(Delta Văcărești - Foto VDN)
17 aprilie 2016
Într-un vis verde-kurosawa
Coadă de rândunică, vanesse stacojii, lișițe, rațe, homeleși decojind portocale pe dig, ulii păsărari fluturând pe loc cu privirea pe victimă, haită de câini la umbra copacului, câțiva pescari și fotografi, atât de cald, am coborât, tălpile la început de mlaștină, stuful trosnind, am stat, cântece nemaiauzite vreodată, fericire, trestie, papură, potecă, verde-kurosawa de sfâșiat ziua, drum înapoi, melc.
(Delta Văcărești - Foto VDN)
(Delta Văcărești - Foto VDN)
16 aprilie 2016
„Iarna vrajei noastre”
Teodora Coman scrie despre Hibernalia pe blogul ei.
„Pe straturi de zăpadă veche sau proaspătă, hașurată de umblete și priviri cu finețea unei stampe japoneze, iese din când în când la iveală o prezenţă feminină, locuind într-o scriitură atipică, amestec de scenografie, fabulă, autoficțiune şi poem în proză, cu inserții livrești (Arta de a pierde a lui Beckett) și se reîntâlneşte cu mai vechii ei prieteni din cartea precedentă, Simfonia animalieră – cârtița Dede, hârciogul Ciobi cel posac și ariciul Doinel – în fiecare dintre cele patru microcapitole: Lent et douloreux, Lent et triste, Lent et grave, Lent.
Cam aşa aş descrie Hibernalia. Nu e nevoie de explicaţii, ci de prietenii animalieri, de cana cu lapte, de valiza de carton plină cu zăpadă, de senzaţii interiorizate care te conduc într-o reţea de nervuri şi texturi, niciodată nervi. Pe albul hibernal nu se depun decât urmele esenţiale ale unui poștaș, ale bătrânului care face foc în casa pe jumătate veche, pe jumătate modernă, sau ale unor păsări, toate într-o carte mică, pentru cititori cu mâini blânde, care ştiu să facă din lectură un act de intimitate, pentru cei cu paşi abil exersaţi în strecurarea fără scârţâit pe scările de lemn, în înaintarea pe poteca „eliberată de orice culoare îndrăgită de copii la şcoală”, acoperită de zăpezi succesive, de amintiri sau detalii ivite din ceaţa amortizoare a somnului, din odihnă („- năvală de timp dorit şi aşteptat”) şi din revelațiile inofensive ale singurătăţii.”
Continuarea aici.
***
Și un interviu în Dilema, tot pornind de la Hibernalia.
„Motorul pentru care am scris cartea a fost un anumit moment din final. Mi-am spus: iată cîtă nefericire în atît de amuzanta Simfonie animalieră, iată cîte agresiuni atunci cînd animalele, ființele acelea sînt scoase din lumea lor și aruncate spre teatru, în mulțimi. O, dar cititorul ar trebui să știe ce fericire feroce se află în lumea lor, cînd toate aceste ființe sînt singure, ele cu ele însele! Și îl tot vedeam pe ariciul Doinel, unul dintre protagoniștii Simfoniei, făcînd piruete în cotlonul lui de iarnă, cu brațele ridicate, cu flori în mînă, cîntînd… (...) Dacă în prima simfonie, animalele erau aruncate în lume, așa cum și noi sîntem scoși în lume vrînd-nevrînd, și adesea agresați de ceea ce se întîmplă în jur, în Hibernalia mi-am dorit să retrag totul în interior ca să-i arăt fericiți pe toți, animale și oameni. A rezultat însă o carte sumbră, a pustiului, a așteptării și golului.”
„Pe straturi de zăpadă veche sau proaspătă, hașurată de umblete și priviri cu finețea unei stampe japoneze, iese din când în când la iveală o prezenţă feminină, locuind într-o scriitură atipică, amestec de scenografie, fabulă, autoficțiune şi poem în proză, cu inserții livrești (Arta de a pierde a lui Beckett) și se reîntâlneşte cu mai vechii ei prieteni din cartea precedentă, Simfonia animalieră – cârtița Dede, hârciogul Ciobi cel posac și ariciul Doinel – în fiecare dintre cele patru microcapitole: Lent et douloreux, Lent et triste, Lent et grave, Lent.
Cam aşa aş descrie Hibernalia. Nu e nevoie de explicaţii, ci de prietenii animalieri, de cana cu lapte, de valiza de carton plină cu zăpadă, de senzaţii interiorizate care te conduc într-o reţea de nervuri şi texturi, niciodată nervi. Pe albul hibernal nu se depun decât urmele esenţiale ale unui poștaș, ale bătrânului care face foc în casa pe jumătate veche, pe jumătate modernă, sau ale unor păsări, toate într-o carte mică, pentru cititori cu mâini blânde, care ştiu să facă din lectură un act de intimitate, pentru cei cu paşi abil exersaţi în strecurarea fără scârţâit pe scările de lemn, în înaintarea pe poteca „eliberată de orice culoare îndrăgită de copii la şcoală”, acoperită de zăpezi succesive, de amintiri sau detalii ivite din ceaţa amortizoare a somnului, din odihnă („- năvală de timp dorit şi aşteptat”) şi din revelațiile inofensive ale singurătăţii.”
Continuarea aici.
***
Și un interviu în Dilema, tot pornind de la Hibernalia.
„Motorul pentru care am scris cartea a fost un anumit moment din final. Mi-am spus: iată cîtă nefericire în atît de amuzanta Simfonie animalieră, iată cîte agresiuni atunci cînd animalele, ființele acelea sînt scoase din lumea lor și aruncate spre teatru, în mulțimi. O, dar cititorul ar trebui să știe ce fericire feroce se află în lumea lor, cînd toate aceste ființe sînt singure, ele cu ele însele! Și îl tot vedeam pe ariciul Doinel, unul dintre protagoniștii Simfoniei, făcînd piruete în cotlonul lui de iarnă, cu brațele ridicate, cu flori în mînă, cîntînd… (...) Dacă în prima simfonie, animalele erau aruncate în lume, așa cum și noi sîntem scoși în lume vrînd-nevrînd, și adesea agresați de ceea ce se întîmplă în jur, în Hibernalia mi-am dorit să retrag totul în interior ca să-i arăt fericiți pe toți, animale și oameni. A rezultat însă o carte sumbră, a pustiului, a așteptării și golului.”
15 aprilie 2016
Pescărușii. Ziua a patra
M-am temut că n-o să mai vină. Stătuse pe parapet și se uitase la mine, urcase acolo anume, cu tălpile lui late, cu ochii lui albi, nu se speriase, însă apoi au plecat amândoi, plutind pe lângă turnul bisericii.
În prima seară, la ora opt, pescărușul, el singur, cel care mă privise - sau poate e ea? - revenise doar un pic pe la cuib, apoi urcase în punctul cel mai înalt al terasei, pe o ușiță, pe unde ies oamenii de Anul Nou ca să se uite la arfificii, de acolo a cântat, se întuneca, a plecat. Dimineața devreme a dat o roată prin curte, ca un străin, n-a coborât, a poposit pe un geam, a plecat. În toată ziua a doua nu au venit. M-am temut că n-o să mai vină deloc. Ceva îi speriase. Poate eu. Și m-am jurat că nu mai intervin cu nimic niciodată, când urmăresc boabă de viață sălbatică. Îi aruncasem o bucată de pâine pescărușului mare, asta făcusem, la capătul primei zile. Nu către cuib, ci deoparte, când se plimba pe la colț. Când mă privise curios și urcase pe bordură, aparent prietenos. Am fost ca bolnavă în ziua a doua, așteptându-i așa cum aștepți o scrisoare, un om, o sosire. Întotdeauna o așteptare îți amintește de alta. Uitându-mă întruna la cuibul neterminat și pustiu, la florile galbene, la ramurile înalte ale dudului, m-am gândit c-am greșit, vrând să fac bine i-am alungat. Nimic. Unde sunteți? Sunteți undeva. Nu aici.
Și deodată, când ziua a doua deja se sfârșise, seara târziu, pe la opt, au apărut amândoi, au stat prudenți o vreme pe blocul de alături, apoi au coborât și, cu o febrilitate uluitoare, au construit, au cărat frunze, mușchi, crengi, lipa-lipa, cam jumătate de oră, până s-a întunecat de-a binelea. Ieri dimineața devreme, la fel. Asta fac pescărușii, vin doar dimineața și seara, când lumea-i albastră, iar cât e ziua de lungă dispar, dar nu e ca și cum ar dispărea de tot, fiindcă sunt ei undeva, în lumea lor, acolo unde se scriu scrisori, unde sunt ape, pești, bucăți inofensive de pâine.
Doar în prima zi, când au pus temelia, au lucrat ore în șir, până-n prânz.
Citesc despre ei. Și îmi place să aflu că pot bea și apă sărată, au o glandă care îi ajută să elimine sarea pe la ochi. Că puii vor fi pestriți vreme de vreo patru ani - ah, ieri venise cu ei și puiul de anul trecut, se uita la ei cum fac cuib, „o s-avem frățiori”, „behave yourself și ține distanța!” Că unii au fost văzuți folosind instrumente - pescuind cărășei aurii cu o bucată de pâine. Că masculul și femela sunt identici, doar că unu-i mai mare, unele articole zic hotărât că femela - ca la bufnițe - altele zic ba masculii, altele zic vezi-ți tu de treaba ta că n-ai cum să știi, doar dacă îi observi bine, bine, e după obiceiuri. În engleză, pescărușa e găină. Eu văd cum cel mare turtește cuibul cu pieptul și cotocodăcește. Astăzi a adus și o floare galbenă-n cuib.
Cu muncă și cu cuib, tot înainte, împreună. Aș vrea să învăț de la ei, sprijinind zi de zi și biroul și rama ferestrei, cum să mă dau jos din roata mea proprie, cum să ajung și eu iarăși măcar o parte din zi în lumea în care.
E gol acum, când scriu despre păsări. Însă știu sigur că diseară vor reveni. Iar asta, să știi că la capătul așteptării există sosire, e un lucru mic foarte mare.
(Foto VDN)
Traduc a patra carte pentru copii.
Prima a fost cu niște lebede care își fac cuib, iar unul dintre pui n-are glas.
A doua, cu o fetiță care își pierde părinții - și grădina, dar în cele din urmă își face altă grădină.
A treia, cu Alice și pârș în țara minunilor.
A patra este cu un băiețel născut de Crăciun, care devine... șșș. E aproape gata.
În prima seară, la ora opt, pescărușul, el singur, cel care mă privise - sau poate e ea? - revenise doar un pic pe la cuib, apoi urcase în punctul cel mai înalt al terasei, pe o ușiță, pe unde ies oamenii de Anul Nou ca să se uite la arfificii, de acolo a cântat, se întuneca, a plecat. Dimineața devreme a dat o roată prin curte, ca un străin, n-a coborât, a poposit pe un geam, a plecat. În toată ziua a doua nu au venit. M-am temut că n-o să mai vină deloc. Ceva îi speriase. Poate eu. Și m-am jurat că nu mai intervin cu nimic niciodată, când urmăresc boabă de viață sălbatică. Îi aruncasem o bucată de pâine pescărușului mare, asta făcusem, la capătul primei zile. Nu către cuib, ci deoparte, când se plimba pe la colț. Când mă privise curios și urcase pe bordură, aparent prietenos. Am fost ca bolnavă în ziua a doua, așteptându-i așa cum aștepți o scrisoare, un om, o sosire. Întotdeauna o așteptare îți amintește de alta. Uitându-mă întruna la cuibul neterminat și pustiu, la florile galbene, la ramurile înalte ale dudului, m-am gândit c-am greșit, vrând să fac bine i-am alungat. Nimic. Unde sunteți? Sunteți undeva. Nu aici.
Și deodată, când ziua a doua deja se sfârșise, seara târziu, pe la opt, au apărut amândoi, au stat prudenți o vreme pe blocul de alături, apoi au coborât și, cu o febrilitate uluitoare, au construit, au cărat frunze, mușchi, crengi, lipa-lipa, cam jumătate de oră, până s-a întunecat de-a binelea. Ieri dimineața devreme, la fel. Asta fac pescărușii, vin doar dimineața și seara, când lumea-i albastră, iar cât e ziua de lungă dispar, dar nu e ca și cum ar dispărea de tot, fiindcă sunt ei undeva, în lumea lor, acolo unde se scriu scrisori, unde sunt ape, pești, bucăți inofensive de pâine.
Doar în prima zi, când au pus temelia, au lucrat ore în șir, până-n prânz.
Citesc despre ei. Și îmi place să aflu că pot bea și apă sărată, au o glandă care îi ajută să elimine sarea pe la ochi. Că puii vor fi pestriți vreme de vreo patru ani - ah, ieri venise cu ei și puiul de anul trecut, se uita la ei cum fac cuib, „o s-avem frățiori”, „behave yourself și ține distanța!” Că unii au fost văzuți folosind instrumente - pescuind cărășei aurii cu o bucată de pâine. Că masculul și femela sunt identici, doar că unu-i mai mare, unele articole zic hotărât că femela - ca la bufnițe - altele zic ba masculii, altele zic vezi-ți tu de treaba ta că n-ai cum să știi, doar dacă îi observi bine, bine, e după obiceiuri. În engleză, pescărușa e găină. Eu văd cum cel mare turtește cuibul cu pieptul și cotocodăcește. Astăzi a adus și o floare galbenă-n cuib.
Cu muncă și cu cuib, tot înainte, împreună. Aș vrea să învăț de la ei, sprijinind zi de zi și biroul și rama ferestrei, cum să mă dau jos din roata mea proprie, cum să ajung și eu iarăși măcar o parte din zi în lumea în care.
E gol acum, când scriu despre păsări. Însă știu sigur că diseară vor reveni. Iar asta, să știi că la capătul așteptării există sosire, e un lucru mic foarte mare.
(Foto VDN)
Traduc a patra carte pentru copii.
Prima a fost cu niște lebede care își fac cuib, iar unul dintre pui n-are glas.
A doua, cu o fetiță care își pierde părinții - și grădina, dar în cele din urmă își face altă grădină.
A treia, cu Alice și pârș în țara minunilor.
A patra este cu un băiețel născut de Crăciun, care devine... șșș. E aproape gata.
13 aprilie 2016
The „Iu, hu, hu” Lonely Song
Era o astfel de zi.
Și știam că undeva, nu foarte departe, oamenii se războiesc la grămadă cu orice le iese în cale - și nu neapărat calea lor, nu a lor. Dacă le iese în cale un câine, se luptă toți cu un câine, dar dacă le iese în cale un negru, se luptă cu un negru, dacă le iese în cale o groapă, se luptă cu o groapă, și dacă le iese în cale o cale, se luptă cu calea. Prea mulți oameni pentru un singur câine, un negru, o groapă, o cale. Ați uitat ce vă doare, ce vă bucură, ce vă face flămânzi, ce vă satură, pe voi, ce vă face să râdeți, ce vă face să plângeți, să sughițați, să vă scărpinați, să cântați, desprinși de ciorchine, așa cum vă vine, să oftați, să cădeți, să vă ușurați și apoi să vă ștergeți, să fluierați, să chiuiți, iu, hu, hu - cu tristețe, așa, mai vioi, prăbușiți înăuntru sau înnebuniți de plăcere, pe o singură voce.
(Foto și muzică: VDN)
12 aprilie 2016
Pescărușii. Prima zi
Uluitor de mare și alb, cu cioc galben încovoiat la vârf, mă privește câteva secunde lungi printre perdele, cu ochii săi albi, ireali, apoi zboară.
Pescărușul pe pervaz.
De câteva zile, câte un pescăruș dădea roată jos, nefiresc de jos, plutea pe lângă ferestre. Ieri m-am uitat lung după unul din pragul ușii, am tresărit, ce aproape a trecut, a cotit și a venit înapoi chiar când oftam după el, s-a așezat la geam cu fața încoace, s-a uitat în casă, am înaintat un pas, mă privea țintă, pe deasupra copacului meu de jad, înalt, puternic, statuie. Ce apariție! Pasărea asta, văzută de-aproape, e o minune înflorită în detalii. Ce ochi, ce cioc, ce culori! Toată seara am plutit în bucuria întâlnirii.
În dimineața asta, devreme, am văzut surpriza: pescărușii au început să își facă cuib sub fereastră, pe terasa clădirii de vizavi, lângă parapet. Au lucrat la cuib câteva ore. Pescărușul și pescărușa au penaj identic, el este doar mai mare - și știu că el m-a vizitat ieri după-amiază, era atât de mare și alb văzut ochi în ochi, cu totul altfel decât pasărea zărită în zbor.
Cuibul. Și el și ea adună frunze moarte și crenguțe strânse în adâncitura de la marginea terasei, le aduc la pas, în cioc, le depozitează în locul unde va fi cuibul, drum după drum, iar după fiecare transport presează cu tălpile și cu pieptul lor locul. În trei ore s-a alcătuit deja o bază frumoasă. E un loc ferit de crengile unui copac și sunt și niște flori galbene fine, înalte, asemănătoare cu rapița. Păsările dispar doar câte puțin, pe rând, probabil ca să mănânce. Însă în primele două ore au lucrat neîncetat, fără absență. Acum plecaseră ambele, am crezut că au încheiat construcția pe ziua de azi - îmi amintesc că guguștiucii de la Sibiu construiau doar dimineața. Dar iată că pescărușul mascul tocmai a revenit cât timp am notat eu toate astea, cară frunze și tasează de zor cu pieptul locul unde își vor depune ouăle. Vor fi poate doi pui. Vor crește câteva săptămâni pe lângă părinți, vor avea penaj cu pistrui. Vor trebui feriți de ciori și de ulii. Sunt fericită. Mi-era așa de dor de bradul de acasă și nu înțelegeam nici unde au dispărut deodată toți pescărușii de pe ape, de câteva zile încoace. Ce privilegiu. Mă tem să mă bucur prea tare. Începe o luptă aici, sub ferestre.
Cât de stângaci e deodată vechiul meu aparat de fotografiat - cel bun, cel care atât m-a slujit - când vine vorba de păsări. Mi-ar trebui altul anume pentru ele, cu un zoom cel puțin de trei ori mai puternic. Mă ajută la observație un binoclu, dar tot ce văd prin el dispare cum apare. Îmi amintesc că mi-am cumpărat primul aparat foto mai bun când apăruse familia de bufnițe la Sibiu, să fie poate vreo treisprezece ani de atunci. N-am apucat să le mai fac nici o fotografie. Puii învățaseră să zboare, îi auzeam tot mai departe în fiecare zi.
Pescărușul apare la geam exact în ziua în care ceva tresare, vălul alunecă un pic la o parte, povestea mi se pare iarăși posibilă. Notez asta, e important să nu uit. Poate a fost doar ploaia, dar poate că nu.
„Unde ești?”
(Foto VDN)
Pescărușul pe pervaz.
De câteva zile, câte un pescăruș dădea roată jos, nefiresc de jos, plutea pe lângă ferestre. Ieri m-am uitat lung după unul din pragul ușii, am tresărit, ce aproape a trecut, a cotit și a venit înapoi chiar când oftam după el, s-a așezat la geam cu fața încoace, s-a uitat în casă, am înaintat un pas, mă privea țintă, pe deasupra copacului meu de jad, înalt, puternic, statuie. Ce apariție! Pasărea asta, văzută de-aproape, e o minune înflorită în detalii. Ce ochi, ce cioc, ce culori! Toată seara am plutit în bucuria întâlnirii.
În dimineața asta, devreme, am văzut surpriza: pescărușii au început să își facă cuib sub fereastră, pe terasa clădirii de vizavi, lângă parapet. Au lucrat la cuib câteva ore. Pescărușul și pescărușa au penaj identic, el este doar mai mare - și știu că el m-a vizitat ieri după-amiază, era atât de mare și alb văzut ochi în ochi, cu totul altfel decât pasărea zărită în zbor.
Cuibul. Și el și ea adună frunze moarte și crenguțe strânse în adâncitura de la marginea terasei, le aduc la pas, în cioc, le depozitează în locul unde va fi cuibul, drum după drum, iar după fiecare transport presează cu tălpile și cu pieptul lor locul. În trei ore s-a alcătuit deja o bază frumoasă. E un loc ferit de crengile unui copac și sunt și niște flori galbene fine, înalte, asemănătoare cu rapița. Păsările dispar doar câte puțin, pe rând, probabil ca să mănânce. Însă în primele două ore au lucrat neîncetat, fără absență. Acum plecaseră ambele, am crezut că au încheiat construcția pe ziua de azi - îmi amintesc că guguștiucii de la Sibiu construiau doar dimineața. Dar iată că pescărușul mascul tocmai a revenit cât timp am notat eu toate astea, cară frunze și tasează de zor cu pieptul locul unde își vor depune ouăle. Vor fi poate doi pui. Vor crește câteva săptămâni pe lângă părinți, vor avea penaj cu pistrui. Vor trebui feriți de ciori și de ulii. Sunt fericită. Mi-era așa de dor de bradul de acasă și nu înțelegeam nici unde au dispărut deodată toți pescărușii de pe ape, de câteva zile încoace. Ce privilegiu. Mă tem să mă bucur prea tare. Începe o luptă aici, sub ferestre.
Cât de stângaci e deodată vechiul meu aparat de fotografiat - cel bun, cel care atât m-a slujit - când vine vorba de păsări. Mi-ar trebui altul anume pentru ele, cu un zoom cel puțin de trei ori mai puternic. Mă ajută la observație un binoclu, dar tot ce văd prin el dispare cum apare. Îmi amintesc că mi-am cumpărat primul aparat foto mai bun când apăruse familia de bufnițe la Sibiu, să fie poate vreo treisprezece ani de atunci. N-am apucat să le mai fac nici o fotografie. Puii învățaseră să zboare, îi auzeam tot mai departe în fiecare zi.
Pescărușul apare la geam exact în ziua în care ceva tresare, vălul alunecă un pic la o parte, povestea mi se pare iarăși posibilă. Notez asta, e important să nu uit. Poate a fost doar ploaia, dar poate că nu.
„Unde ești?”
(Foto VDN)
9 aprilie 2016
Fără bătrânețe și fără de moarte
Zile cu basme luminoase și sumbre.
După câteva basme ale Fraților Grimm, care mă trimit în lumina primelor seri cu povești spuse de mama înainte ca eu să știu să citesc (există fir de aur? există? și cum, mai explică-mi, și spiridușii ce sunt, cum să fac să vină unul noaptea și-aici?), ajung la basmele lui Ispirescu.
Iubeam mult cartea asta când eram mică, chiar ediția asta cu care stau acum seara în pat, cu foaia nu galbenă, ci aproape maro, cu cotorul scrâșnind periculos, fărâmițându-mi-se în brațe, cu literă mică, fără desene, groasă de aproape cinci sute de pagini. Îmi amintesc că mă atrăgeau niște lucruri bizare și greu de înțeles, care nu apăreau în alte cărți. Era multă tristețe acolo și erau taine despre care altfel nu îmi vorbea nimeni, era și dragoste, era și violență și moarte, și un ceva ca un fior dincolo de toate cuvintele. Îl caut. Îl găsesc.
Acum mă întreb dacă era pentru copii cartea asta - era - și dacă mai este acum, când totul se ambalează în culori grețos de frumoase, totu-i vis, armonie, minciună corectă, a murit până și moartea. Mintea mea de atunci, curată și însetată, primea uluită toate grozăviile acestea, pe care abia acum le pricep și le văd, dar pe care și-atunci le simțeam, le amușinam, le adunam, mi le puneam în bagaj. Și iarăși spun că putem să uităm c-am citit ceea ce doar credem că am citit înainte de douăzeci, chiar treizeci de ani. Recitiți acum un basm de Ispirescu, înainte sau după „Doamna Bovary”.
Mă amuțește finalul de la „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, câtă lumină atâta umbră îmi aruncă veioza pe cearșaf, e atâta durere în locurile dispărute, atâta actuală durere în pădurile preschimbate în câmpii într-un răstimp de sute de ani, în tărâmurile de basm transformate-n orașe. Deodată, basmul e despre acum, e despre mine și tine. „Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii”. Și „cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile?”. Și bătrânețea, timpul vârstelor vuind în timpi diferiți, și palatele dărâmate, năpădite de buruieni, lacrimile și glasul morții uscate, palma morții, țărâna.
Apoi citesc un pic despre viața lui Ispirescu, ea un basm toată, o călătorie cu mic și cu mare, coborâș și urcuș. Căci basmele populare nu-s cu roz și sclipici, nu curg pe muzică de desen animat, la fel cum nici viața, ci în ritmuri sumbre, chiar grave, și nici n-au finaluri fericite și intens retușate. Nimic pe pământ nu e fără bătrânețe și fără de moarte. Nu le ștergeți din povești. Cine îi va mai înarma pe copii - și astfel pe oameni - cu basme adevărate, cu ce se vor mai lupta ei în grozăvia care le stă mereu înainte, gheonoaie flămândă, dacă fiecare paloș din poveste va fi doar un prăpădit de baton de ciocolată blegit pe-un pervaz unde soarele bate prin termopane închise ermetic și nici musca aia care va pătrunde cumva nu va zice decât numai de bine?
După câteva basme ale Fraților Grimm, care mă trimit în lumina primelor seri cu povești spuse de mama înainte ca eu să știu să citesc (există fir de aur? există? și cum, mai explică-mi, și spiridușii ce sunt, cum să fac să vină unul noaptea și-aici?), ajung la basmele lui Ispirescu.
Iubeam mult cartea asta când eram mică, chiar ediția asta cu care stau acum seara în pat, cu foaia nu galbenă, ci aproape maro, cu cotorul scrâșnind periculos, fărâmițându-mi-se în brațe, cu literă mică, fără desene, groasă de aproape cinci sute de pagini. Îmi amintesc că mă atrăgeau niște lucruri bizare și greu de înțeles, care nu apăreau în alte cărți. Era multă tristețe acolo și erau taine despre care altfel nu îmi vorbea nimeni, era și dragoste, era și violență și moarte, și un ceva ca un fior dincolo de toate cuvintele. Îl caut. Îl găsesc.
Acum mă întreb dacă era pentru copii cartea asta - era - și dacă mai este acum, când totul se ambalează în culori grețos de frumoase, totu-i vis, armonie, minciună corectă, a murit până și moartea. Mintea mea de atunci, curată și însetată, primea uluită toate grozăviile acestea, pe care abia acum le pricep și le văd, dar pe care și-atunci le simțeam, le amușinam, le adunam, mi le puneam în bagaj. Și iarăși spun că putem să uităm c-am citit ceea ce doar credem că am citit înainte de douăzeci, chiar treizeci de ani. Recitiți acum un basm de Ispirescu, înainte sau după „Doamna Bovary”.
Mă amuțește finalul de la „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, câtă lumină atâta umbră îmi aruncă veioza pe cearșaf, e atâta durere în locurile dispărute, atâta actuală durere în pădurile preschimbate în câmpii într-un răstimp de sute de ani, în tărâmurile de basm transformate-n orașe. Deodată, basmul e despre acum, e despre mine și tine. „Ajunseră în locurile unde era moșia Scorpiei; acolo găsiră orașe; pădurile se schimbaseră în câmpii”. Și „cum de în câteva zile s-au schimbat astfel locurile?”. Și bătrânețea, timpul vârstelor vuind în timpi diferiți, și palatele dărâmate, năpădite de buruieni, lacrimile și glasul morții uscate, palma morții, țărâna.
Apoi citesc un pic despre viața lui Ispirescu, ea un basm toată, o călătorie cu mic și cu mare, coborâș și urcuș. Căci basmele populare nu-s cu roz și sclipici, nu curg pe muzică de desen animat, la fel cum nici viața, ci în ritmuri sumbre, chiar grave, și nici n-au finaluri fericite și intens retușate. Nimic pe pământ nu e fără bătrânețe și fără de moarte. Nu le ștergeți din povești. Cine îi va mai înarma pe copii - și astfel pe oameni - cu basme adevărate, cu ce se vor mai lupta ei în grozăvia care le stă mereu înainte, gheonoaie flămândă, dacă fiecare paloș din poveste va fi doar un prăpădit de baton de ciocolată blegit pe-un pervaz unde soarele bate prin termopane închise ermetic și nici musca aia care va pătrunde cumva nu va zice decât numai de bine?
6 aprilie 2016
Zi cu lalele, lișiță și rață mandarin
Anul trecut, am descoperit o lișiță în plimbările mele, pe Dâmbovița, rătăcită singură undeva dincolo de un pod sau poate anume retrasă din ceea ce trebuie să fie, undeva, lumea ei. Ce apariție bizară. Mai târziu am văzut și perechea de rațe mandarin. Peste iarnă, au dispărut toate. Acum văd că au revenit lișița și rața, fetița. Rățoiul cel viu colorat din păcate nu mai este. Mi-a plăcut să le văd împreună, singure fiecare într-o lume atât de străină, ținând cumva aproape una de alta. Nu pescăruși și nu rațe sălbatice. Sirene de pompieri și ambulanțe, încolo și-ncoace. M-am uitat mult timp la ele, nu mai era pe mal decât un pescar, rața este prietenoasă, se apropie, lișița nu, însă ea face niște tumbe prin apă, dispare lăsând cercuri uriașe în urmă, apoi apare un pic mai departe, cu spinarea scânteind, plină de perle. Aș fi vrut să văd cum iese pe mal, să-i admir picioroangele fabuloase văzute numai prin poze. Dar n-a ieșit. I-am zărit însă inelul verde de la picior. Îmi face bine prezența acestor păsări atât de aproape de casă, am un loc unde să mă duc când nu am unde mă duce. Gândul că mă alătur lor în acest tablou practic invizibil din centrul orașului, unde vâjâie-n grabă lumea, fără să știe nimeni de noi trei, încremenite într-un timp doar al nostru, păsări și un alt fel de om, mă ajută. Trag o linie între mine și lișiță, între lișiță și rața mandarin, între rață și mine. Apoi înscriu triunghiul ăsta mobil într-un cerc. Obosită.
(Foto: VDN)
(Foto: VDN)
Un infinit evantai evanescent
Mă gândesc la frumusețea de neposedat.
Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.
Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.
Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel – iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.
(Pentru Prăvălia culturală - aprilie - Frumusețea)
Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.
Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.
Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel – iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.
(Pentru Prăvălia culturală - aprilie - Frumusețea)
1 aprilie 2016
Pârșul sforăind
În Alice în Țara Minunilor, la masă cu Pălărierul și Iepurele de Martie stă un Pârș. Acest biet animal care doarme și e folosit pe post de pernuță pentru coate a apărut în traducerile de la noi ba Bursuc, ba Hârciog, deși este cât se poate de clar că-i un pârș (dormouse). Nu pot să pricep de ce. Pârșul este destul de cunoscut (și îndrăgit!) și la noi, apărea într-o carte pentru copii cu animale din pădurile României încă din anii '70. Și ar fi fost și mai cunoscut dacă traducătorii ar fi respectat alegerea lui Lewis Carroll.
Nu pot pricepe de ce animalele și plantele au parte de atât de multe nedreptăți în cărțile traduse la noi. Ele sunt deosebit de importante pentru un scriitor, alese adesea pentru anumite trăsături (cum ar fi aici, probabil, faptul că pârșul este un campion al hibernării, somnoros șef) și cred că autorii ar fi extrem de nefericiți să știe că au pus într-un rol o ființă și partitura e preluată de o alta, foarte aproximativă.
Cum ar fi să mă trezesc cu un porc spinos în locul ariciului Doinel, zău? Să mă pomenesc cu vreun animălete care nu e rezistent la toxine și la otrava mătrăgunii, nu are înfățișarea neschimbată de 15 milioane de ani, nu vede culorile și nu are cinci degete, dintre care primul și ultimul mai scurte, nu are auzul atât de fin, nu sforăie și nu i se lungește nasul când se face ghem? Nimic, nimic nu e întâmplător în alegerea unui animal într-o poveste.
În numele tuturor pârșilor din lume și-al iubitorilor pârșilor, mari și mici, eu fiind cel mai mare dintre ei, pârșomaniacă de-a dreptul, azi simt că i-am făcut dreptate somnorosului. O dreptate foarte mică, într-o carte cu multe ilustrații și un text prescurtat. O dreptate de pârș.
La care adaug aici un adorabil pârș sforăind într-o palmă de om. În dosarul meu de bucăți muzicale favorite, pârșul acesta își cântă somnul dulce, cu pumnișori tremurați, între un Șostakovici și o Kate Bush.
Lăsați pârșii să vină la copii!
Nu pot pricepe de ce animalele și plantele au parte de atât de multe nedreptăți în cărțile traduse la noi. Ele sunt deosebit de importante pentru un scriitor, alese adesea pentru anumite trăsături (cum ar fi aici, probabil, faptul că pârșul este un campion al hibernării, somnoros șef) și cred că autorii ar fi extrem de nefericiți să știe că au pus într-un rol o ființă și partitura e preluată de o alta, foarte aproximativă.
Cum ar fi să mă trezesc cu un porc spinos în locul ariciului Doinel, zău? Să mă pomenesc cu vreun animălete care nu e rezistent la toxine și la otrava mătrăgunii, nu are înfățișarea neschimbată de 15 milioane de ani, nu vede culorile și nu are cinci degete, dintre care primul și ultimul mai scurte, nu are auzul atât de fin, nu sforăie și nu i se lungește nasul când se face ghem? Nimic, nimic nu e întâmplător în alegerea unui animal într-o poveste.
În numele tuturor pârșilor din lume și-al iubitorilor pârșilor, mari și mici, eu fiind cel mai mare dintre ei, pârșomaniacă de-a dreptul, azi simt că i-am făcut dreptate somnorosului. O dreptate foarte mică, într-o carte cu multe ilustrații și un text prescurtat. O dreptate de pârș.
La care adaug aici un adorabil pârș sforăind într-o palmă de om. În dosarul meu de bucăți muzicale favorite, pârșul acesta își cântă somnul dulce, cu pumnișori tremurați, între un Șostakovici și o Kate Bush.
Lăsați pârșii să vină la copii!
30 martie 2016
Crezi
— Crezi în magie, Miika?
— Cred în brânză, a răspuns șoarecele.
(despre credință, din traducerea de azi)
— Cred în brânză, a răspuns șoarecele.
(despre credință, din traducerea de azi)
28 martie 2016
Azi
Scriu despre frumusețea în evantaie evanescente, mă plimb prin Icoanei, pe la piața Gemeni, pe linia tramvaiului 5, cu gândul la chilie-chilioară, mă uit la rame de geam și la praf de ornamente căzute, mă uit cum motanii cu lesă nu răspund la salut, caut și se face iar liniște, însă acasă, cu ceașca plină, când dau să deschid o pagină nouă, începe să se audă alarma, deschid fereastra și înțeleg ce spun difuzoarele, tare: „alarmă de evacuare, vă rugăm părăsiți clădirea”, și tot așa un sfert de oră, în română și în engleză, de la hotelul din față, foarte puternic, apoi, după ce angajații au ieșit în spatele hotelului și turiștii în pielea goală au părăsit terasa și piscina, „stay away, please, stay away”, o vreme așa, apoi o liniște gri, nesfârșită, și bună, și rea. În radissonurile albastre din lume, dezastre, ostatici și încercuiri, căutări, noi suntem feriți deocamdată, zici, dar noi e neclar, diluat, alarma răsună mult în timpane. Viitorul e aici, viitorul sună rău, nu tocmai de azi, nu tocmai de ieri. Închid bine fereastra, încă o privire la magnoliile albe de sub geamuri, îmi îngân iar și iar cantilena ciobită. Traduc o pagină despre o păpușă sculptată dintr-un nap. Cui îi mai trebuie basme?
27 martie 2016
Azi
(Foto VDN)
[„De obicei, persoanele care petrec prea mult timp pe aceste reţele se simt singure, iar singurătatea este o boală din care se poate muri, să ştiţi asta", explică psihologul]
26 martie 2016
Tracy Chevalier - La marginea livezii
„La marginea livezii e un colaj de voci și perspective narative care sare cînd înainte, cînd înapoi în timp, în decursul a două decenii, completînd treptat cu amănunte scena-pivot a cărții, insinuată si răscolitoare, astfel că tîrziu descoperim ceea ce s-a întîmplat de fapt la marginea livezii. Autoarea nu-și grăbește dezvăluirile, cosînd laolaltă petice de povești care împreună alcătuiesc tabloul unor vieți smulse dintr-un tărîm necruțător.” (The Observer)
Cartea lui Tracy Chevalier m-a cucerit mai ales printr-o voce a unui personaj feminin, un melanj poetic de farmec inocent și ticăloșie. Am iubit-o pe Sadie, Sadie bețiva, mama, femeia, prăbușita, înrăita, jalnica luptătoare cu o mare moară de vânt - un teren sălbatic și mlăștinos unde merii cresc greu și oamenii se pierd pe ei înșiși. O carte frumoasă, plină de jale și umor, chiar așa, mână în mână.
La marginea livezii este cea de-a douăzecea carte tradusă de mine - dar abia a nouăsprezecea care apare tipărită. Cea tradusă înaintea ei o să se publice după, fiind o carte specială, ca volum și structură; și astfel, a nouăsprezecea traducere va deveni a douăzecea: Scrisori către Vera, în ultima etapă de lucru acum, în curând tot la Editura Polirom.
24 martie 2016
De jalea de azi
În dreapta era o vitrină cu un papagal stând cu roțile-n sus, vreun vechi decor de la teatru, în stânga era o ușă de lemn proptită pe-o parte, cu tot cu o fereastră atașată, tot vreun decor de demult, pe ziduri vița japoneză abia începea să înmugurească în conuri roșii, infime, deși toți copacii se dăduseră-n stambă de mult, ploua de trei zile, cădeau ornamente din case, buchete foșneau pe trotuarul ambasadei, buluc de presă, microfoane, antene, cuvinte zadarnice și minciuni mult-scorțoase, pălării, pardesie, cravate, miros oribil de pudră, ruj, fixativ, altundeva nu departe alte discursuri, cu și fără cravate, minciuni bărbătești, detronări, cățărări, bătălii cu glezne, glumițe și coate, mă strecuram cu umbrela printre toate acestea, atentă să nu scot nici un ochi, să nu cojesc nici un zid, să-mi acopăr obrazul, și-atunci între papagal și ușă a trecut un copil pe o bicicletă fără pedale, râzând cu fața în sus, împingând cu putere în asfalt, dureros.
20 martie 2016
18 martie 2016
16 martie 2016
Condor la zoo
– Hei! Băi!
– Tu! Păsăroiule!
– Fă-i o poză!
– Hei, hei!
– L-am prins cu spatele.
Desigur, nu le răspund.
– Bietul de tine, cum de-ai ajuns tu aici?...
Asta mi-a spus-o adineaori o fată, o adolescentă cu bascheți verzi și cu blugii un pic prea lungi la spate, își călcase pe ei până să ajungă aici și tivul era umed, știu asta fiindcă la ea am fost atent. Mirosea a ploaie. Dar și ea, abia ce mi-a pus întrebarea că a și plecat, s-a dus mai departe.
De când au adus o bufniță polară lângă mine, chiar după colț, e mai liniște. Toți fug spre ea de îndată ce o zăresc. Matilda stă foarte mult pe jos, direct pe pământ. E albă ca zăpada și pare să nu se teamă de nimic. Se uită la ei, nici nu se clintește, orice i s-ar zice. Am bănuit-o că e surdă, însă m-am lămurit repede, aude totul perfect. Într-o seară i-am zis verde-n față:
– Cum de suporți?
– Viața trebuie trăită, mi-a răspuns.
Trebuie să recunosc că e foarte frumoasă. Și poate că ei îi place tocmai cuvântul acesta pe care îl tot aude de la oameni: frumoasă, frumoasă. Dar cred că s-a născut într-o cușcă. Mi se pare că nu înțelege niște lucruri esențiale. Am căutat să-i povestesc de spuma norilor, de creasta crestelor, de cuiburile aflate sus, în munți, de aburul portocaliu, liliachiu sau albastru al serilor. Ea și-a rotit capul de câteva ori la rând, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze – tocmai mie! – că e adevărat ce scrie pe tăblița de pe cușcă, ceea ce citesc cu încântare aproape toți trecătorii: „Își poate roti capul la 290 de grade”. Apoi mi-a tăiat-o:
– Cred că ai visat, bătrâne!
Probabil tocmai de aceea nu i-am povestit niciodată de vis. Când vine noaptea, de fiecare dată când vine noaptea, ba chiar și ziua, dacă apuc să închid ochii suficient cât să nu mă sâcâie nimeni, mă întorc acolo unde cândva...
– Hei, urâtule, hei, chelule, hei!...
Nu e cazul acum. E duminică și a ieșit soarele, vizitatorii vin valuri, valuri. Uite că a trecut încă o iarnă, în curând vor înverzi toate tufele astea, apoi vor înflori copacii, apoi le vor crește mari frunzele, iar atunci, vara, când se va așterne un strat fin de praf peste toate acestea, când zilele vor fi lungi, foarte lungi, ne vom cuibări și mai bine în cuști și în noi, feriți de câte o umbră. Valuri, valuri. Valuri de vizitatori, valuri de gânduri.
(dintr-o povestire pentru copii scrisă în martie anul trecut,
în curând într-o antologie la editura Arthur)
15 martie 2016
Hibernalia - vineri, la Cărturești Verona
Dacă sunteți în București, m-aș bucura să ne vedem vineri seara, la cafeneaua Cărturești Verona - pe care mereu degetele mele nesăbuite îl tastează Cărturești Veronica. Voi citi ceva din Hibernalia, o să stăm la povești. Cu Emanuela Ignățoiu-Sora și Laura Câlțea.
13 martie 2016
Miranda - fragment
Mă uitam printre frunzele filodendronului, și uneori vedeam bine măceșul, dacă era lună plină, și alteori nu-l vedeam, dar și dacă-l vedeam, și dacă nu îl vedeam, fie vedeam ceva printre crengile lui, fie nu vedeam nimic, iar când vedeam o lumină, poate că era numai lumina felinarului din stradă reflectată în geam, și întretăiată de crengi, sau poate că era numai lumina lunii, întretăiată de crengi, dar dacă era lumina din cameră?, ah, dacă era lumina din cameră, și tot întretăiată de crengi?, și-atunci mă trăgeam iute de după frunzele filodendronului. Și mergeam cu spatele de la fereastră la pat.
Mă așezam pe pat.
Mă întindeam în pat.
Mă ghemuiam.
Gemeam. Cu cămașa umedă în spinare. Cu șoareci în sân.
Mă uitam la perete.
Mă întorceam pe cealaltă parte.
Și iarăși pe cealaltă parte.
Mă uitam la ecranul gri al televizorului. Înălțam bărbia și mă uitam în sus, la frunzele perforate ale filodendronului, la lumina de afară, a lunii, a vreunui felinar.
Dacă era lumina din cameră?
Ascultam ceasul.
Tac, tac, tac, tac.
Mă ridicam în fund.
Mă ridicam în picioare.
Recapitulam iar și iar cu ce aș fi putut să greșesc.
Uneori mă duceam din nou la fereastră, alteori doar până la baie. Uneori și la fereastră, și la baie. La baie aveam o ferestruică mică, cu două coloane zidite din jumătăți de cărămidă, pe unde scotea capul motanul cândva, mieuna fericit când mă vedea venind pe alee. Acum, așezată pe veceu, cu picioarele sloi, ascultam cum vin mașinile și se duc.
Mi-aminteam cum mi-ai zis. Una, alta. Că timpul, că viața.
(fragment din SVJS, volum în pregătire)
***
Și ceva ce am găsit ieri și mi-a plăcut foarte mult și ar putea să fie întreaga poveste a Mirandei din SVJS prinsă într-o roată, într-o pădure. Aici. De s-ar putea face coperte de carte din muzică și dans, asta ar fi alegerea mea.
Mă așezam pe pat.
Mă întindeam în pat.
Mă ghemuiam.
Gemeam. Cu cămașa umedă în spinare. Cu șoareci în sân.
Mă uitam la perete.
Mă întorceam pe cealaltă parte.
Și iarăși pe cealaltă parte.
Mă uitam la ecranul gri al televizorului. Înălțam bărbia și mă uitam în sus, la frunzele perforate ale filodendronului, la lumina de afară, a lunii, a vreunui felinar.
Dacă era lumina din cameră?
Ascultam ceasul.
Tac, tac, tac, tac.
Mă ridicam în fund.
Mă ridicam în picioare.
Recapitulam iar și iar cu ce aș fi putut să greșesc.
Uneori mă duceam din nou la fereastră, alteori doar până la baie. Uneori și la fereastră, și la baie. La baie aveam o ferestruică mică, cu două coloane zidite din jumătăți de cărămidă, pe unde scotea capul motanul cândva, mieuna fericit când mă vedea venind pe alee. Acum, așezată pe veceu, cu picioarele sloi, ascultam cum vin mașinile și se duc.
Mi-aminteam cum mi-ai zis. Una, alta. Că timpul, că viața.
(fragment din SVJS, volum în pregătire)
***
Și ceva ce am găsit ieri și mi-a plăcut foarte mult și ar putea să fie întreaga poveste a Mirandei din SVJS prinsă într-o roată, într-o pădure. Aici. De s-ar putea face coperte de carte din muzică și dans, asta ar fi alegerea mea.
9 martie 2016
Regina - fragment
În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Reghină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi.
(fragment din SVJS - volum în pregătire)
Această Reghină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi.
(fragment din SVJS - volum în pregătire)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)