D.N.)

Dar

"Sus, pe cerul spălat de ploaie, de dincolo de un nor ca pana corbului, un nor de-o răpitoare albeaţă se degaja şi strălucea cu toate detaliile unui mulaj monstruos de complicat." - Nabokov, Darul.



Sibiu, azi.
Foto: V.D.N.

În aceste momente rarisime, cu ochii mari, sugrumată de emoţie, primesc, primesc, primesc şi nu dau

Acesta este o declaraţie târzie de dragoste. Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit.

De ceva ani, am hotărât – şi, cu foarte puţine excepţii necesare, am reuşit – să scriu numai despre lucrurile care îmi plac. Ba chiar, care îmi plac atât de mult încât să mă facă să strig ziua pe străzi, iar noaptea să nu mă lase să dorm, împunsă de dorinţa de-a le spune şi altora: mergeţi la spectacolul ăsta, citiţi cartea asta, ascultaţi cântecul ăsta. Am întors spatele, dintr-o simplă nevoie personală – de a trăi departe de negură, agitaţie şi ură – nu doar unor locuri călduţe pentru un jurnalist, dar am ajuns să resping până şi titlurile cu cârlig, acel gen de afirmaţie musai cu verb, musai cu zvâc; şi asta până şi în cazul celor mai simple însemnări de-ale mele de pe un blog oricum suficient de umbrit unde, pentru o lungă (şi terapeutică?) perioadă, am pus cu meticulozitate cele mai simple, seci, infime titluri, tocmai pentru a nu invita pe nimeni la nimic niciodată – am vrut ca tot ce scriam să fie o şoaptă intimă, prietenească, adresată celor care au dat deoparte o perdea absolut nepromiţătoare şi astfel s-au pomenit în camera mea, unde poate deodată ceva... Să ne întâlnim, cu discreţie, la baza unui curcubeu bun, deloc senzaţional.

Mă miră cei care spun „haideţi să scriem o dată şi de bine, haideţi să spunem o dată şi ceea ce ne place”. Pentru mine, asta este chiar regula sfântă după care caut să trăiesc de ani de zile. E gâlceavă destulă. Câinii stau arătându-şi colţii la poartă – câini buni şi câini răi. La nevoie, om mai mârâi şi noi o dată din ferestre – dar asta să ne fie excepţia.

Se face însă că uneori, chiar când te duci la un eveniment cultural cu agenda şi pixul în geantă, hotărât să-ţi faci „treaba” – dacă vrem, ghilimelele seamănă cu nişte cercei din cireşe, nu-i aşa? –, frumuseţea se dovedeşte mai multă decât poţi tu duce, în aşa fel încât să-ţi păstrezi echilibrul. Şi astfel, în aceste momente rarisime, cu ochii mari, sugrumată de emoţie, primesc, primesc, primesc şi nu dau: refuz să scriu, nu pot să scriu.

Ultima oară mi s-a întâmplat astă-toamnă – am păstrat doar pentru mine darul, convinsă că l-aş pierde dacă l-aş prinde în cuvinte. Şi, înainte de toate, dacă m-aş pricepe! L-am ţinut, l-am înălţat în lumină, l-am sucit, n-am ştiut cum să fac. Simpla transcriere a emoţiilor autentice, din limbajul trăirilor în al vorbelor, este un proces care riscă să dea cu minus. Şi-apoi, despre prea multe lucruri aşa-şi-aşa se spune „uau!”, de dragul unei ştiri. Ce faci atunci când e chiar „uau!”? Cine te mai crede? Şi te trezeşti mut. Dar povestea asta se plăteşte cu vinovăţie.

Astăzi, aici – într-un blog, la umbra pe care mi-o imaginez indulgentă – fac o mărturisire târzie.

Am văzut, astă-toamnă, la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, spectacolul „Platonov”, de Cehov, în regia lui Alexandru Dabija. Am stat la premieră în primul rând, având în stânga, în dreapta şi în spate grupuri însufleţite de cronicari veniţi de la Bucureşti. Conştiincioşi, buni cunoscători ai acestei piese „neîmplinite”, îşi notau din când în când în carnete câte o replică, o deschidere a decorului, un gest, mai şuşoteau, mai zâmbeau. Iar eu, eu ce făceam? Eu, un intrus cu geanta la picior, ieşind dintre umerii mei, lăsând liberă pernuţa de catifea din gradenă, mă plimbam printre personaje, devenind o umbră a lor mai reală poate chiar decât umbra lor, greşind astfel iremediabil: trăiam, mă cufundam în poveste, carne vie eram, iubeam personajele şi poveştile lor, sufeream în unul sau altul, adoram decorurile care nu mai erau decoruri, mirosurile care nu mai erau mirosuri, muzica nemuzică, aburul neabur – toate acestea erau viaţa mea şi a ta.

Veneam acasă şi scriam de „atâta durere”, de „prea multă durere”, întrebam de unde-a ştiut Cehov, avea doar 20 de ani când a scris piesa asta, de unde-a putut el să ştie cum suferă o femeie, cum suferă un bărbat, de ce atâta durere, prea multă, prea multă? Şi trimiteam scrisoarea, şi totul îmi rămânea în gând ca o cumplită zvârcolire vie pe-o scenă – de dus, ea, scena, ca o cruce în spinare, care cum poate.

Aş fi putut scrie şapte articole. Aveam, în rucsacul cu care am pornit-o peste vreo zi, două spre Bucureşti, caietul-program al spectacolului, cu o mulţime de informaţii. Aveam minunate citate la dispoziţie („Am autobiografobie”, scria Cehov... – fantastic cuvânt!; „Platonov, toată lumea de aici te iubeşte, te respectă...”; „S-a îndrăgostit Platonov, originalul Platonov?!”; „Platonov este un copil”; „Platonov vrea o viaţă nouă” „Platonov vrea totul pentru el”; „Pentru Platonov, cinismul este o plagă pe suflet”), şi descrierea piesei, şi distribuţia toată (ah, şi sigur că nu m-aş fi oprit doar la minunaţii Nicu Mihoc, Serenela Mureşan, Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Cristina Flutur, Dan Glasu...), plus atâtea imagini, şi tipărite, şi pulsând încă vii.

Dar exact în viul acesta mi-e vina. Nabokov ne avertizează, în cazul literaturii – cititorul care se identifică cu personajele greşeşte, e un mic tăntălău pe care îl vor arăta colegii cu degetul. Mă declar vinovată! Am plimbat pliantul acesta de la Sibiu la Bucureşti – unde a stat cu săptămânile pe raftul de jos al unei măsuţe de cafea, din cea dublă cu geam, cât să-l văd zi de zi pe Platonov prăbuşit, însângerat, şi să-mi tot amintească de propria mea vină! Şi iarăşi înapoi la Sibiu, sub altă măsuţă. Aş mai putea scrie multe, fără ca nimic să se întâmple, nimic să se „rezolve”, aşa cum o femeie îndrăgostită şi cam distrusă vorbeşte, vorbeşte... dar e târziu.

Crede-mă, Platonov, şi iartă-mă – căci multe şoapte dulci ţi s-au spus şi mulţi ochi te-au sorbit, dar eu, numai eu te-am trăit.

Sursa.

Curcubeul în dar

"The rain still fell lightly, but with the elusive suddenness of an angel, a rainbow had already appeared."

- Nabokov, Darul -



Sibiu, Sub Arini
Foto: V.D.N.

"...the diamonds of the dustheap"

Virgina Woolf despre scrierea jurnalului:

"I note however that this diary writing does not count as writing, since I have just re-read my year’s diary and am much struck by the rapid haphazard gallop at which it swings along, sometimes indeed jerking almost intolerably over the cobbles. Still if it were not written rather faster than the fastest type-writing, if I stopped and took thought, it would never be written at all; and the advantage of the method is that it sweeps up accidentally several stray matters which I should exclude if I hesitated, but which are the diamonds of the dustheap."

"A disgraceful confession — this is Sunday morning and just after ten, and here I am sitting down to write diary and not fiction or reviews, without any excuse, except the state of my mind."

"Melancholy diminishes as I write. Why then don’t I write it down oftener? Well, one’s vanity forbids. I want to appear a success even to myself. Yet I don’t get to the bottom of it."

De aici.



Blogul nu poate fi decît aşa. Un jurnal, ba mai şchiop ca un jurnal. Şi de aceea, "Vai de mănuşă!", el nu începe şi nu se termină decît la autorul său ca un fir de nisip - slab, leneş, orgolios, smucit, locuitor de cochilie, fericit în mucusul singurătăţii sale.


(Foto: Sub Arini, Trinkbach îngheţat, V.D.N.)

O cronică, o veste, o poveste

Mihail Vakulovski scrie în Timpul o cronică la Roşu, roşu, catifea pentru care îi mulţumesc.
Revista poate fi citită în pdf aici.

Profit de moment ca să strecor o veste: cel mai drag personaj din Roşu... s-a mutat într-o piesă de teatru. Încă sînt trase perdelele şi nu ne putem uita în noua lui casă de cuvinte - ce plăcere să i-o tencuiesc! - dar el e bine instalat, cu arcuşul în mînă, aşteptînd zorii.

Iar cartea la care traduc de vreo lună, cu paşi mici şi cu extaz la fiecare paragraf, e cel mai frumos dar care mi se putea face. Îmi pare nespus de bine că aproape mi l-am luat singură din vitrină. De fapt, i l-am arătat cu degetul unui om bun care s-a milostivit de mine şi mi l-a dăruit. O să ţină mult...

A apărut şi Floribunda, o antologie de proză scurtă cu unsprezece povestiri selectate de mine. Printre ele, povestirile care dau titlurile volumelor, Adeb, Orchestra portocalie şi Roşu, roşu, catifea.

Mi-au încolţit narcisele.



(Foto: Sub Arini, cuib - V.D.N.)

"Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână”

Am ales cîteva fragmente din Tristeţile unui american, de Siri Hustvedt, volum în curs de apariţie la Editura Polirom. O carte pe care am tradus-o recent şi care, inutil să mai spun, mi-a plăcut enorm. O istorie de familie care înglobează în ţesătura ei deasă poveştile întretăiate ale unor personaje fermecătoare, din generaţii diferite, narator fiind un bărbat, psihiatrul Erik Davidsen. Mai multe, la timpul potrivit.


Mi-a zâmbit şi ea, dar apoi s-a ridicat, pur şi simplu punând capăt interviului. Gestul brusc mi-a provocat o dorinţă subită de a îi afla povestea, de a şti totul despre această femeie, despre fetiţa ei de cinci ani şi despre misteriosul tată pe care fiica îl pusese într-o cutie.
Înainte să iasă pe uşă, am zis:
— Vă rog să îmi spuneţi dacă vă trebuie ceva sau dacă pot să fac ceva înainte de-a vă muta aici.
Le-am privit coborând scările, m-am întors pe coridor şi m-am auzit zicând „Sunt atât de singur”. M-a zguduit, fiindcă această propoziţie devenise un tic verbal involuntar. Rareori îmi dădeam seama că o spuneam sau poate că nici nu înţelegeam că rosteam cuvintele cu voce tare. Începusem să experimentez această incantaţie nedorită încă de pe când eram căsătorit, bălmăjind-o înainte de culcare, în baie, sau chiar şi la băcănie, dar în ultimul an se accentuase. Tatăl meu făcea asta cu numele mamei mele. Când stătea singur într-un fotoliu, înainte să aţipească, şi mai apoi, în camera lui de la azil, rostea Marit iarăşi şi iarăşi. Uneori o făcea şi când ea se afla suficient de aproape încât să-l audă. Dacă îi răspundea la chemare, el părea să nu ştie că vorbise. Asta e stranietatea limbajului: trece de hotarele trupului, este în acelaşi timp şi înăuntru şi afară, iar uneori se întâmplă să nu observăm că pragul a fost trecut.

*

Doamne, ce dor mi-e de el. Doamne, ce mai ştia să scrie. Surprindea lumile subterane în poveştile lui – acele regiuni zbuciumate şi ascunse ale umanităţii, exprimate într-un limbaj pe care îl înţelegem cu toţii. Dar Inga avea dreptate. Chiar devenise tot mai trist şi se chinuia cu somnul. Îmi amintesc că o dată i-am făcut o sugestie discretă, cum că psihoterapia sau o şedinţă de psihanaliză ar fi o aventură pentru el, şi că dacă asta părea imposibil, un antidepresiv i-ar putea înălţa moralul căzut, dar ar trebui să se lase de băutură. Max se lipise de mine şi mă apucase de braţ: „Erik”, a zis, „ştiu că ai intenţii bune, dar eu am o înclinaţie spre autodistrugere, în cazul în care n-ai observat, ceea ce mă îndoiesc profund, de vreme ce trăieşti din asta, dar oamenii ca mine nu se duc să-şi găsească salvarea. Infirmi şi nebuni, noi ne îndreptăm şchiopătând spre linia de finiş cu stiloul în mână.”

*

— Trebuie să mă duc la baie, a zis Sonia, apoi s-a ridicat şi a plecat de la masă.
Limbajul este adesea ceva superficial, m-am gândit, un firicel subţire de informaţii auzite şi goale de orice conţinut, dar atunci când suntem împovăraţi de emoţie, poate fi infernal de greu să vorbeşti. Nu vrem să lăsăm să ne iasă cuvintele, fiindcă atunci ele vor aparţine şi altor oameni, iar acesta e un risc la care nu vrem să ne supunem.

*

— Îmi lipsesc pacienţii. E greu de descris, dar când oamenii au nişte nevoi disperate, cade o cortină. Acea poză care e parte a lumii obişnuite dispare, acea falsitate a lui Ce-mai-faci?-Bine-mersi.
M-am oprit.
— Pacienţii pot fi guralivi, muţi sau chiar violenţi, dar există în ei o anumită urgenţă existenţială care e revigorantă. Te simţi aproape de purul adevăr a ceea ce înseamnă fiinţa umană.
— Fără ipocrizie, cum ar fi zis tata.
— Exact, fără ipocrizie.

*

Ştiu că adesea ceea ce se spune este mai puţin important decât tonul vocii cu care sunt spuse cuvintele. Există o muzică a dialogului, armonii misterioase şi disonanţe care vibrează în corp ca un diapazon.

(trad. V.D.N.)

- text publicat şi pe blogul de pe adevărul.ro, din motive duminicale -


Alte fragmente, în Suplimentul de cultură, aici.

"Readable, indeed!"

Întîi m-au enervat, apoi au început să mă amuze tot mai tare acei critici care, vrînd să facă un compliment unei traduceri, îi aplică ştampila subţirică a lui "sună foarte bine", sau natural, sau firesc, cînd singurul lucru care contează în aprecierea unei traduceri este scriitura originală. Un mare autor - mi-am mărturisit părerea în două prilejuri publice astă-toamnă, poate cam pătimaş, mă gîndeam, dar provocată chiar de asemenea laude pe care nu pot decît să le resping, căutînd să evit aerul unui şoarece neînţeles... - un mare autor, aşadar, are întotdeauna un ceva nefiresc, iar bătălia e să păstrezi acele creste ale limbajului, în care poate te tai, acea stranietate specifică. Traducerea unui mare autor nu curge niciodată, e un drum cu hopuri, şi aceste hopuri trebuie transpuse în altă limbă păstrându-şi amplitudinea, şi nicidecum nivelate în platitudini de-ale limbii în care traduci, ca să "sune bine", ca să sune firesc. Nefirescul defineşte marii autori.

Am ajuns astăzi pe o pajişte fericită, citind Evghenii Oneghin al lui Puşkin şi dînd fuga şi la versiunea lipsită de rime şi extrem de fidelă a lui Nabokov. Aici am dat în Cuvîntul înainte de paragraful de mai jos, pe care cine m-ar fi auzit astă-toamnă ar fi jurat că îl preiau în pătimaşele-mi intervenţii. Însă nu îl citisem.
Cu Nabokov am pornit la drum cîndva, din dragoste oarbă, şi la el mă întorc, plecăciune pînă la pămînt, cu un buchet de violete în mîini.

I have always been amused by the stereotyped compliment that a reviewer pays the author of a "new translation". He says: "It reads smoothly". In other words, the hack who has never read the original, and does not know its language, praises an imitation as readable because easy platitudes have replaced in it the intricacies of which he is unaware. "Readable, indeed!"

Vladimir Nabokov, 1963,
Cuvînt înainte la
Eugene Onegin, A Novel in Verse, translated by Vladimir Nabokov.

***


Evghenii Oneghin
Cap. I, LVI

Iubire, sat, câmpii senine
Şi flori şi lene! Toate-mi plac!
Între Oneghin şi-ntre mine,
Vedeţi, deosebire fac:
Ca cititorul rău de gură,
Sau vreun patron de editură,
Vreo calomnie ticluind,
Figura mea aici ghicind,
Să nu proclame sus şi tare
C-am mîzgălit al meu portret,
Ca Byron, falnicul poet -
De parcă nu am fi în stare
Să scrim de alţii-n vers vioi,
Ci numai despre noi şi noi.

(trad. George Lesnea)



Flowers, love, the country, idleness,
ye fields! my soul is vowed to you.
I'm always glad to mark a difference
between Oneghin and myself,
lest an ironic reader
or else some publisher
of complicated calomny,
collating here my traits,
repeat thereafter shamelessly
that I have scrawled my portrait
like Byron, the poet of pride
- as if for us it were no longer posssible
to write long poems about anything
than just about ourselves!

(trad. Vladimir Nabokov)

"Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei"

O carte la care ţin enorm, despre care am scris de cîteva ori, m-a făcut să mă dau noaptea trecută jos din pat fiindcă îmi veneau în gînd rînduri, rînduri. Am luat-o din raft cu ochii închişi, am pus-o pe birou pentru azi. Se face tot mai tîrziu, Roman sub formă de scrisori, de Antonio Tabucchi.
Două poveşti-scrisori sînt favoritele mele, Ochii mei limpezi, părul meu ca mierea şi Te vreau, te caut, te chem, te văd, te aud, te visez, şi cartea s-a deschis singură la ele, şi o pagină s-a desprins ca o frunză.
Dar surpriza cea mare a venit la sfîrşit. Să crezi că ştii totul despre o carte, să fie cartea ta, iar la final să dai de un Post-scriptum de care ai zice nu că ai uitat tu complet, ci că s-a scris între timp, într-un mod misterios.

Cartea poartă autograful primit de la Tabucchi în primăvara lui 2008, la Sibiu, puţin înainte de plimbarea prin centrul oraşului cu cei de la editură şi cei doi autori prieteni care lansaseră cărţi împreună, Antonio Tabucchi şi Norman Manea. Multe amintiri din după-amiaza densă vor rămîne să însoţească volumul: nu doar plimbarea în sine, într-un grup de vreo opt, dar lentoarea, un soi de sfioşenie în toate, din cea confortabilă, bună. Tot atunci îi vedeam pentru prima oară pe nişte oameni cu care aveam să colaborez în anii următori. Îmi amintesc că atunci l-am văzut pentru prima oară pe B.A.S., m-am mirat cît este de tînăr, şi mi-a fost ruşine să-i spun că eu sînt nebuna care i-a trimis din senin o traducere, cu cîteva luni în urmă - "Bună ziua, Sînt Nimeni şi vă deranjez fiindcă am tradus un roman din Nabokov, oare o să vă trebuiască? Dacă nu, nu-i nimic." - şi n-am zis nimic, şi ne-am plimbat aşa, pe muteşte şi pe zîmbeşte, îmi amintesc un soi de fericire, nu zic vorbă mare, a fost o zi fericită.

Post-scriptum-ul miraculos, ca să revin la cartea în care-s ascunse toate astea, întins pe şase pagini, conţine explicaţiile autorului, cu detalii aşa de concrete, cum şi cînd a început să scrie romanul, cum s-au iţit unele scrisori, ce le-a inspirat pe fiecare, unde s-au născut, la ce fereastră, privind înspre ce, cu ce muzică-n gînd - "ici şi colo, uneori auzite, uneori imaginate".
Cînd dau la finalul unei cărţi de o mărturie a autorului, cînd vocea personajelor tace şi în golul acela poţi să auzi chiar autorul, ca într-o discuţie între patru ochi la cafea, ei, de fiecare dată în astfel de cazuri simt că am tras lozul cel mare şi îmi vine să chiui de bucurie. Doar că acum, reîntîlnindu-l în acest fel pe Tabucchi, mort anul trecut, n-am chiuit.
Această confesiune despre facerea cărţii se încheie aşa:
"Căci mi se pare drept - era şi timpul! - să facem ca personajele noastre să tacă, după răbdarea de a fi ascultat tînguitoarele lor poveşti. E un mod de a spune că timpul acordat a expirat şi să nu mai vină să ne deranjeze cu prezenţa lor. Gata, gata."

*

Pasaj din Post-scriptum:

"...ba mai mult, scrisoarea este cea mai onestă minciună, deoarece ne amăgeşte cu iluzia că depăşim distanţa faţă de persoana îndepărtată. Oamenii sînt departe şi cînd ne aflăm lîngă ei, darmite cînd sînt, într-adevăr, departe!
Uneori se poate întîmpla să ne scriem nouă înşine. Şi nu vorbesc despre ficţiuni, adesea sublime, de care au fost în stare anumiţi scriitori din trecut: mă gîndesc la scrisori adevărate, cu o mulţime de ştampile şi timbre. Uneori s-a întîmplat să li se scrie pînă şi morţilor."

2012 - Best & Worst

Pornim de la caraghioslîcul unei false cronologii.
Una peste alta, la redeschiderea contului de Facebook constat că în 2012, în mare, cam şapte luni a stat închis - cîteva luni la începutul anului, cînd chiar nu mai era loc de nimic, una în miez, una la final, plus zone pe sărite - şi numai cinci luni a fost deschis, că activ nu se prea poate numi niciodată. Cu un an în urmă, raportul fusese cam de şase la şase luni. La mai puţin!

Mai constat, şi e logic să fie aşa, că pe măsură ce singurătatea reală, din viaţa de zi cu zi, era mai apăsată, mult dincolo de acel prag care reţine frumuseţea, am întors spatele "socializării" virtuale. E frecţie la piciorul de lemn, cînd ai nevoie de lucruri palpabile. E un şotron pe care-l pot juca doar nepăsătorii. Spart de seminţe cînd crăpi de foame.
În plus, e moartea lucrului întins şi a scrisului. Risipa nu e atît de timp, cît de focus. Golul, cînd există, nu trebuie umplut. Doar în gol vine scrisul, dacă e să vină, doar în gol se rostogoleşte ideea. Cînd nu scrii, stai. Statul e cel mai important lucru din lume, ca să citez dintr-un personaj cu patru picioare.
În plus, n-am ce face, "socializare" îmi sună a "socialism", iar "comunicare" îmi sună a birou de presă.

M-am pomenit zilele trecute mergînd încet în urma a două femei care se ţineau de braţ şi-şi povesteau ceva cu totul inofensiv şi, înfrîngîndu-mi dorinţa de a le depăşi cu pas iute, am tot mers aşa în urma lor, ca un cîine, ca o umbră, atentă la gheaţă, ascultîndu-le, inofensivă şi eu, şi bucurîndu-mă de tonul lor intim, de şuşoteala prietenească, de strînsoarea din braţ, furînd ceva din toate acestea, pînă cînd mi-am dat seama ce fac.

Ce caut pe Facebook, cînd caut? Dincolo de faptul că, dacă sînt acolo, înseamnă că nu fac nimic. Informaţii pure şi fotografii autentice.
Mi-a plăcut, azi dimineaţă, imaginea unei viţeluşe abia fătate, din grajdul unui om necunoscut. Dar ca să ajungi la pozele astea şi la orice fel de informaţie aşijderea, trebuie să navighezi printre atîtea imagini care-s nimic altceva decît noile carpete cu Răpirea din Serai. Noii cerbi adăpîndu-se în izvoare din firişoare de pluş viu colorat, şi aici, şi la vecin, şi la vecinul vecinului, şi la vecinul vecinului vecinului. Şi postări care-s de prea multe ori gînd avortat, gest neterminat.
Vreau lucru abia fătat, aburind a viaţă reală. Lucru încheiat, gata făcut, rostogolit, şi personal, şi bun de anunţat, rotunjit.
Vreau lucru abia fătat, cald, autentic, unic, complet, cu toate degetele frumos crescute la mîini şi la picioare.
În rest, o risipă enormă. Timpul. Focusul. Ţi se rupe sufletul. Închizi şi vezi de viaţă.

Pe de altă parte, deloc de mirare, în 2012 am postat mai mult ca oricînd pe blog. E logic, fiindcă aici e cotlon personal, ţin la caracterul de jurnal al blogului.
A fost un an ca nici un altul, best & worst, am muncit pe brînci fără să văd om în ochi uneori cu săptămînile - nici un merit, nici o vină, doar întîmplarea şi nevoia -, am pufnit amar şi mut cînd îi auzeam decretînd pe cîte unii, picior peste picior, că "pentru mine, literatura se confundă cu viaţa", iar locul ăsta mi-a fost şi îmi este supapa emoţională, un loc în care vocea interioară, cîtă şi cum mai era, uneori halită de vie, s-a tradus pe ici, pe colo, în postări de blog. Uneori poate prea intime. Dar am convingerea că aici există şi o plasă de ţînţari la intrare, şi una de siguranţă sub mine.
Aici nu e ca dincolo, unde orice aş pune am senzaţia că, întocmai ca într-un coşmar recurent, mă pomenesc mergînd la şcoală în cămăşuţa subţire de noapte, cu toţi ochii pe mine. În coşmar, mai apare deodată şi o pernă în ghiozdan, uriaşă, imposibil de înghesuit la loc, oricît aş strînge cureluşele.

Altfel, deşi cu atîta izolare, acesta a fost şi anul cu cele mai multe ieşiri, majoritatea în Bucureşti şi în a doua parte a anului, cînd se mai duseseră greutăţile: mai întîi Gala Bun de Tipar, apoi CDPL Fest, seara Nabokov de la USR, seara cu griş de la Librăria Bastilia, festivalul filmelor de Cannes la Bucureşti unde am lansat o carte, cele două tîrguri de carte din vară şi toamnă, nici eu nu mai ştiu ce, şi rezidenţa în Serbia. Şase volume publicate, cuprinzînd opt cărţi, ceea ce sună SF şi obraznic, dar nimic nu a fost grăbit, totul a fost doar bătucit, timp bătucit, expandat în fiecare fibră.

Best. Cel mai frumos moment al anului rămîne pentru mine acela în care, într-o seară, pe sub felinarele care împrăştiau o lumină verde, filtrată de frunzele de toamnă tîrzie ale unui platan, într-o curbă de pe o străduţă mică din centrul Bucureştiului, mergeam spre casă şi am gîndit, şi am simţit, ca o străfulgerare, chiar cuvîntul acesta, acasă. Şi am ştiut, înaintînd lent, gîtuită de emoţie, că o să devină amintire clipa aceea, senzaţia aceea, cu lumina verde, cu cotul strîns al străzii, cu trunchiul nefiresc de alb al copacului împietrit, ca o carne cuminte, reală, în care să se cuibărească o stare. Şi aşa a şi fost.

Worst. Despre worst, numai de bine.

"Mai mereu torc, mai mereu tac"

Era o astfel de zi.
O zi de zăcut, de plimbat de la masă la pat, de la pat la fereastră.

Spre seară, citesc cu mare plăcere interviul dat de Bogdan-Alexandru Stănescu în Bookaholic:

"Nu, nu cred într-o criză a poeziei, mai ales în România. Nu cred în poezia occidentală ieşită din laboratoarele de creative writing pentru că rezultatele seamănă cumplit între ele. Ce a început însă să mă scoată din pepeni este poezia construită exclusiv în jurul eului, fără nimic altceva dedesubt, alături sau în plan superior."
şi
"Din când în când scriu proză. O fac din aceleaşi motive pentru care scriu poezie: pentru a-mi aminti şi pentru a pune mâna pe fragmente din mine care altfel s-ar pierde într-o memorie destul de firavă. Dar, mai mult decât atât, scriu pentru a înţelege: mor să înţeleg de ce s-a întâmplat tot ce mi s-a întâmplat şi pentru a pune mâna pe nişte mici miracole, momente de magie (numite coincidențe în viaţa de zi cu zi) care mi-au schimbat viaţa de pe o zi pe alta."
Interviul integral, aici.

Şi o poezie din Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, carte citită cu sufletul la gură astă toamnă, cu sentimente amestecate: era aşa cum mă aşteptam şi, astfel, era mult mai mult decît m-aş fi putut aştepta.
Alegerea zilei:


Confortabil

M-am aşezat confortabil în coşul pisicii
Cît confort acolo, cu pernuţe,
chinuind un şoricel în gheruţe,
Meditînd la destinul rădăcinii de păstîrnac,
atent la clocotul molcom al oalei de ciorbă
Ciulesc urechile la pas de gîndac,
Frec între dinţi frunze de morcov,
Mai mereu torc, mai mereu tac
Pe sub uşă, ca o harpă celestă,
şuieră vîntul, adie izul de mentă.

Se uită la o cutie cu bomboane diferite şi vor să o vîndă ca pe-un peşte

S-a tot vorbit, de la o vreme încoace, de soarta grea a prozei scurte. "Producţia" - la ceasul recoltei, cînd trece treierătoarea peste cărţile anului - e slabă, se zice. De fapt, apar destule cărţi, mai mult sau mai puţin vizibile, însă de scris sînt convinsă că se scrie mult mai mult, mult şi bine.
Dificultatea cea mare cade în cîrca autorului - e foarte greu să publici o carte de povestiri, schiţe, nuvele. E foarte greu să te mai mobilizezi cînd un editor îţi refuză cartea fără ca măcar să îţi ceară manuscrisul. Proză scurtă? Povestiri? Nu, mulţumesc. Nu se vinde. Nu avem în planul editurii decît un volum de proză scurtă pe an, iar noi am publicat deja două.

Acum doi ani, la Festivalul de proză scurtă Kikinda Short, din Serbia, au fost nişte dezbateri pe tema asta. Problema, bineînţeles, nu e una românească. O au şi sîrbii, o au şi britanicii, o au toţi. Erau acolo, la dezbateri, şi un editor de la prestigioasa editură Faber and Faber, şi un agent literar care cunoştea bine piaţa internaţională. Oameni care se zbat pentru povestiri. Dar, după poezie şi teatru, ni se explica, proza scurtă este prima care cade la coşul de gunoi al editorilor fără ca măcar manuscrisul să fie răsfoit. Vrem romane, se spune. Asta se cumpără, se spune. Nu proză scurtă, se spune, nu din aceea de o pagină, două.
Povestea s-a îngroşat în ultimii ani ca bulgărele de zăpadă, iar editorul, căruia i-a intrat asta în cap bine şi apăsat, fuge acum de o carte de povestiri chiar şi dacă acestea se întind pe zeci de pagini şi sînt, deja, cu totul altceva.

Ce eroare ascunde istoria asta? Mi-i amintesc pe cei doi de la festival explicînd ceva ce m-a uimit: de fapt, buba asta legată strict de vînzări şi profit ascunde o alta. Problema este nu că publicul nu ar vrea să citească povestiri, ci că oamenii de la marketing şi PR sînt, de multe ori, slab pregătiţi. Ei nu vor şti să alcătuiască acel mic text de prezentare, atrăgător dar real, de pus pe coperta a patra sau în catalog sau mai apoi în comunicatele de presă, atunci cînd în carte nu este o unică şi mare poveste, ci mai multe! Nu mai poţi spune "O minunată poveste despre..." Ce spui? Cum vinzi?
De la acel mic text blestemat care prezintă (şi trebuie să vîndă) cartea pleacă de fapt totul. S-a ajuns la o uriaşă prejudecată. Nu, problema nu este că cititorul nu ar vrea povestiri, ci că acestea nu se vînd din cauză că aceia care trebuie să vîndă nu ştiu cum să vîndă. Se uită la o cutie cu bomboane diferite şi vor să o vîndă ca pe-un peşte.

În condiţiile acestea, la noi, Casa de Pariuri Literare este o excepţie. Este singura editură din România care are în seria Proză o colecţie de proză scurtă - Minutar.

Scriu toate astea fiindcă şi pentru mine este un moment cînd trec cu treierătoarea peste anul trecut. O voi spune ca o concluzie pur matematică, deşi sigur că nu lipsită de emoţie: niciodată, la nici o carte precedentă de-a mea, nu am primit atîtea reacţii, de la bune la entuziaste, cîte am primit la Roşu, roşu, catifea. Şi nu mă refer atît la cronicile şi semnalele bune, care sigur că ajută o carte enorm, recomandă şi deschid coperte care altfel riscă să rămînă neatinse, cît la mesajele primite de la oameni - deci acel public care, chipurile, nu e interesat de povestiri! - care au simţit nevoia să dea cumva de mine şi să îmi scrie despre carte, în toiul sau la finalul lecturii.
M-am gîndit atunci la "nu se vinde, nu se caută, nu se doreşte" - dar şi mai mult m-am gîndit, uite, se bucură cineva. Uite, asta e bucuria care nu ar fi existat dacă stăteam cu botul lung pe refuzul primei edituri, unde volumul meu şi volumele altora au fost respinse doar fiindcă erau de povestiri. Culmea e că am apreciat sinceritatea bulversantă şi rapiditatea răspunsului, oricît de dureros şi enervant ar fi fost, şi mi-am căutat soluţii, uşiţă. CDPL a fost pentru mine întîlnirea cea mai benefică a anului trecut.

Aş mai adăuga tot aici că le sînt recunoscătoare celor care vorbesc despre proza scurtă atunci cînd trag linie la finalul anului. Luminiţei Corneanu, care menţionează Roşu, roşu, catifea în Cărţile anului 2012 din Luceafărul, singura carte de proză scurtă la care se opreşte, în termeni care mă măgulesc, şi lui Marius Chivu, care reţine doar două cărţi de proză scurtă pe anul trecut, în Dilema, în contextul producţiei sărace. Totuşi, nu aşa de sărace, cred eu. Au mai fost volume de proză scurtă, de unul bun îmi amintesc că mai vorbea Adela Greceanu, iar altele poate încă mai stau, frumoase şi triste, prin sertare.
Problema, aş zice, nu e una legată de producţie - căci producător nu poate fi decît chiar scriitorul, croşetînd la rînduri, adunîndu-şi cele vreo trei sute de mii de semne în vreo duzină sau mai mult de poveşti... - ci de recoltare: trebuie să mai existe şi editori dispuşi să strîngă recolta şi să vîndă ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul rămîne ca ţăranul cu roşiile de grădină în braţe, fluierînd la şosea în urma TIR-urilor care gonesc greoaie spre supermarket.

*
Acestea fiind spuse, mai zic aşa:
Simfonia animalieră,
în 2013, la Casa de Pariuri Literare.