Antologie de proză românească în Germania

A apărut antologia Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, editată de revista die horen a Editurii Wallstein. Textele sunt alese de Bogdan-Alexandru Stănescu și traduse de Ernest Wichner și Georg Aescht. Cartea a fost lansată la târgul de la Leipzig și poate fi găsită aici.
Eu sunt prezentă cu povestirea Cărămida, din volumul Roșu, roșu, catifea, aleasă de B.A.S. și tradusă de Ernest Wicher.
Un interviu despre antologie, în Observator cultural.

A apărut „Forma apei”

Semn de carte. Azi a apărut Forma apei, de Guillermo del Toro și Daniel Kraus. Cartea are peste patru sute de pagini și, dacă mă întrebați pe mine, este o realizare impresionantă, spune într-un mod complet diferit de film povestea Elisei și a creaturii din ape. Sunt capitole, personaje, acțiuni, fire întregi de poveste care nu se regăsesc și în versiunea cinematografică, iar scriitura e pur și simplu splendidă. Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu cartea asta, o așez între traducerile destul de complicate care mi-au adus bucurie.

Forma apei a apărut la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu. Redactorul cărții este Dan Croitoru.

Sălbăția și Isidor la olimpiadă

Spre văi de jad și sălbăție a fost sâmbătă subiect la Olimpiada de limba și literatura română, etapa județeană/pe București, la clasa a IX-a. Un fragment din basmul rimat, în paralel cu un fragment din Ideal de Coșbuc. Onorată, mulțumesc celui care a ticluit subiectele.

Sursa, aici, unde sunt și subiectele pentru clasele mai mari.

Iar O vară cu Isidor a fost subiectul dat la clasa a V-a. Subiectele, aici.

Lalele, drafturi, confesiuni

Era o astfel de zi.
Zece ani de când scriam povestea cu lalele.

Ieri am ajuns la capătul celui de-al doilea draft al unei cărți pe care nu o să o public foarte curând - poate niciodată. Pe cât de reconfortant, pe atât de chinuitor scrisul ăsta al unei povești care sapă în tine și pe care știi sigur că o s-o ții multă vreme în casă - pe de o parte, confortul lucrului care o să rămână la tine, pe de alta neliniștea - ce fac aici și de ce?

Reușesc, cu chiu, cu vai, să scriu textul cerut acum două luni, despre traduceri, pentru o revistă. „Eu nu sunt traducător” se numește, e doar o confesiune scrisă dintr-o răsuflare; nu știu dacă o să mă audă cineva. („Însă acolo, la capătul unei traduceri, când simt că n-a mai rămas aproape nimic din mine în mine, o propunere de traducere e ultimul lucru de care vreau să aud. Ceea ce-aș vrea să aud iarăși e propria mea voce, dacă ea mai există. De sub dărâmături sau de peste păduri minunate, aș vrea s-o aud, cât de slabă și mică, dar deslușită și diferită de tot ce e-n jur.”)

(foto: VDN)

„Orașul și literatura” și o cronică la „Sylvie și Bruno”

Diseară, în a doua seară a festivalului „Orașul și literatura” (Lofest), susțin o lectură publică alături de Gabriela Adameșteanu și Tatiana Țîbuleac. Moderatori, Ovidiu Șimonca și Cezar Gheorghe. Întâlnirea are loc la sediul Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru, intrarea este liberă.
Onorată să fiu invitată pentru al doilea an consecutiv la acest festival. De această dată, este o ediție la feminin.
Mai multe detalii pe pagina festivalului, aici.

***

O cronică la romanul Sylvie și Bruno al lui Lewis Carroll a apărut astăzi, în revista Observator cultural. O semnalez nu doar fiindcă este foarte bună - și aduce în discuție și munca traducătorului -, ci și fiindcă va rămâne, probabil, o raritate. Cronicile la cărțile pentru copii și adolescenți sunt o raritate la noi. La fel și cele pentru cărțile traduse. În cazul cărților care sunt și pentru copii și traduse, vă dați seama cum stăm - chiar dacă vorbim despre o capodoperă veche de o sută treizeci de ani tradusă pentru prima oară la noi.
Imponderabilitate, delicatețe și „aiureli“ - cronica excelentă a Gabrielei Cârlan, aici.

Înecată

Ieri a fost oribil. Azi am reușit să merg mult, am stat cu orele prin parc, am vânat cintezoi, pițigoi, porumbei, mesteceni, copaci cu trunchiuri spiralate îmbrăcate-n zăpadă, am făcut multe fotografii, am plimbat pe alei aparatul ferit sub fular. Tânjeam după zilele astea libere și dacă nu mă plimb sunt ca un câine turbat, nu-mi vine nici o idee, sunt înecată în cartea tradusă, după trei luni n-a mai rămas nici urmă de mine în mine. Poza mea favorită e cea de la mesteceni, îți vine să scrii ceva nou doar ca s-o poți face copertă cândva. Dar mi-a plăcut și întâlnirea cu mierla. Pentru că nu s-a speriat, m-a simțit obosită.

(Foto: VDN)

Stăpânii

La Icoanei, un câine mic s-a oprit ca să ia în bot un băț mare, avea un ochi albastru și unul căprui, semănăm, i-am zis obosită, amândoi ne-am întins un pic mai mult decât putem duce, stai liniștită, mi-a zis cuțălăul, o să ne aibă în pază stăpânii. A pornit cu craca lui mai departe, reglându-și pasul din mers pe melodia doar de el auzită, eu m-am dus la piață după brânză și flori, ocolind un spital. Acasă, cu cinci flori s-a făcut primăvară. Aproape de capătul unei traduceri lungi, amușin poveștile mele, de-aș mai putea ajunge la ele.

„Fetiță”

Dacă am ști de la început ce rău ne fac maratoanele astea, poate că ne-am opri, nu la început, undeva pe parcurs, dar unde să te oprești, dar cum să te oprești, parcă ai fi un amărât de-al lui Beckett pe drum, cu un ciucuraș din copac gâdilându-te-n creștet când treci pe sub el - și tu întorcându-te un pic ca să îi simți din nou mângâierea, și apoi din nou înainte. Înainte.
„Fetiță, e rău.” „Fetiță, e foarte rău.”
Livrarea cu blândețe a sentinței.
Pe coridoare, pașii târșâiți ai femeilor.
Cinci, zece, cincisprezece minute de tristețe atroce, apoi cauți să te scuturi, să faci ce e de făcut, de trăit în cumințenie și liniște, nu vrei să semeni cu nimeni, nu vrei să afișezi, nu vrei să mărturisești, nu vrei să scrii poezii despre asta, nu vrei să ceri ajutor în afară, nu vrei compătimire, nu vrei altă mângâiere decât pe cea trecătoare, a ochelarilor verzi din copac pe creștetul tău - dar e iarnă.

(...)

A apărut „Sylvie și Bruno”

Astăzi a apărut Sylvie și Bruno, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, la capitolul Traduceri.
Cu ilustrațiile originale. 280 de pagini. Aproape 500 de versuri presărate prin poveste, un capitol întreg scris în versuri cu ritm și rimă, o poveste minunată.
Cartea e tradusă în premieră în limba română și apare în colecția Polirom Junior, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

„Romanul Sylvie şi Bruno împleteşte două poveşti: una se derulează în lumea reală, iar cealaltă într-un tărîm de vis. Fermecător şi doldora de momente fanteziste, poezie şi jocuri de cuvinte, el descrie aventurile bizare ale fraţilor Sylvie şi Bruno în Ţara Basmelor. La graniţa dintre realitate şi vis se naşte o poveste originală, care nu se aseamănă cu nimic – nici măcar cu Alice în Ţara Minunilor. Sylvie şi Bruno, cel din urmă roman al lui Lewis Carroll, publicat pentru prima oară în 1889, îi poate bucura deopotrivă pe copii şi pe adulţi.”

Despre carte, pe site-ul Editurii Polirom, aici.

Azi

Era o astfel de zi.

Azi, două luni de când lucrez la S.W.
Dureri noi care acoperă dureri vechi și care dispar ca să reapară durerile vechi. E nevoie de-un Watt ca să ți le scrie, cu combinații și permutări amuzante.
Amărăciunea, o pătură. Confortul. O mângâiere. Pentru a nu te uita; tu pe tine.
Imposibilitatea întrezăririi unei povești când traduci cărți foarte lungi.
Amânarea. Suspendarea.

Iarna asta

Cântă mierlele pe sârmă de la cinci dimineața, cum fac doar primăvara, pajiștile din Cișmigiu s-au îngălbenit, deja pline de flori, peste tot s-au ivit scufii de narcise, doar noi cu cojoace de spaime și oboseală în cârcă. Și parcă ni s-a furat un întreg anotimp, încă un dar otrăvit. La capătul iernii trecute, m-am oprit la rond, lângă brazi, și-am apăsat ușurel cu talpa pe un petic de zăpadă ca pe o pedală, poate e ultima oară, am zis, eram obosită, zăpada era curată și groasă și-un soare puternic ne gâdila pe toți cu un zâmbet cam sadic, tot prea devreme. Traduc o carte frumoasă, sunt toată iarna a ei. Dar unde e iarna?

***

Care era probabilitatea ca, după ce-am scris o carte cu un soi de poveste de dragoste între o fată și-o creatură bizară cum este bătrânul Isidor, să traduc o poveste de dragoste între o fată și o creatură bizară, și cei doi să-și vorbească prin semne, pe litere, pe cuvinte, și ea să se ducă la magazin, după ce îl răpește și-l aduce acasă, pentru a-i cumpăra, beată de fericire, carne și ouă? Pământul e rotund; chiar dacă nu seamănă deloc, cărțile scrise și cele traduse se întâlnesc magic în camera mea și fac clic.

Observator Lyceum

Despre întâlnirea Observator Lyceum de săptămâna trecută, în numărul actual al revistei Observator cultural, aici.

Azi

Traducerile mele și-o ființă rătăcită printre ele, peisaj parțial.

A fost inițial un raft Nabokov aici, deasupra patului meu. Apoi traducerile s-au înmulțit. Am separat, am mutat cu un etaj mai sus cărțile lui Nabokov în original, pe cele traduse de ceilalți și pe cele traduse în alte limbi. Dar eu tot raftul Nabokov îi zic, deși e un corp dublu. Cum nici la etaj nu încape tot, țin cărțile mari și grele în alt loc, deasupra biroului - biografia Verei, scrisorile în original. Iar în biblioteca din sufragerie sunt biografia lui N. în două volume, poeziile traduse de fiul Dmitri Nabokov, alte traduceri în alte limbi. Nabokov locuiește, astfel, în vreo cinci „încăperi” din apartamentul meu mic, de doar două camere. Și eu tot „raftul Nabokov” îi spun, de parcă e doar unul. Fiindcă, de fapt, e doar unul.

Umbre înapoi și înainte

Printre pozele de familie, descopăr - și parcă o văd pentru prima oară acum - o imagine cu părinții plimbându-se prin Trivale, în cărucior e sora mea, A., eu încă nu sunt, iar poza e neclară, un accident, și totuși păstrată, și mă încântă tocmai de aceea; focusul este mult prea aproape, spre privitor - privitorul care încă nu există și n-are cum să vadă prea bine ce-a fost înainte să fie.

Imaginea asta o exhibam acum doi ani, însoțită de explicație, mă uit și îmi dau seama că tot ce am scris în a doua parte a anului trecut, mult, mai mult ca oricând, dar insuficient pentru ce vreau să spun, e numai și numai despre asta.
Fascinată de umbrele lungi dinaintea noastră, de umbra neagră care ne pândește din spate.
De nuanțe. De tot ceea ce nu vedem, dar există.
Uneori, când te străduiești să scrii despre acea nuanță fără nume care rezidă într-un lucru, într-o stare și care nu poate fi prinsă nicicum, când crezi că ai apucat-o ușor între degete și o freci ușurel ca s-o simți, s-o pricepi, s-o adulmeci, sperând că la final nu vei descoperi între buricele degetelor doar praf colorat, doar fărâme, atunci...

***

Scriu uneori ce mă frământă și-n locul unde strigăm toți pe o mie de voci. Ce greșeală. Cu cât e mai nuanțată, mai veritabil contradictorie postarea, cu cât sapi mai temeinic în tine, cu cât arunci în lume o bucățică mai vie, cu atât te poți aștepta la o toporișcă de întrebare sau afirmație directă, dezarmantă, cu iz de ceas deșteptător plin de bune intenții care împarte totul în două, noapte și zi. Grosolănia s-a născut la subsol.

Cutiuță

M-am tot gândit, în plimbarea mea de azi prin care serbam două sute de pagini din noua traducere lungă cât noaptea de iarnă, de ce mă sâcâie faptul că în unele bilanțuri cu cărțile anului „O vară cu Isidor” apare la secțiunea cărți pentru copii. Adică, e frumos că-i acolo, dar de ce mă simt ca măgarul între oi?
Pentru că e un roman. Pentru că nu e pentru copii mici. Pentru că nu e o carte cu multă ilustrație și text puțin. Pentru că nu e nici doar pentru copii mari și adolescenți, ci pentru oameni de atâtea vârste diferite. Și pur și simplu pentru că simt că nu e de-acolo. Îi iese capul din rând. Știu că nu e important, cine mai citește bilanțuri în afară de noi și cât pot ele să conteze, e purul adevăr că nu contează deloc pe lângă circuitul cărții în natură, cu întâlniri, cu cititori văzuți, nevăzuți, mai mulți decât am putut spera la vreo carte. Dar Isidor m-a rugat să scriu, cu stânjeneala care însoțește firesc un astfel de gest, că-l strânge tare cutiuța în care-au încercat să-l înghesuie. E foarte posibil ca aici, în România, cutiuța asta să fie doar un diminutiv și asta să fie ceea ce mă jenează - ne lipsește una mai mare și mai serios compartimentată.
Lecturi frumoase tuturor, fără etichete și pereți de carton.

Azi, Nabokov, Morn, prima dată

...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar cînd şi cînd numele unei străzi
sau o flaşnetă plîngînd la amurg
ne vor aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decît ne-ar putea aminti gîndul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul cînd sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gîndul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.

Azi, pe nepregătite, am găsit într-o librărie aceste două comori. Cea mai citită și cea mai puțin citită dintre cărțile lui Nabokov. Tragedia domnului Morn, scrisă în 1923-1924, nu s-a publicat niciodată în timpul vieții lui Nabokov și asta e prima traducere în engleză. O ediție minunată. Prilej cu care postez și un fragment pe care l-am tradus în urmă cu vreo trei ani, așa cum este el inclus în Scrisori către Vera.

„O vară cu Isidor” la Observator Lyceum

Observator cultural continuă și în 2018 seria de întîlniri între liceeni şi scriitori români, iniţiate în luna mai 2017, prima ediție din acest an a Observator Lyceum urmînd să se desfășoare vineri, 26 ianuarie, ora 18.30, la Muzeul Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8, București). Invitată este Veronica D. Niculescu, autoarea romanului O vară cu Isidor (Editura Polirom, Colecția Junior – coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu –, 2017).

Invitaţii ediţiilor anterioare au fost: Octavian Soviany, laureatul Premiului Observator Lyceum, în 2016, pentru romanul Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească), sculptorul Mircea Roman (cel care realizează trofeul Observator Lyceum), Bogdan-Alexandru Stănescu și Vlad Zografi (cîştigător al Premiului Observator Lyceum pentru proză la Gala Premiilor Observator cultural 2017, pentru romanul Efectele secundare ale vieții, Editura Humanitas).

La eveniment – organizat de revista Observator cultural și susținut de Muzeul Național al Literaturii Române – participă elevi de la licee din București, unii dintre ei membri ai juriului care acordă Premiul Observator Lyceum pentru proză, inițiat în 2016 și decernat anual, în cadrul Galei Premiilor Observator cultural.

În dezbatere se va afla prima sa carte pentru copii, O vară cu Isidor, povestea unei fetițe de 13 ani din București care se hotărăște să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa.

Mai multe detalii aici.

„Sylvie și Bruno”

În topul cărților mele favorite, din toate cele pe care le-am tradus, la o distanță mare de orice altceva, se află „Foc palid” al lui Nabokov și „Watt” al lui Beckett. Și pentru că era nevoie de încă una, ca să fie trei, ca-n povești, a apărut în viața mea „Sylvie și Bruno” de Lewis Carroll.
Cartea asta e cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat anul trecut, și iarăși e o traducere pe care i-o datorez lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Pentru că unele lucruri, oricum ai lua-o, le datorezi.
Cartea apare în curând la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior, și este o splendoare de împletitură între realitate și vis, cu proză și poezie. Un capitol întreg e scris în versuri cu ritm și rimă - iar traducerea acestuia a fost marea, marea mea plăcere a anului trecut.
Cu asemenea cărți îți amintești de ce ai plecat de pe un drum și-ai apucat pe altul. E bucurie pură aici. Sper să ajungă și la voi.

Soarele zilei

Ieri, frig rău, mă încălzesc un pic în Librăria Eminescu. Îmi cumpăr cafeaua preferată, cea aromată și slabă fără de care nu-mi mai pot începe zilele, apoi mă plimb printre cărți ținând punga aurie în mână, mă bucur de fierbințeala cafelei proasăt râșnite, o adulmec apăsând ușurel pe plicul cu răsuflătoare, cafeaua e un animălete care îmi pufnește în față. Mă simt bine scotocind mai atentă pereții cu cărți în engleză, sunt aici și volumele abia apărute la noi anul trecut, serii de autor, ce coperte frumoase. Îmi amintesc că trebuie să-mi vină prin poștă ceva comandat de pe Bookdepository înainte de Crăciun, o mică minunăție imposibil de găsit pe la noi.
Cele câteva minute se dilată, fac soarele unei zile reci și pustii.
Altă imagine se suprapune aici. Nu acum, ci în urmă cu câteva zile, în librărie coboară o femeie cu un băiețel de vreo patru ani. „De ce se vinde cafea în librărie?” întreabă copilul. „Fiindcă cafeaua merge bine cu cărțile!” zice mămica. Și băiețelul cu lăbuțe verzi și glas gros, după câteva clipe de gândire: „Ba nu, nu merge!”.

Sunt deja reprofilată

Am spus de câteva ori, mai în glumă, mai în serios, în perioadele de mare oboseală, că aș vrea să mă fac florăreasă. Să stau în micul magazin cât e ziua de lungă, să privesc lumea trecând pe stradă, să foșnesc ușor din celofan, să traduc câte o poezie de Nabokov pe săptămână. Dar nu m-ar angaja nimeni, n-am experiență. Și, de fapt, nu mai doresc să fiu angajatul nimănui. Altădată, mult mai demult, spuneam că aș vrea să fiu îngrijitoare la Zoo. Dar acum, după ce-am scris o carte în care îngrijitorii la Zoo sunt porecliți Clonț și Piciorong, parcă nu-mi mai arde. Asta dacă vorbim de meserii.
Adevărul e însă altul. Adevărul e că sunt deja reprofilată. Zdravăn reprofilată. Am trecut prin atâtea perioade, atâta am cotit, de la facultatea tehnică absolvită acum douăzeci și cinci de ani, de la meseria mea inițială, practicată patru ani și ceva, trecând prin meserii de împrumut, încât cred că mă voi opri la ceea ce fac acum. Mi-a luat cam mult, dar am ajuns la capăt: să traduc cărți este ocupația care mi se potrivește cel mai bine. De zece ani traduc cărți, de șase ani trăiesc exclusiv din traduceri și scris.
Dacă vorbim despre scris, atunci am alt răspuns. Ne reprofilăm, oricum, după fiecare carte scrisă – și publicată sau nu. O luăm de fiecare dată de la capăt, altfel. Cărțile mele sunt foarte diferite între ele. Mă străduiesc să fie așa. Ne reinventăm mereu, turnăm în forme noi ce avem de spus. După proză scurtă am scris „simfoniile”, apoi am scos un roman cu o structură atipică, apoi un roman pentru copii și adolescenți, acum merg pe sârmă cu altă poveste în spinare.
Mă uit în urmă, mă întreb și eu ce-aș fi răspuns dacă aș fi fost întrebată acum douăzeci de ani cum m-aș reprofila. Știam că vreau să fac altceva în anii ‘90, când am renunțat la meseria mea și-am intrat în prima redacție de ziar, unde-am văzut toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată. Știam că faptul că fusesem bună și la matematică, nu doar la engleză și română, mă dusese pe un drum greșit, drumul de atunci al copiilor buni. Dar aș fi putut răspunde cu toate câte aveau să urmeze? Nici gând. Aș fi zis îngrijitor la Zoo, sunt sigură, deși visam litere și pagini de literatură, în timp ce în jurul meu pluteau pagini cu morți, cu violuri, cu sinucideri, cu politicieni și editoriale mai trecătoare ca apa de ploaie.

(răspuns la o anchetă de Bogdan Coșa în numărul actual al revistei Astra - „Dacă ai fi nevoită să renunți la arta ta sau, în general, să te reprofilezi, în ce direcție te-ai îndrepta? Ce ți-ar plăcea să lucrezi?”)

Jurnaliere - Cum spui povestea de nespus, o casă, un vis și o ocnă

Sunt tot mai interesată de poveștile care știu să nu spună povestea. De cum spui o poveste când nu vrei să spui o anumită poveste. Poate m-am răsfățat în Sălbăție, punând piedici și oferind recompense, croind o poveste densă de ierburi în jurul poveștii de nespus, sperând că ea va fi totuși văzută ghemuită acolo, chircită, palpitând ca un bătrân secret nenăscut - refuzând cu obstinație să iasă și să joace după cum îi cântă lumea. Cum spui povestea de nespus, ce altceva îi oferi celui care va trece prin chinuri și va descoperi sau nu ceea ce cu adevărat i se oferă aici.

*

Se dărâmă casa lui Ivan Gruzin. Una dintre casele în care mi l-am închipuit locuind pe Ivan Gruzin al Sălbăției, fiindcă au existat mai multe asemenea case, la fel cum există mai mulți Ivani. Imaginația strânge evantaiul în mână, pală peste pală, casă peste casă, Ivani peste Ivani. Casa din gura pădurii, a acestui personaj imaginar, e și ea construită de imaginație, iar fantezia s-a sprijinit pe câteva locuri din viață, suprapunându-le și desenând intens pe deasupra - gura pădurii din copilăria mea și casele frumoase de acolo, din Pitești, și vreo două case din București, una dintre ele fiind cea care se dărâmă acum, de prin zona Icoanei, cu gard de fier și o curte largă, unde am văzut vara valuri de crini peste valuri de trandafiri peste valuri de ierburi, și ferestrele casei părăsite acoperite rând pe rând cu placaj - acolo unde povestea mea imagina o mână punând o carte în fereastră, până dispare lumina dinăuntru. Când scriu asta, în jurul casei rămase fără acoperiș nu mai sunt valuri de ierburi, cresc mormane de cărămizi. În curând, din pământul ăsta n-o să se mai vadă nimic.

*

Visez că trebuie să nasc și spitalul e oribil, o femeie colorat îmbrăcată e plimbată cu o targă foarte joasă, pe podele murdare, manevrează o telecomandă cu șnur lung, se plimbă între salon și baie, râde, se ține de glumițe cu medicul, vreau să fug, mă doare burta cumplit, când deschid ochii sunt alături de mama în vechiul complex de acasă, sunt și țărăncile cu pătrunjel și mere de vară întinse pe cârpe, pe jos, îi spun haide pe-aici, mi-e încă rău dar mi-e atât de bine cu ea, hai să cotim, acolo erau tutungeria, ceasornicăria, farmacia, acum e un târg de antichități, mă gândesc că poate mama o să-mi ia un inel de argint și imediat mi se face rușine, de ce așteptăm atâtea de la părinți, întorc capul, haide, îi zic, ea merge încet, e micșorată deja, dar vine după mine, mă ține de mână.

*

Și iarăși mă uit la martie ca la o salvare, am lucrat în toate zilele astea, mi-am permis liber pe 25 decembrie și 1 ianuarie, sap în ocnă, e mult, dacă pierd ritmul și o singură zi restanța devine o povară care mă destabilizează, risc să nu termin la timp. Povestea îmi place, dar și mai mult îmi place să-mi amușin malul de odihnă, ușor, deocamdată cu grijă. Când scrii, e minunat momentul ăsta când te afli în mijloc, când ai multe în urmă și multe înainte, te poți opri, poți respira cu burta în sus, poți contempla, poți medita; dar când traduci nu mai există nici seri, nici duminici. Poate jumătăți de duminici. Și o singură grijă - să nu te îmbolnăvești chiar acum.

*

În cazul traducerilor, când spui că ai lucrat trei luni la o carte, asta înseamnă în fiecare ziulică din astea trei luni, fără oră de închidere, mereu cu răsuflarea tăiată, departe de scrisul tău și de tine.
Când scrii și spui că ai scris niște ani la o carte, asta înseamnă cu totul altceva, aici se descurcă fiecare cum poate, fură frânturi de timp de ici și de colo, rareori e timp legat, anii ăia sunt presărați mai degrabă cu săptămâni sau cel mult luni în care te-ai putut ocupa de poveștile tale.
Mai sunt și unii care spun că au lucrat doi, trei ani la o traducere, aici chiar că îți vine să râzi, ei uită să spună și câte concedii au avut în vremea asta, câte fotografii de prin vacanțe au postat pe ici și pe colo, ce salarii le-au intrat din tot felul de joburi stabile. Și câte zile-lumină din anii ăia au tradus oare cu adevărat, una după alta, în șiruri legate strâns, ocnaș lângă ocnaș, zăngănind din lanțuri și cântând cântecelul, știind că întreaga lor viață depinde numai de asta?
Și-ar mai fi o poveste, despre cum pune - și trebuie să pună - stăpânire pe tine un ton, o voce, un limbaj străin atunci când traduci, anihilându-te (pe moment) și îmbogățindu-te (mai apoi), și cum pentru asta n-ai încotro decât să decupezi din viața ta o bucată de timp, cât mai ferm, cât mai strâns. Cu cât lenevești mai mult între textele de tradus, cu cât le abandonezi și le reiei, cu atât se duce naibii totul, ruginesc și se pătează ambele părți, și vocea străină, și-a ta. Sunt cărți a căror traducere mi-a luat trei luni sau opt luni, și asta înseamnă fiecare zi-lumină din ele - important cred că este să le dai traducerilor exact cât îți cer, dar în perioada aceea să fii pe de-a-ntregul a lor.

One More Time with Feeling

Zilele sunt cu pagini, serile sunt cu filme. Mai las aici un semn despre un film excepțional.

One More Time with Feeling, un documentar cu Nick Cave, despre filmările la albumul Skeleton Tree după moartea fiului său Arthur.
Poezie de film în fiecare clipă a sa, „portretul unui autoportret” dark și luminos, dureros și splendid, o poezie pe margini de prăpăstii și dincolo de ele, la margini de păduri și dincolo de ele. Despre creație și impactul unei traume asupra celui care scrie. Imagine, muzică, vers, comentariu, totul perfect; și mai ales povestea nespusă, rămasă intactă, înfricoșătoare și crudă, în miezul celei spuse.

Trailer aici.
Și un articol cu câteva secvențe video incluse aici.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în septembrie 2016, aseară a fost difuzat de HBO.

Ultima, prima

Cum mi-am petrecut ultima seară din an și prima seară din an.
Cu Mastroianni.

Revelion
Divorcio ala italiana - trailer aici.

1 ianuarie
Una giornata particolare - trailer aici.

În prima dimineață din an am pornit într-o plimbare lungă, în locul cel mai înalt din București, unde străzile sunt abrupte și pisicile blânde, iar până acolo bulevardele, piețele, intersecțiile erau la fel de pustii ca în film, în scena peste care am zis cu regret „aici n-o să mai fie niciodată așa”.

Ultima dimineață din an

La cinci fără ceva dimineața, m-a trezit o lună aurie imensă, reflectată în oglinzi. M-am ridicat, am stat la fereastră, sprijinită de pervaz, să o văd cum apune. A coborât, tot mai portocalie, mai roșie, a întâlnit fâșiile de nori, a dispărut pentru câteva clipe, hașurată din ce în ce mai gros, apoi a reapărut, un hohot bizar, era de parcă răsărea la apus. Apoi au apărut măturătorii în stradă, doi câte doi, mai portocalii decât luna fără ca ei să o știe, a trecut primul autobuz către gară, a pufnit, nimeni pe scaune, luminile albe, și-apoi a bătut clopotul din turnul cu ceas al bisericii, o singură dată. Cinci și un sfert. Luna dispăruse de tot, mi-era foarte frig. Am încercat să adorm, n-am mai putut, o vreme am ascultat ceasul meu cuibărită sub plapumă. Cafea și lumină, agendă, cuvinte, pixuri colorate și flori, calendarul care își trăiește ultima pagină. E ultima dimineață din an și nu vreau să o dorm. Așa e un an, nu ăsta, oricare, clipă cu clipă, uneori ceva apune la răsărit și răsare la apus. Tic, tac, tic, tac. Mă gândesc la tot ce-a fost dureros, la tot ce nu se poate uita, la tot ce nu se poate rosti, și prin urmare la ceea ce știu că e prețios și rămâne. Și mă forțez să mă gândesc la ce a fost bun, la tot ce se poate rosti, și rostim, în suprafețe alunecoase și plane. De-am fi păziți de rele tot anul.

La mulți ani!

2017 în cărți

La sfârșitul anului trecut, notam în jurnal: „Pentru 2017: Să termin de tradus Life și apoi Muza - iar după aceea să scriu. Să încep o poveste. Să răstorn balanța. Să dau deoparte traducătoarea de pe mine.”
Iată anul dus.

Un roman scris și publicat - povestea verii lui Isidor, surprinzătoare propunerea, publicarea, turneul prin țară, întâlnirile cu publicul. Primul tiraj, de două mii de exemplare, epuizat într-un anotimp. Tiraje noi și pentru O vară cu Isidor, și pentru Spre văi de jad și sălbăție.

Șapte traduceri publicate (aproape 2.400 de pagini) - multe lucrate anul trecut, o parte anul ăsta. Alte două traduceri se reportează pentru la anul. Cartea pe care am tradus-o în vara asta, și care încă nu-i publicată, este una dintre cele la care țin cel mai mult din tot ce-am lucrat în acești zece ani. Sute de versuri cu ritm și rimă traduse cu o plăcere fantastică - aș putea trăi o viață așa.

Două prezențe în volume colective, cu o povestire inedită și un fragment de roman.

Scrisul a mers bine, deși e tot mai greu să-ți găsești liniștea pe un fundal atât de agitat și agresiv, e nevoie de eforturi din ce în ce mai mari ca să îți poți face treaba. Recunosc că eforturile astea mie-mi priesc oarecum, așa cum îți priește o boală: îmi amintesc constant ce am de făcut.

Rezidența FILIT a însemnat un start, cam zbuciumat, pentru o nouă poveste; au urmat niște luni destul de interesante.
Pentru Spre văi de jad și sălbăție, două nominalizări: la Premiul de proză al Ziarului de Iași și la Premiul liceenilor la FILIT; și Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu.
Premiul pentru Traducere al revistei Observator cultural.

Cred că un an nu este bun sau rău cu noi, noi suntem buni sau răi cu timpul și cu toate celelalte ale noastre.
Sunt recunoscătoare. Toate-s încă bune la capătul unui an care începuse infernal.

Floarea fără floare

Am cumpărat acum o vreme o orhidee mică și jumulită, dintr-acelea date pe mai nimic - doar că nu le-aruncă florăresele-n stradă după ce rămân fără flori. Îmi amintesc că eram într-o perioadă în care și eu rămăsesem fără ceva, fără carte, o predasem, o publicasem, era gol aici, și m-a impresionat floarea asta fără floare. A urmat o întreagă poveste, cu răbdare, cu accidente, cu păcăleli, cu o tijă lungă din care, în loc să iasă boboci, cum te-ai fi așteptat, a apărut un pui verde. Au trecut luni de zile și eu tot nu știam ce fel de flori o să facă. N-aveam nici cea mai mică idee, ce culoare, ce formă. Acum orhideea are un pui și unsprezece boboci. De Crăciun, odată cu crăciunița, i s-a deschis prima floare, mică și nespus de delicată. O presez aici.

„O vară cu Isidor” - tiraj nou

Apărută în vară, cu un tiraj dublu decât cel cu care eram obișnuită la cărțile publicate ca autor român la Polirom - și asta datorită faptului că aparține unei colecții de literatură universală, unde lucrurile stau diferit - O vară cu Isidor s-a epuizat la începutul iernii. Zilele acestea, un nou tiraj, tot măricel, a apărut în librării.
Dincolo de cifre, eu o să spun că Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, EgoProză, 2016) și O vară cu Isidor (Polirom Junior, 2017), ambele epuizate și aflate acum la al doilea tiraj, fac din mine un autor fericit. Mulțumesc editurii și cititorilor mici și mari.

Un trandafir pentru rege

I-am văzut pentru prima oară pe Regele Mihai și Regina Ana acum douăzeci de ani, în 1997, la slujba de Înviere de la catedrala din Timișoara, unde am mers cu părinții și cu sora mea și ne-am bucurat să putem sta atât de aproape de ei. Erau senini, zâmbitori. În vara următoare am avut onoarea să mă număr, ca jurnalist, printre cei care au participat la primirea regelui la Pitești, o întâlnire oficială și emoționantă, în cerc restrâns.
Ultima întâlnire a fost cea de acum. Miercuri seara, într-o zonă neaglomerată de pe Calea Victoriei, m-am închinat la trecerea lentă a celor două mașini, cea cu coroana regală și cea purtând trupul regelui acoperit cu drapel. Era chiar înainte de intrarea în Palat. În clipa aceea, în liniștea deplină, pe trotuarul întunecat, privind coroana luminată plutind lin în seara de iarnă, m-am simțit singură cu regele cel singur. Astăzi l-am însoțit și eu cu tristețe pe ultimul drum, de la Palatul Regal spre Patriarhie, alături de miile de oameni, într-o zi încărcată de emoție, într-un București mai plin ca niciodată de lacrimi și flori.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Regele Mihai!

10 ani - Despre traduceri și frumusețea de neposedat

Acum zece ani, într-o lună decembrie care sigur n-a fost așa de caldă ca asta, am început să traduc.
Stăteam în pat și citeam, era capătul unui an agitat - cel în care Sibiul fusese Capitală Culturală Europeană și agendele jurnaliștilor plângeau îngrozitor de suprasolicitate, văzusem sute de spectacole și avusesem parte de întâmplări și întâlniri cu artiști minunate, cum nu ai șansa altfel într-o viață, scrisesem mii de texte, lucram la trei publicații, un cotidian național, un săptămânal de cultură și-un bilunar local, iar acum mă odihneam prin te miri ce minune, citeam Ochiul lui Nabokov, când pur și simplu mi-a căzut mărul ăsta în cap. Că vreau să traduc cartea pe care o aveam în brațe. Cuibărită pe canapeaua mea portocalie, sub lumina veiozei, m-am îndrăgostit de o pagină. De un pasaj despre frumusețea de neposedat. Iarna aceea a fost început și sfârșit.

Am tradus toată iarna, deși era o carte scurtă, de o sută de pagini, și ascundeam ca pe-o boală noua mea îndeletnicire, de care nu mă simțeam demnă, pe care nu eram deloc sigură. Voiam să văd dacă pot. Traduceam pe biroul meu mic, cu dicționarul pe-un scăunel, împingând la o parte agenda și telefonul care mă terorizaseră tot anul - fără să știu cât de departe le împing, de fapt. Cu un gest atât de simplu, totul s-a schimbat. Nu pe loc.
Când am terminat, am recitit iar și iar, și-n cele din urmă am întrebat la Editura Polirom dacă nu cumva au nevoie de cartea asta. Speram să nu o fi tradus altcineva între timp. Citisem, desigur, tot ce se tradusese din Nabokov. Și tot ce reușeam să îmi cumpăr în original. Despre cărțile astea scriam pătimașă pe un blog, la Suplimentul de cultură. A mai durat, abia către capătul anului Polirom a pornit seria de autor Vladimir Nabokov și, ce noroc fantastic, a intrat și cartea tradusă de mine în planul lor. Au urmat imediat altele, Disperare, Rege, damă valet... Dar altceva îmi amintesc azi. Ceva ce n-am povestit nimănui niciodată.

În vara următoare, am avut un drum prin București. Venisem să semnez un contract la Cartea românească, pentru al doilea volum de proză scurtă al meu, Orchestra portocalie. M-am cazat într-un apartament oferit în regim hotelier, ales la întâmplare pe internet. Ce surprinsă am fost să văd că apartamentul ăsta din centrul Bucureștiului era ușă în ușă cu sediul Editurii Polirom! Habar nu avusesem unde are sediu editura, nu-mi venea să cred nici acum că acolo, în apartamentul acela, se fac cărțile. Intram și ieșeam din casă întrebându-mă dacă să nu bat la ușă, să nu spun bună ziua, nu vă supărați, sunt nimeni și v-am trimis o carte tradusă, aș vrea să vă întreb... Ce să întreb? Și de ce? Cărțile au o soartă a lor, eu cred foarte tare în asta. Așa că am lăsat soarta să își vadă de treabă. N-am bătut la ușă, n-am întrebat nimic, n-am tulburat nici o apă. Însă exact a doua zi după ce m-am întors acasă, la Sibiu, am primit un e-mail. Bogdan-Alexandru Stănescu mă întreba de cartea tradusă - o mai am, vreau să o public acolo? În noiembrie, la Gaudeamus, o lansam împreună, și mărturisesc acum că a fost o seară ireală, una dintre cele mai fericite din viața mea. Îmi amintesc, dincolo de lansare, lumina din camera de hotel, cartea proaspătă, cu coperți maronii, ca o cutie de bomboane, celofanul rupt, paginile răsfoite, semnul alb de mătase, căutarea acelui pasaj de la care a pornit totul. Un pasaj despre frumusețea de neposedat.

...așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.

N-aș îndemna pe nimeni să înceapă să traducă așa, fără să știe cine deține drepturile, cine poate publica o carte, dacă n-a tradus-o deja altcineva înainte și așa mai departe. Dar pentru mine așa a fost - o îndrăgostire subită. Și nici un plan, și nici un prieten, și nici o altă bătaie la ușă.

S-au schimbat multe de atunci.
S-au adunat treizeci și ceva de cărți traduse și zece scrise. Peste opt mii de pagini traduse, din care vreo două mii șapte sute din Nabokov. Treisprezece milioane de semne și-un strop, în total.
Telefoanele tac, agende încă mai folosesc.
Izolarea instalată lent și tot mai temeinic în anii care-au urmat, fiindcă puțini mai sunt dispuși să te-accepte, cu atâtea tăceri, cu atâtea absențe.
Dar mulțumesc cerului pentru seara aceea de decembrie - și șansa unei întâlniri esențiale și-a unei prietenii ulterioare -, seară care a schimbat totul într-un moment în care nu plănuiam să se schimbe nimic, mă credeam mulțumită. Schimbasem deja, de două ori, radical. Lăsasem în urmă și meseria mea inițială, și munca în redacția cotidianului unde-am văzut de-a lungul unor ani interminabili și crunți toate grozăviile lumii, de nu le-aș mai fi văzut niciodată, primul mort dezgolit, tânăr, cu cusătura în Y pe piept, violurile, sinuciderile, crimele, măgăriile politicienilor, editorialele mai muritoare ca apa de ploaie - și totuși, un loc unde-am învățat multe, despre scris, despre oameni, despre viețile noastre fragile.
De-acum nu mai vreau să schimb nimic niciodată. Atât de ponegrita meserie de traducător, despre care prea superficial se vorbește mai ales de pe margini, nu e o meserie nici când ia șapte piei de pe tine. E pur și simplu frumusețe. Din aceea de neposedat. Ca frumusețea norilor zdrențuiți la apus, ca mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate.

Răbdare, răbdare

E jumătate de zi liberă și aici, iz de capăt de an, deși de luni mă avânt într-o treabă nou-nouță din care o să ies primăvara. Din una-n alta, îndemnată de atâta lumină argintie, m-am apucat să văd care-s cărțile și traducerile mele apărute în 2017, am scos din rafturi și am scos din dulapuri, s-a umplut biroul. Am încercat să le pun în teanc și să le răsfir, să le pozez cumva, nu stăteau, sunt și obsedată de ordine, de categorii, cădeau, nu se potriveau... Le-am pozat, mă întreb dacă o să arăt fotografia sau o s-o țin pentru mine, pentru când o să fie chiar capăt. Dincolo de ce-am scris, par atât de multe traduceri, iar imaginea-i falsă, de fapt n-am tradus decât două cărți (cărțoaie) și-o cărticea anul ăsta, nu pe toate din turn (cele mai multe-s lucrate anul trecut), una a apărut, alta nu - iar aceasta din urmă este cel mai frumos lucru pe care l-am făcut anul ăsta, cel la care țin cel mai mult, ceva prețios, dificil și bizar, pitit deocamdată într-un catalog al editurii, cu mențiunea „În curs de apariție”. E un decalaj mare, o distanță lungă de la munca noastră până în momentul apariției, suflă peste toate un dragon, șuieră pișicher, șșș, răbdare, răbdare.