Despre vieți și memorie - cu nodul pe dos

Câteva lucruri pe care nu le-am spus despre Luchian. Ochii, sufletul, mâna. Că au fost spaime și îndoieli mai mari ca oricând, jonglerii cu libertatea, răspundere copleșitoare, insomnii și muncă mai multă ca la orice carte obișnuită, a ta și numai a ta.

Te cufunzi în munca de documentare și cu cât citești mai mult, cu atât pricepi că știi mai puțin. În articole care mi se păreau extraordinar de complexe la început, găseam erori și expedieri superficiale, către final. Puneam degetul pe locuri unde memoria unui prieten de-al pictorului se înșela: o casă nu era pe strada X, cum zice Tonitza, ci pe Y. Asta nu s-a întâmplat atunci, cum își amintește Cioflec, ci atunci. Relatarea asta a lui Arghezi era într-un fel când era proaspătă, imediat după moartea lui Luchian, și a alunecat în direcția asta după ce-a mai trecut timp. După câteva luni de lucrat la istoria asta, puneam degetul tot mai des pe defectul din țesătură, din aproape toate cărțile, documentele, hărțile folosite în documentare. Iar asta mi s-a părut deodată nu o problemă, de fapt, ci semnul că totul este atât de uman - e lucru făcut de mână, migălos și alunecos, cu nodul tandru ascuns pe dos -, și nu poate să fie decât așa când vine vorba de vieți, de memorie.

E greu să știi când să te oprești și ce să folosești. Să legi tot ce s-a desfăcut în bucăți și să scrii o poveste, pur și simplu o poveste, nu doar cu un sâmbure de adevăr, ci cu toată carnea de adevăr.

Am primit un semn spre final. M-a tulburat foarte tare și nu am spus nimănui. Cei care ați citit cartea - mulțumesc pentru mesaje - știți cum este sfârșitul. E noaptea plecării, cu tot acel periplu întunecat, spre lumină - 27 spre 28 iunie. Fără voia mea, pur și simplu așa s-a întâmplat, cartea a ajuns în tipografie tocmai atunci: a plecat din redacție pe 26 iunie, iar primele zile petrecute în mâinile tipografilor au fost exact cele când Luchian se stingea, cu o sută patru ani înainte. Iar eu rămâneam, din nou, fără carte.

Cale, căi

Dincolo de epuizare. Citesc despre burnout - primul articol ajută puțin - dar nici nu pot duce al doilea articol la capăt. De ce ți-ai privi buboiul atent sub o lupă?

Nu a fost zi din anul ăsta să nu mă gândesc la gestul final.

Să ai nevoie - nu să vrei. Să simți diferența, într-o noapte care pare să nu se mai termine. Să simți până în os distanța dintre una și alta, dintre nevoie și dorință. Nu vrei, dar îți trebuie, pentru că altă cale nu vezi. Mâna ta ridicându-se împotriva corpului tău. Durere care să facă altă durere să înceteze. Îți trebuie forță. N-o am. 

Capăt de vară

Fără rost, fără rost, umblu în fiecare zi până la epuizare, căutând nici eu nu știu ce, așteptând toamna care e întotdeauna salvare, doar că acum ea s-ar putea să nu ne aducă decât un alt rău, umblu, umblu aiurea, cu ochii în curți, după câini și motani și fotografiez frunze, păsări, porți și marchize, trepte acoperite de flori care cad la capătul vieții, zorele pe garduri, trâmbițe pe trotuare, sfârșit de vară, o blândețe încărcată de spaime în toate.

Singuri

 Mă plimb pe Google Street View prin orașul copilăriei. Sub ferestrele mele, în locul unde venea seara sfinxul colibri la o tufă cu flori, dormitează într-o pată de soare un câine. În parcare, un altul. În lenea lor invidiabilă simt că stă cuibărită toată liniștea dusă a copilăriei mele - cu spaime cu tot. Alături, dintr-un șir de copaci - cândva cinci la număr, plantați într-o vacanță de vară de cinci fetițe din bloc (două surori - eu, sora mea) - au supraviețuit doar o parte. Unul dintre ei iese zdravăn din rând. Mult mai înalt decât toți, mai înalt și ca blocul, pare să sprijine cerul. Bizar pom al unei sărbători nenumite, poartă în vârf la amiază jumătate de lună. Dar dacă te uiți cu atenție, vezi că întreaga coroană a acestui mare câștigător e dantelată de omizi - și de singurătate.

*

Seara târziu, topiți de căldură, ne suim încă o dată pe bloc. Aș fi vrut să văd cometa - nu se mai vede. Aparatul foto. Binoclul. Cratere pe lună și o țesătură de becuri pe o terasă, unde niște oameni citesc poezie. Mică, imensă, ca peste drum, Casa Poporului. Și pe urmele noastre, pas cu pas, precaută, curioasă, desprinsă din începutul de noapte, pisica. Pisica vecinilor. Pisica din starea de urgență, singura ființă din afara familiei care mi-a ținut - un pic - de urât, când nu ieșeam pe afară și alergam sus, pe bloc.

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” – povestea cărții

Fiecare poveste își cere felul în care să fie scrisă.

Există întotdeauna un evantai de posibilități atunci când vrei să te așezi și să scrii o poveste. O carte. După ce știi ce vrei să scrii, mult mai important este cum vei spune povestea. Însă, deloc paradoxal, deși lucrurile se complică odată ce înțelegi explicit că există o infinitate de posibilități, ele se și simplifică: fiindcă, de fapt, fiecare poveste își cere, ea singură, stilul în care să fie spusă.

Dacă la primele două volumașe de povestiri pe care le-am scris nu mi-am pus atât de mult problema lui „cum” – mă așezam pur și simplu și scriam –, de la Roșu, roșu, catifea încoace am simțit foarte limpede că opțiunea se alege cumva de la sine, dintr-o multitudine, odată ce știi exact ce poveste vei spune. Povestirile acelea, din perioada roșie, erau spuse în funcție de anul în care se petreceau și, mai ales, de personajele lor. Cele cu copii în centrul lor aveau o anumită simplitate a limbajului și a frazei. Pe măsură ce personajele erau mai în vârstă, încărcate fie de amintiri, fie de probleme sau obiceiuri bizare, și stilul se complica. La Simfonia animalieră și Hibernalia, legătura dintre ce poveste spun și felul în care aleg să o spun e și mai limpede. Ce bucurie să mă joc în felul acela! Apoi, în Spre văi de jad și sălbăție, m-am putut delecta în arabescuri de basm tot datorită subiectului și personajului principal – ah, sălbăție, nebunariță, nebunie... Mai aproape de noi, romanul Toți copiii librăresei e și exemplul meu cel mai clar – am adoptat o simplificare, pentru a obține acel ton, acea atmosferă vintage, de anii ’80, pe care am vrut să le aibă întreaga poveste - ea, în sine, complexă.

Dar ce faci când scrii o biografie romanțată?

Mi-a fost limpede de la început: trebuie să mă las pe mine deoparte. Aici e viața altuia, nu a mea și nu a personajelor mele – adică inventate de mine. Trebuie ca el, Luchian, să fie pus în lumină. Spectacolul nu e tocmai al meu, de data asta. Nu e locul să fac salturi mortale de dragul strălucirii de-o clipă prin aer. Scriind povestea vieții lui Luchian, un lucru m-a preocupat de la bun început foarte tare: să scriu chiar povestea vieții lui. Să-mi păstrez giumbușlucurile literare pentru alte cărți, de-ale mele. Dar totodată, scriind cu încredere viața, să caut să fac și literatură – și să primească cititorul poveste.

M-am ținut foarte aproape de firul vieții pictorului, în Luchian.Ochii, sufletul, mâna. În timpul primului șnur al muncii de documentare, m-am plimbat obsesiv nu doar prin cărți și documente, dar și prin acele locuri din București pe unde a locuit el. Prin muzee. M-am îmbibat de atmosfera pânzelor și-a istoriilor despre el. Am căutat să-l simt viu. Și apoi m-am pus pe scris. Cartea asta, cred, este foarte apropiată de o biografie pur și simplu. Cititorul va poposi, desigur, și-n scene detaliate, cu iz specific romanului, dar va parcurge, pas cu pas, chiar viața pictorului. Am zăbovit, ca-n niște pajiști luminoase, în acele locuri care mi s-au părut importante și ofertante; uneori, în locuri unde biografii dinainte, demult, n-au schițat foarte bine detaliul, ba au rămas chiar semne de întrebare. Am insistat acolo unde am văzut că mi se permitea și unde curiozitatea mea a săpat ceva mai departe decât mă dusese documentarea. Am reconstruit ficțional cărămida tocită din zid. Povestea fraților care au murit foarte micuți. Povestea de dragoste cu Cecilia, la Alexandria. Internarea. Limpezirea privirii, după primul episod greu de boală. Pictarea „Lăutului” sau a unei ulcele cu garoafe. Călătoria spre moarte. Dar peste tot am strecurat bucăți vii, de realitate: scrisori veritabile, scene consemnate în mărturiile celor care l-au cunoscut, vocea lui reală, în diferite dialoguri.

Voi mărturisi: nicicând n-am scris o carte cu atâta grijă pentru realitate și cu atâta consum emoțional – e multă răspundere când scrii viața altuia și-am fost mereu conștientă de asta. La capătul scrierii poveștii, obosită și dorindu-mi să fac măcar un om fericit, m-am dus din nou la casa din Strada Mendeleev și mi-am așezat palma pentru două clipe, aproape din mers, pe ancadramentul alb al uneia dintre ferestrele lui. Și i-am spus că de-acum cartea despre el este gata. El e singurul „cititor” pe care mi-l doresc fericit. Dacă vor fi și alții, cu atât mai bine.

Altfel, despre cum am scris această biografie romanțată, în nota de la finalul cărții, „Copacii mei și florile mele”.

Octavian Soviany despre „Toți copiii librăresei”

Octavian Soviany scrie în ultimul număr al revistei „Observator cultural” despre Toți copiii librăresei. O analiză atentă, care mă bucură enorm. Cronica poate fi citită aici.

Romanele publicate pînă în prezent de Veronica D. Niculescu: Spre văi de jad și sălbăție (2016), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) sînt, în primul rînd, „romane de atmosferă“, cu o apreciabilă doză de lirism,  istorii în care lumea ternă  a „oamenilor mari“ e pusă mereu față în față cu universul plin de candori și miracole al copilăriei.

Mai apropiat poate de canoanele narațiunilor „realiste“, Toți copiii librăresei (Edi­tura Polirom, 2020) nu reprezintă însă, nicidecum, o ruptură în raport cu romanele mai vechi ale scriitoarei, se nutrește din aceleași mituri personale și din aceleași obsesii, cultivă teme prezente și în cărțile sale anterioare: singurătatea, familia, dragostea, copilăria, constituindu-se (după cum mărturisea autoarea însăși într-un interviu) într‑o poveste „despre vremuri crunte“, dar și „despre dragostea care poate fi aducătoare de moarte“.

Într-o primă aproximare, cartea s-ar înscrie în categoria romanelor „de cartier“; acțiunea ei se desfășoară într-o zonă de blocuri de la marginea Piteștiului, într-o lume a cărei viață se desfășoară, cu o regularitate de mecanism, în jurul unui complex comercial și în atmosfera întunecată a anilor ’80.

Aerul greu respirabil din epoca de agonie a regimului Ceaușescu și dramele înă­bușite ale acesteia pătrund din abundență în paginile romanului: întîlnim magazinele goale și cozile interminabile, întreruperile curentului electric, avorturile clandestine și victimele acestora, sărbătorile pompieristice „de partid și de stat“, care voiau să marcheze înaintarea glorioasă spre socialism. Nu avem de a face însă cu o carte de dezvăluiri; din paginile ei lipsesc activiștii de partid și ofițerii de securitate, atenția scriitoarei oprindu-se asupra oamenilor mărunți, cu existențele lor puțin spectaculoase și cu necazurile lor de zi cu zi, care nu au, firește, grandoarea „marilor drame“, dar provoacă tot frustrare și  tot suferință.

Lipsește, de asemenea, în mare parte și fauna umană obișnuită a romanelor „de cartier“ publicate după 1990: mediile proletare, lumpenii, alcoolicii dezabuzați, care populează din plin, de exemplu, Dristorul anilor ’80, evocat în paginile lui Radu Aldulescu. Ceea ce nu înseamnă că lumea Veronicăi D, Niculescu este, în exclusivitate, una a „oamenilor de treabă“: există și aici adolescenți violenți sau persoane cu tulburări de comportament sexual, dar acestea rămîn personaje de fundal; ele aparțin unei „jungle“ care n-are decît legături sporadice și întîmplătoare cu viața cartierului. Căci autoarea vrea și știe să evite stridențele, în cartea ei totul este învăluit într-o lumină cenușie, în care doar prezența copiilor, natura sau dragostea mai pun din cînd în cînd cîte o pată de culoare. Iar atmosfera care predomină este una de nuvelă cehoviană sau de film rusesc de pe la începutul anilor 1980.

Pe fundalul acestor „vremuri crunte“ se desfășoară povestea de dragoste dintre librăreasă (Silvia Albu) și ceasornicarul Roland, care se înscriu și ei în categoria oamenilor mărunți, dar nu banali, către care e orientat interesul autoarei. Librăreasa este una dintre acele ființe care par condamnate încă de timpuriu la singurătate. Percepută de familie ca o „ciudată“, va purta apoi tarele unei idile din adoles­cență, care se termină cu o sarcină și cu nașterea unui copil ce nu supraviețuiește decît cîteva zile. Această întîmplare o va transforma într-un fel de „oaie neagră“ a familiei, dar și a cartierului, o însingurează încă și mai mult și îi infuzează un sentiment confuz de vinovăție. Îl va întîlni apoi pe ceasornicar, dragostea lor izbucnește cu intensitatea unui foc de artificii pentru a fi însă, aproape instantaneu, dacă nu înghițită de tot de proza vieții cu zi, cel puțin marcată de amenințarea unui viitor nesigur, descoperindu-se vulnerabilă, ca toate sentimentele omenești.

Problema pe care o pune romanul Veronicăi D. Niculescu este, în definitiv, dacă și cum se poate supraviețui, în condițiile „vremurilor crunte“, fără a-ți pierde umanitatea. Ceasornicarul reușește, ca urmare a statutului său de mic meșteșugar, să-și conserve o oarecare doză de libertate, scăpînd de malaxoarele industriei socialiste. Pentru a-și păstra  această libertate minimală, acceptă să se despartă (pentru moment sau pentru totdeauna?) de Silvia, care pare să aibă semne de sarcină, și pleacă la București, unde apare posibilitatea să beneficieze de un atelier și unde (din motive birocratice) ea nu-l poate urma deocamdată.

Mecanismele sociale pun bariere în calea sentimentelor, condamnă la moartea sufletului, la singurătate și alienare. („Dacă am învățat ceva de la viață – spune unul dintre personajele episodice ale romanului – e faptul că suntem singuri.“) Pentru librăreasă salvarea va veni, dacă va veni, dintr-o vocație maternă care o va face să nutrească o vie afecțiune pentru copiii cartierului, care îi frecventează stăruitor magazinul și a căror candoare pare să o fortifice în lupta ei dură pentru supraviețuire sufletească. Iar copilul devine, dintr-o asemenea perspectivă, modelul uman prin excelență, el reprezintă o ipostază a omului paradisiac care, datorită ingenuității și nevinovăției sale, reușește să rămînă imun la presiunea socialului și la teroarea istoriei. Către o asemenea concluzie conduce nu doar finalul romanului, ci și construcția lui contrapunctică, care face ca povestea „oamenilor mari“ să fie întretăiată de episoade relativ autonome, care au ca protagoniști copii, ale căror portrete se înscriu printre reușitele cele mai demne de interes ale autoarei. Acești copii sînt mesagerii speranței, ei fac ca la sfîrșitul romanului (amintind vag de finalul Fraților Karamazov), în destinul librăresei, peste care tăvălugul comunismului a trecut fără milă, să se întrevadă o luminiță firavă. Iar scriitoarea valorifică aici în maniera ei personală (așa cum nu se prea întîmplă în literatura română) mitul dostoievskian al vîrstei de aur și al copilăriei.

Dincolo de toate acestea, Toți copiii librăresei rămîne o admirabilă carte de atmosferă, în care vibrează o coardă lirică, reverberează o încărcătură, poetică și nostalgică în același timp, care înnobilează pînă și paginile cele mai prozaice la prima vedere. Cartea Veronicăi D. Niculescu are ceva din frumusețea unui poem cinematografic.

***

Las aici link la încă o cronică amplă - Viorica Stăvaru, pe Bookhub, Tufa de mușețel (note de lectură).

Hoinăreli

S-a terminat cărțoiul la care citeam, 750 de pagini, cu picătura, de multe după-amieze încoace, și-mi spusesem că atunci când pun cartea în raft mă apuc de treabă șl eu, dar singura treabă de care pot să mă apuc e să mă plimb pe sub streșini, ținând firul de umbră, gândindu-mă tot la poveștile citite, la poveștile trăite. Verile nu mi-au priit niciodată pentru scris, verile sunt pentru citit, hoinărit, diminețile lor mi s-au topit întotdeauna în traduceri - acum nu, nu mai traduc. Hoinăresc cu ochii la curți răcoroase, căutând verdele, petele de lumină și umbra, pe Povernei, pe Căderea Bastiliei, pe alei necunoscute unde zac motani leșinați pe asfalt, și rostogolesc obsesiv un cuvânt, „vâzdoage”, „vâzdoage”, astea-s crăițele, eu le știam de crăițe, ce rău îmi pare că n-am apucat să-i spun cuvântul ăsta, „vâzdoage”, prietenului meu care nu mai trăiește.

 

2 august 2020

Ninge blând în tot orașul

din salcâmul japonez.

(foto: VDN)

Interviu despre Toți copiii librăresei

- Cum ai început să scrii Toți copiii librăresei? A existat un factor declanșator?

Îmi place să spun că am scris romanul Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani. Am povestit deja despre asta, așa că o să vă spun acum că există întotdeauna mai multe începuturi, când scrii o carte de mari dimensiuni, complexă. Există o căutare continuă în perioada premergătoare scrierii unui roman, nu e suficient un simplu factor declanșator, ca la o proză scurtă sau la o poezie. Dar, da, a existat o zi anume, când în sfârșit a venit acea idee centrală, așteptată de mult, căutată de mult, care aduna sub ea, ca o umbrelă, tot ceea ce gândisem, dorisem și acumulasem până atunci, ideea care să mă facă să mă așez și să scriu în toate lunile care au urmat. Mă plimbam singură pe niște străzi pe unde nu călcasem încă niciodată, eram în sfârșit liberă, la capătul unei traduceri, și știam că a venit momentul să scriu cartea pe care o curtam deja de vreo șase ani. Scrisesem niște texte cu copii după ce terminasem Roșu, roșu, catifea, le adunam și nu le publicam nicăieri, iar atunci, în acea zi a plimbării, după anii în care visasem să scriu și „o poveste de dragoste”, și „o poveste din anii ’80” – ghilimelele nu sunt întâmplătoare –, ei bine, în acea zi am știut exact că totul se va concentra în jurul librăresei, care se va îndrăgosti de ceasornicar – un personaj bizar, misterios, ca venit din alt timp, încărcat de promisiuni, sursă de dragoste și de spaime. Cel care o va duce spre întrebările esențiale din finalul cărții. De obicei știu finalul cărților, când încep să le scriu. Finalurile sunt pentru mine motorul cel mai important al unei povești.

***

Mie nu mi se pare că proza mea e poetică. Știu, am auzit de multe ori asta. Dar eu nu cred, nu simt că ar fi așa. E altceva. E o muzicalitate a frazei, este un ritm. Cred că o proză bună trebuie să aibă ritm, respirație proprie. O cratimă strecurată de o mână străină acolo unde nu trebuie strică muzica unei fraze.
Nu am scris poezie niciodată și nu voi scrie. „Versurile” presărate în cărțile mele sunt doar narațiuni rimate, nimic mai mult. Iar proza e proză. Așa cum cred eu că trebuie să fie proza.
Muzicalitatea e ceea ce admir și la autorii mari pe care i-am tradus. De ea am ținut cont când am tradus și ea e prima care simt că lipsește când citesc o traducere proastă.

***

De fapt, aș nuanța. Aș vrea să trăiesc nu fără să scriu, ci fără să public. Am nevoie să fiu o vreme doar eu cu mine. Ieșitul în lume după apariția unei cărți poate fi epuizant. Este prea mult vorbit, explicat, vorbitul este nociv, te consumă. Scrisul n-are nimic din toate astea, scrisul e singurătate. Ieșirea în lume cu o carte e distrugătoare pentru interior.

***

Însă relația cu personajele sigur că e foarte importantă atunci când scrii, doar trăiești cu ele zi de zi – le însuflețești, le înzestrezi cu ceea ce cunoști, și e fascinant să „fii” ceea ce de fapt n-ai să fii niciodată: alt om. Un om complet diferit de tine. Am fost Silvia și am ascultat muzica ei, care nu era și a mea. Am fost măcelarul căruia i s-a înecat un copil. E și asta ceva, nu-i așa? Poți ieși epuizat emoțional și doar imaginându-ți cu intensitate, în detaliu, un asemenea episod. Și asta mi s-a și întâmplat.

***

Îmi displace profund agresivitatea acestei perioade. Îmi displac extremele – toate. Îmi displace activismul, de orice fel. Apoi, îmi displace profund mutarea „în online”. Am refuzat orice apariție în conferințe video, la fel cum am refuzat și participarea la orice volum colectiv pe teme de izolare. Detest să scriu la cald, să descriu ce trăiesc atunci, pe loc, să mă alătur unui cor, altui cor... Am scris la ale mele, cântând cântecelul meu, cât și cum s-a putut. Am muncit foarte mult. Și am sperat.
Dar ar fi atâtea de zis... Falimentul artiștilor, în plină desfășurare, închiderea atâtor locuri de care eram atașată – nu e zi să nu văd o firmă care a dispărut, un lacăt pe-o ușă... E un fel de capăt de lume și sunt zile când nu se vede nimic clar și curat înainte. N-are cum să nu te ia cu frisoane.


- fragmente dintr-un interviu pentru Carmen Florea, de la filme-carti.ro; poate fi citit integral aici.

Forbes - Cele mai citite cărți ale anului 2019

Cele mai citite cărți ale anului 2019 - sursa: revista Forbes, nr. 219, care publică într-un dosar interviuri cu editorii despre această perioadă complicată și topul vânzărilor exacte, cu cifre, de la cele mai importante edituri, pentru autori români și autori străini.

Top Editura Polirom:

O vară cu Isidor a urcat pe locul 3 - în 2018 era pe 7 - și este prima carte de ficțiune din clasamentul autorilor români, locurile 1 și 2 fiind ocupate de non-fiction.

Locuri care mor

Nu e zi să nu văd locuri dragi care mor, localuri închise, firme date jos, lacăte pe ușă...
Azi zic Adio, Trattoria Buongiorno de la Lido, locul meu preferat din oraș, sub copacul tău bătrân, din colț, am scris la Spre văi de jad și sălbăție, din boxa montată între crengi se prelingea muzică italiană, era cald, mi-era greu să ajung până la Bibliotecă și poposisem acolo, cu o cafea și o limonadă mare alături am scris, și-am tot scris apoi zile la rând, și-am adus în poveste și copacul, și muzica, și câinele din curtea alăturată, scuturându-și lanțul prin frunze.
Aici am stat cu A., prietena mea, pe aceeași parte a mesei, ca într-un pridvor, privind ploaia torențială și zicându-ne că n-o să mai plecăm niciodată.
Și câte și mai câte întâlniri de poveste, în casă și pe terasă, afară. S-au dus... Ce-o să vină?

Fără mersul pe jos

De când am ieșit din izolare, adică de două luni încoace, m-am văzut cu trei oameni - cu trei prieteni. Mai întâi, săptămâna trecută, cu A., la o cafea și-un suc de portocale, pe o băncuță în fața unei librării, singure noi două pe toată terasa. Apoi cu B., pentru filmarea de la muzeu. Iar ieri cu o altă A., la o cafea, pe-un peron din Gara de Nord - ce bucurie! Trei întâlniri de o oră, fiecare prețioasă. Mie atât îmi e suficient - din fiecare asemenea întâlnire mă pot hrăni mult timp. În rest, mi-e bine singură, cu cântecelul meu dinăuntru. Ceea ce mi-a lipsit cu adevărat în perioada cât am stat cu toții prin case și n-aș mai vrea să mai pierd vreodată a fost libertatea de-a merge pe jos. Plimbările mele. Hoinărelile mele. Merg mult pe jos, parcurg cam zece kilometri pe zi, de obicei în două ieșiri, mă duc unde văd cu ochii și unde mă duce nasul. Nu pun piciorul în metrou, în autobuz - de obicei nu prea pun, nu doar acum. Sunt dependentă, sunt înnebunită după mersul pe jos, nu se poate scrie și nu se poate trăi fără mersul pe jos, fără fugitul din lesă când treaba e gata sau când treaba nu merge. Și fără măcar trei prieteni, desigur.

„Scurt pe 2”

Se întâmplă lucruri bune la Muzeul Național al Literaturii Române.
Unul dintre ele este noua emisiune „Scurt pe 2”, unde Alina Purcaru și Bogdan-Alexandru Stănescu intră în dialog, în fiecare joi seara, cu scriitori români.
M-a bucurat să fiu prima invitată a emisiunii. Discuția noastră, înregistrată săptămâna trecută și difuzată aseară, poate fi ascultată aici, pe portalul muzeului, culturaindirect.ro. Aștept cu nerăbdare edițiile viitoare.

A apărut zilele trecute și Luchian. Ochii, sufletul, mâna, în colecția Biografii romanțate de la Polirom.

Lectură din Luchian, pe canalul de Youtube al Editurii Polirom, aici.

Întâlnirile mele

Între portocali și azalee, orice pisicoanță e o fee.

și

Câinele cu chip de om, o poveste de dragoste.
(de scris cândva)

Books.fr

O cronică excelentă, pe două pagini, în revista literară de limbă franceză Books (www.books.fr), dedicată romanului Toți copiii librăresei. Articolul, intitulat „L’amour aux temps de Ceausescu” este semnat de Andreea Apostu, căreia îi mulțumesc.
Mulțumiri și Luminiței Corneanu, care a semnalat cu generozitate apariția.
Articolul, aici.

(și în traducere, aici, pe blogul autoarei)

Toți copiii librăresei, povestea poveștii

Dacă nu ar fi fost un titlu foarte lung, acest text s-ar fi putut intitula „Cum am scris un roman în 66 de zile, șase luni și șase ani”. Chiar așa, începând cu zilele.

Am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile. Zile de lucru continuu, intens. N-aș fi știut acest detaliu dacă nu m-aș fi uitat acum în caietul cărții. Fiecare carte pe care o scriu are un caiet unde notez, mai ales la început, cine-mi sunt personajele, ce vor face ele, cum le voi scrie vocile, ce amănunte îmi doresc neapărat, ce probleme sunt de rezolvat și așa mai departe. Sunt texte însoțite de desene, fel și fel de schițe stângace, făcute doar în scop utilitar.

Romanul a început cu o asemenea schiță. Desenul Complexului unde se derulează povestea. Scrisesem o povestire – cea care a devenit Prolog – și știam, încă de când o încheiasem, că am acolo un spațiu interesant, de exploatat mai departe, și câteva personaje a căror poveste vreau să o continuu. Era mai ales librăreasa, care privea melancolică afară, jucându-se cu medalionul de la gât. La ce se gândea ea? Ce tristețe ascundea? Am așternut pe o coală A4 schița Complexului și-am notat pe ea cu albastru toate locurile care apar în poveste și cu roșu personajele. Măcelăria și măcelarul, Merceria și mercereasa, Frizeria și frizerul, Cofetăria, Cinematograful, Poșta, copiii, chiar și câinele flămând din curtea Alimentarei. Și pe măcelar și ceasornicar îi îndrăgeam și-i vedeam duși mai departe.

Îmi doream de câțiva ani să scriu o poveste lungă, să dureze scrisul, să mă bucur de scrierea cărții și, mai ales, să-mi folosesc experiența de viață, să-mi însuflețesc cu ea personajele. Auzi adesea oamenii zicând: „Ai vrea să ai iarăși 18 ani?”, „Da, dar cu mintea de-acum!”. Într-un fel, poate că asta mi-am dorit, să trăiesc iarăși niște vârste pierdute, dar să le înțeleg cu mintea de-acum.

Am hotărât că voi scrie o poveste de dragoste, cu librăreasa și ceasornicarul. De fapt, titlul de lucru a fost Librăreasa și ceasornicarul. Am știut și că măcelarul va avea un rol important. Și că vor fi mulți copii – doar de la ei începuse totul. M-am întors la lumea din Roșu, roșu, catifea și-am început să scriu romanul la care visasem de atunci, imediat după ce apăruse volumul de povestiri desfășurate în comunism: din 2013 până de curând strânsesem alte texte cu copii și știam că-n jurul lor se încheagă, de fapt, o nouă poveste, diferită, mai complexă, mai gravă.

Am scris primul draft al cărții anul trecut, în 66 de zile de lucru intens, fără o clipă de ieșit din lumea de acolo. Am trăit în poveste, am ascultat muzica de acolo, am citit presa anilor ’80, m-am documentat despre nașteri premature și sarcini ale adolescentelor, despre ateliere meșteșugărești, am ascultat balade cu mirese înecate și, în continuare, am tot notat și desenat în caiet.

Mi-am desenat planul Librăriei, am mobilat spațiul, am notat atentă numărul de pași de pe o latură și alta, dintre tejghea și vitrină, dintre scăunel și ușă. Am desenat ceasuri, ferestre cu grilaj în romburi, scrisori cu timbru în colț și mâini cu degete lungi și osoase. Am făcut scheme detaliate cu vârstele personajelor principale, am calculat în ce ani s-au petrecut evenimente din viețile lor, le-am intersectat cu grijă, atentă la orice infimă deraiere care putea produce dezastre în cronologia poveștii – dacă trăgeai de un fir subțire într-o parte, ți se deșira în altă parte. Notațiile în caiet curgeau, pentru ca la un moment dat să se oprească: din clipa când personajele capătă viață, ele încep să-și scrie aproape singure soarta. Așa că, spre final, am lucrat folosind bilețele, pe care notam în fugă idei și pe care le aruncam de îndată ce erau introduse în poveste. Caietul era de-acum ascuns în birou. Povestea se scria singură mai departe.

Am numărat, recent, personajele. Sunt peste cincizeci. Cincizeci de personaje ar fi pe o primă listă: librăreasa Silvia Albu, părinții, sora și mătușa ei, iubitul și colega din liceu, ceasornicarul, tatăl lui și Dinu Papadache, copiii, ah, copiii, Adina și Diana și părinții lor, Mădălin, Cosmin și doamna Constantiniu, Laurențiu, Getuța, Doinița, doamna Dijmărescu și fiicele ei (în fapt, mama mea, cu sora mea și cu mine, strecurate în scene fugare, singurele personaje reale din carte), măcelarul, cu soția, copilul și ucenicul, cofetăreasa, piticul Mutulică, mercereasa, vechiul librar, fotograful, și mă opresc aici, deși mai sunt multe. Sunt personajele care au apariții multiple, mare parte din ele au vieți conturate, au vârste clar stabilite, familii, și sunt încrengături între ele. Dincolo de cele cincizeci de personaje, mai există destule, căci nu le inclusesem pe cele cu apariții trecătoare sau doar menționate de alte personaje: Oleg, mama cu copiii din autobuz, asistentele din spital, barcagiul, colegi de școală și femei din cartier, personaje minore, dar care dau viață scenei întregi.

După cele 66 de zile în care-am scris primul draft, au urmat luni în care am reluat totul, netezind cu grijă acolo unde țesătura era șifonată. M-am încurajat mereu gândindu-mă la Kazuo Ishiguro. El povestea într-un interviu că a scris Rămășițele zilei în patru săptămâni. Se documentase mult înainte, se zbătea în neputință de-o vreme, iar când s-a apucat – făcând o minunată convenție a solitudinii cu soția – a scris pur și simplu povestea, indiferent cum, numai s-o scrie odată, cap-coadă. Avea să revină apoi, atent la stil și la dialoguri. Așa am înaintat și eu inițial, cu viteză, știind că e o poveste lungă și că, dacă n-o scriu dintr-o răsuflare, voi pierde tensiunea sau mă va doborî și n-o voi putea duce niciodată la capăt. A fost epuizant și splendid.

Am reluat apoi iar și iar, lucrând zi de zi, fără pauză, astfel că totul a durat șase luni (din mai în octombrie). Dacă mă uit însă mai în urmă, la momentul când am început să scriu povestirile cu copii de după Roșu, roșu, catifea, texte în jurul cărora a crescut anul trecut povestea librăresei, constat că sunt mai mult de șase ani. De aceea aș zice că am scris Toți copiii librăresei în 66 de zile, șase luni și șase ani.

Text publicat azi în Suplimentul de cultură.

Pentru copii / cu copii

E vară, e vacanța de vară, cu zile care încep pentru a nu se termina niciodată. Ceasul ticăie, dar cu cât îl asculți mai atent, pare că o ia înapoi: ai tot timpul din lume. Tolăniți între perne, toți copiii citesc, în tot blocul și-n tot cartierul. Și ce-și amintesc ei, peste ani? Cărțile groase, cu pagini pufoase, fărâmițându-se ușor pe la margini, și firimiturile astea amestecându-se în faldurile așternutului cu cele care cad din biscuiții sprițați aduși pe-o farfurioară de mama și ronțăiți cu ochii în pagini.

Cărțile groase, poveștile astea-mi plăceau și-n primul rând pe ele mi le amintesc dacă sunt întrebată de cărțile copilăriei. Am adus, astă-iarnă, din casa părinților, Fram, ursul polar și Făt-Frumos din lacrimă. Amândouă sunt din 1974. Una dintre ele este premiul de la terminarea clasei I. Le-am recitit și am tresărit la multe ilustrații, dar tot reîntâlnirea cu textul m-a mișcat cel mai tare. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile cu poveste densă, cu mult text – puteau să nu aibă ilustrații deloc. În amintirea mea, ele au supraviețuit ca favorite.

O vară cu Isidor n-ar fi existat fără colecția în care a apărut. A fost o potrivire foarte bună între ce-mi doream eu să fac de vreo zece ani și ce cărți apăreau acolo. Aha, am zis, când am fost invitată să scriu o carte pentru Editura Polirom, Colecția Junior. Iată o colecție cu cărți de citit, nu de răsfoit. Cu cărți pentru copii, dar nu doar pentru copii. Păi, da, mi s-ar cam potrivi. Și am scris un roman. Am fost primul autor român publicat în colecție – recunosc, e o treabă care m-a încântat, am simțit locul bun.

Eu nici acum nu cred că am scris neapărat o carte pentru copii; știu că ea poate fi citită – și chiar a fost – și de adulți. Ador cărțile al căror destinatar n-are vârstă. Am citit Momo la treizeci de ani, într-o ediție banală, prăfuită din naștere, care nu amintea deloc de cărțile pentru copii. Poveste fără sfârșit și mai târziu, recomandată de un prieten cu treizeci de ani mai în vârstă ca mine, care se bălăcea cu plăcere în basme.

O să mărturisesc: ești mult mai conștient de destinatarul tău, atunci când scrii o carte pentru copii. Ești mai atent cum vorbești. Ești mai atent cum croiești povestea. Ești mult mai conștiincios în a construi pe înțeles, cu răbdare. Cu tact. Poate și cu mesaj. Te lași un pic deoparte pe tine. Simplifici. Dar este și foarte multă libertate. M-am jucat scriind O vară cu Isidor și, la trei ani distanță, adică acum, Iarna lui Isidor. Sunt două jumătăți ale aceluiași întreg și joaca mea de-a condorul se oprește aici. Fiindcă la capătul poveștii e Iarna. Dincolo de Iarna asta cu „i” mare nu poate să mai fie nimic. Nu intenționez, așadar, să fac o serie. Mai mult, probabil nu voi mai scrie „pentru copii”. În fiecare cutie de bomboane sunt doar câteva îmbrăcate în poleială. Sunt două, pereche, în cutia asta a mea.

Aș recomanda oricărui autor să scrie o carte pentru copii. Măcar să o ia ca pe-un exercițiu. Antrenamentul meu începuse încă dinainte de-a scrie: când traduceam. Mi-a plăcut să traduc câteva cărți pentru copii, au fost câteva întâlniri foarte bune, cu aer vintage, dar m-au și intrigat anumite alegeri ale editurilor și am refuzat să traduc niște cărți. La drept vorbind, sunt mai multe cărțile pe care le-am refuzat decât cele acceptate. Din toate astea s-a născut Isidor. Din ce mi-a plăcut și din ce mi-a displăcut. Am știut ce nu vreau. N-am vrut să scriu pe teme la modă. N-am vrut nici să scriu o carte destinată numai copiilor. N-am vrut o carte pentru copii mici de tot. N-am vrut să mă prostesc, să vorbesc cu o voce pițigăiată, să ciupesc obrăjori. N-am vrut să scriu ceva ce s-a mai scris și se va mai scrie. N-am vrut pisicuță, n-am vrut cățeluș, n-am vrut șoricel. Am vrut ceva nou, original, am vrut pur și simplu să spun, cu glasul meu firesc, cât mai omenește cu putință, o poveste cum nu s-a mai spus niciodată.

Sunt uluită când aud voci zicând că totul s-a făcut deja și că poveștile nu pot fi decât o reluare de-acum. Că nu mai putem decât să rescriem. Ce jalnic și trist!... O să strig, iar și iar, plină de încredere: totul e nou! Totul poate fi nou. Să fii original, desigur, e cel mai greu lucru din lume. Dar dacă nu crezi că poți scrie o poveste originală, a ta și numai a ta, să dăruiești cititorului ceva nemaivăzut, atunci de ce ai mai scrie?

Revin: aș recomanda oricărui autor să încerce să scrie pentru copii. Sunt cititori generoși și exigenți, mofturoși și atenți, necruțători, adorabil de sinceri și de capabili de îndrăgostire. Când ajungi pe mâinile lor, atunci ești cu adevărat jurizat. Apoi, te poți întoarce la tine și la scrisul tău, care nu va mai fi ca înainte.

Și nu doar scrisul pentru copii te îmbogățește, dar întâlnirea cu ei. Aș povesti despre întâlnirile mele cu copii, de la un atelier de scriere creativă, din primăvara trecută. Despre drumurile din luna mai, despre sentimentele contradictorii trăite de acasă până la întâlnirea cu ei și înapoi. Dar asta e altă poveste, înrudită mai degrabă cu ce-am început să scriu chiar în acea lună, romanul Toți copiii librăresei. E o bizarerie ce mi s-a întâmplat. Cartea cu cuvântul „copii” în titlu nu e pentru copii, dar are atâția copii înăuntru. Copiii adevărați, cu care am lucrat într-o casă de lângă Gara de Nord, în curtea căreia înflorea iasomia, m-au inspirat cu voioșia și seriozitatea lor, cu tristețea atât de specifică vârstei, cu prospețimea și cu mutrițele lor somnoroase și, mai ales, cu dispoziția extraordinară de a scrie pe loc o poveste pe temă dată, sâmbătă dimineața. Grație lor am scris cartea mea cu copii, care nu e deloc pentru copii. Și cu gândul la ei am revenit apoi la Isidor, în noua mea carte pentru copii. E de gândit la treaba asta, îmi zic. Și mă cam gândesc.

(text publicat în Dilema, 1 iunie 2020)

„Autoarea lunii iunie” pe Libris.ro

A venit vremea să spun unde au ajuns cele 350 de cărți semnate zilele trecute. Cum să zic?... Pe Libris.ro, unde am fost aleasă „Autoarea lunii iunie”. De astăzi, găsiți aici cărțile mele cu autograf - și cele nou apărute, și cele un pic mai vechi - și cu reducere. Mulțumiri libris.ro, Polirom și dumneavoastră.

https://www.libris.ro/autorullunii

Noi cronici, interviuri, povești

„Niciun roman despre comunism nu prezintă perspectivele din Toți copiii librăresei. Detaliile defilărilor, prima transmisiune color interpretată de măcelar și așa mai departe.”
„Toți copiii librăresei este un roman despre cum se fac idoli din nefericire și ratare, de către cei ce nu riscă să construiască fericirea nici când toate duc în direcția potrivită.”
„Un labirint suprapus celorlalte, traumatice și amoroase, din care o sinucigașă nu poate evada decât din prea multă dragoste pentru copii. De aceea, deloc întâmplător, ea e și un voyeur al lumii, urmărind familii, copii, ca și cum ar trăi fragmente din viața ei interzisă. Cel mai bun roman al Veronicăi D. Niculescu.”

- „Viața interzisă” - o cronică de Marius Miheț la Toți copiii librăresei, în „România literară”, aici.

*

„Un roman retrospectiv luminos asupra unei perioade văzute dintr-o perspectivă personală, fără accente ideologice, ce marchează o continuitate firească şi ascendentă în şirul cărţilor Veronicăi D. Niculescu.”

- „Dragostea, deci moartea” - Alice Valeria Micu despre Toți copiii librăresei, în revista „Apostrof”, aici.

*

„Veronica D. Niculescu știe să scrie pentru copii fără să se aplece și să-i ciupească de obraz, cum zice chiar ea. Știe să-i ia în serios ca cititori. De asta cărțile ei pentru copii au succes. Și pentru că sînt minunat scrise, minunat construite, cu atenție la dozarea detaliilor, cu grijă la poveste și pentru că le vorbește copiilor despre lucruri cît se poate de serioase, cum ar fi: libertatea, singurătatea, dorul, prietenia. Iar cărțile ei pentru copii pot fi citite cu delicii și de cei mari, mai ales de cei care mai au o cît de mică legătură cu copilul care au fost.”

- Un interviu realizat de Adela Greceanu, la Radio România Cultural, în emisiunea „Timpul prezent în literatură”, despre Iarna lui Isidor, aici.

Mușuroaie, dosare

Înainte de „Toți copiii librăresei” am scris altă carte - am avut mare nevoie s-o scriu, nu și s-o public. Cine nu crede că scrii în primul rând pentru tine și doar pentru tine, din nevoia de-a spune, de-a ordona, de-a fixa în cuvinte - n-are decât. Treburile astea se trăiesc, nu se explică. Sunt cum sunt - sunt.
Sunt cărți care se scriu repede, sunt cărți care se scriu greu, sunt cărți de publicat și cărți de ținut cu anii în dosare bine închise. Nu-s două la fel. Orice încercare de generalizare e o lopată dată în cap cârtiței harnice care dă să iasă, sfioasă și unică, din bietul ei mușuroi, primăvara devreme, mirosind o pajiște unde nu e nici țipenie de om.
Acum, când mă rotesc în golul ăsta de care-am avut atâta nevoie și care-mi dă amețeală până la greață, mă întreb încotro s-o iau, înapoi, înainte? Pajiști și nori peste tot.

Jurnaliere, nimicuri

Groaza de după fiecare carte încheiată, predată. Cunosc bine golul ăsta, îl înțeleg, nu mă mai sperie, dar asta nu înseamnă că nu e la fel de agresiv, de greu de dus. Ce fac cu mine? În lipsa poveștii, a muncii susținute pe carte, se văd iarăși bine defectele din țesătura de-aici. Se simt mai tare bolile, problemele cu părinții, depresia, lipsa de sens. Citesc - găsesc greu cărțoiul care să mi se potrivească, nimic nu-mi convine -, mă plimb până nu-mi mai simt oasele, corpul („Tu ține minte, durerea mai mare șterge durerea mai mică!”?).

Ieri, lungă plimbare pe străduțele din Cotroceni. Cireșul bătrân și imens, extraordinar de înalt, plin de fructe, în curtea casei părăsite, cu o ramură lăsată în stradă - jefuită până la os. Sus, însă, scânteiază ciorchini rubinii, la care nimeni n-o să ajungă vreodată. Vegetație dezlănțuită peste tot, în lipsa oamenilor. Frumusețe apocaliptică, grea de tristețe. Sunt tufe de caprifoi revărsate în viituri nemaivăzute pe trotuare, zumzăie când îți cufunzi fața în ele, sunt trandafiri floribunzi care n-au tremurat de apropierea vreunei foarfeci, sunt ronduri verzi care n-au arătat niciodată așa. Și o piață volantă în capătul străzii, neașteptată, plină de culoare și - probabil, n-am de unde să mai știu - de miresme. Un dulău mofluz, așteptând în lesă să-și cumpere stăpânul cireșe și să poată porni mai departe.

Îmi face rău prezența acolo, în piața părerilor. „Social media”! Rău fizic, cu tremur și tot ce trebuie, îl cunosc, îl înțeleg - ca pe gol. Nu vreau să fiu acolo. Scrisul aici, cât mai e, e o fugă. Aici încă se mai poate spune unor lucruri pe nume.
Îmi fac rău comentariile. Dulcegăria cumplită din ele. Inimioarele. Zâmbetele.
Cărțile par un succes. Habarniști care vin și-ți spun că trebuie să fii fericit.
Habar n-au de ce scrii. Habar n-au cum le-ai scris.
Ce mizerie de ambalaj străin, colorat... Cum să nu-ți fie rău?

„Iarna lui Isidor” - cărțile mele cu continuare

Nu știu cine mai citește bloguri, pentru mine contează să scriu aici, ca-n agendă, măcar ca să marchez unele zile.
Ieri a venit „Iarna lui Isidor”. Este tot un roman, are 216 pagini și continuă „O vară cu Isidor”. Nu va fi o serie, povestea nu va continua, lucrurile se opresc aici. Sunt două jumătăți ale unui întreg. Sper să vină cândva ziua când să le publicăm și împreună.
Nu e prima oară că scriu o poveste din două jumătăți. Și „Simfonia animalieră” și „Hibernalia” sunt, tot așa, jumătăți ale aceluiași măr întreg. La fel, prima e vară, a doua e iarnă. Prima e colorată, a doua e albă.
N-a fost premeditat. În cazul ambelor cărți, „O vară cu Isidor” și „Simfonia animalieră”, am spus nu și nu atunci când mi se sugera continuarea. A durat patru ani cu ariciul din simfonie, respectiv trei cu condorul, până a venit continuarea. Lucrurile astea nu pot fi premeditate nicicum.

Găsiți cartea în librării sau direct pe site-ul editurii Polirom, aici, unde puteți răsfoi cartea și puteți asculta un fragment citit de mine.
Un comunicat de presă, aici.

*

Un interviu acordat Adelei Greceanu, în emisiunea „Timpul prezent în literatură” de la Radio România Cultural, aici.

„Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”

A fost multă tristețe în perioada asta - folosesc cel mai cuminte cuvânt cu putință, tristețe. Sunt multe altele închise în el, neputință, amărăciune, revoltă, disperare și groază, căutarea seninătății acolo unde era un puhoi de griji și de temeri. Am stat pe loc noi și viețile noastre și bolile noastre și ale celor dragi - pentru mine asta a fost complicat. Sunt recunoscătoare c-am ieșit la capăt cumva, toți încă întregi - la un fel de capăt, măcar provizoriu.
Eu n-am găsit altă cale de-a traversa perioada asta decât cufundată cu totul în muncă. N-am avut nici o jumătate de zi liberă. N-am putut și n-am vrut. E drept, lucrez acasă de zece ani. Paradoxal, chiar asta a complicat lucrurile.
Una peste alta, cu multe îndoieli față de ce începe acum, dar cu bucuria că am ajuns oarecum la un mal, ăsta ar fi rezumatul lui „Cum mi-am petrecut pandemia de primăvară”. Cu „Toți copiii librăresei” abia ieșit din tipar și rămas fără librării, cu „Iarna lui Isidor” pregătit de la distanță pentru tipar și scriind zilnic la „Luchian. Ochii, sufletul, mâna”, refugiată în viața altuia ca să o fac trăibilă pe a mea. Să scrii când pare că nu mai există nici o librărie pe lume, și că lumea întreagă s-a dus și nimic n-o să mai fie așa cum a fost, e și asta ceva.

Casa, visele

Sunt 20 de ani în primăvara asta de când am plecat din Pitești, orașul unde m-am născut. Nu locuisem tot timpul acolo, fiindcă cinci ani îi petrecusem în București, la facultate. După Pitești, vreme de 13 ani, am stat la Sibiu - ce casă mi-a fost orașul acela; cum mi-a schimbat viața cu totul!... Am făcut mereu „naveta dragostei” la București și la Timișoara. Astea-s cele patru orașe care apar în poveștile mele. Dar ce voiam să spun? Că ani mulți după mutarea de-acasă tot ce visam se petrecea acolo, la Pitești, în apartamentul copilăriei și unde-am locuit singură nouă ani după ce terminasem facultatea. Realitatea se poate derula oriunde-o fi ea într-un moment sau altul, dar visele se întorc mereu, de capul lor, în același apartament-vagon cu trei camere, cu ușă nesigură, cu fereastră nesigură, unde-am fost mai fericită ca oricând, mai nefericită ca oricând, mai singură ca oricând, cu o salcie bătrână la fereastră, cu un gang întunecat în preajmă, pe unde vin toate spaimele noaptea, pe unde se scurg coșmaruri și vise cu lumină vagă în capăt.

Omenește

Au înflorit castanii roșii în Cișmigiu, se scutură deja, sunt trotuarele colorate. Și irișii au înflorit. Și sunt rațe sălbatice în lac, au fost aduse și lebedele negre. Le-am văzut de dincoace de bannerul care ține parcul închis. Am stat pe trotuar și-am tras aer în piept, mirosea a pământ, a ierburi înalte, netunse. M-am dus și m-am întors și iarăși m-am dus și iarăși m-am întors. Am auzit, poate pentru prima oară în viață, și o privighetoare cântând de mama focului, ascunsă într-o tufă. Ce triluri lungi, cu multe note repetate iar, iar, trrr, cic, cic, cic, prriii. Iarăși m-am întors, am ascultat, nu semăna cu nimic, cum să nu te oprești, cum să nu rămâi țintuit locului? Sunt și stoluri de grauri peste tot, țârâie electric, se înfruptă pe sub salcâmi. Și rațe sălbatice erau, pe peluza de lângă biserica Kretzulescu, pe unde la alte ore, în alte zile, sunt oameni. Și socul a înflorit, și măceșul, și copacul prințesei. Vița japoneză începe... Într-un balcon, sus, un bărbat juca table cu un câine. Îi vorbea omenește. Așezat pe scăunel, câinele răspundea.

„Sunt atât de fericită când scriu!”

- Ce ți s-a părut cel mai solicitant la lucrul la această carte?

- Privind în urmă, totul mi se pare de vis: sînt atît de fericită cînd scriu! Am uitat între timp de oboseală și de obstacole. Dar, dacă trebuie, îmi amintesc că erau zile cînd ieșeam din cameră sfîrșită, cu picioarele tremurînd. Cîtă bucurie, atîta efort. Uneori mi se părea că țin în mîini, ridicat deasupra mea, un glob uriaș care poate să-mi scape dintr-o clipă în alta și să mă strivească. Știam că vreau să scriu o poveste lungă, detaliată – în primul rînd, voiam să mă țină pe mine povestea, să dureze. Să o spun cu răbdare. Să redau șirul zilelor librăresei, cu un ritm aproape muzical, lent, la început, cîtă vreme ea este singură. Să fiu ea, scriind.

M-am trezit copleșită de date, de viețile personajelor. Am 50 de personaje în carte. 24 feminine, 26 masculine. Dintre acestea, 22 au rol important, apariții multiple, o personalitate conturată, vîrste, vieți concrete. Librăreasa, ceasornicarul, familiile lor, colegi, vînzători din Complex, o mulțime de copii… A trebuit să lucrez cu grafice, să notez cînd s-au născut personajele, cînd s-a întîmplat un eveniment sau altul – iar spre final, am ajuns să țin calendarul lunilor august și septembrie împreună cu Silvia. Totul era calculat milimetric, orice alunecare atrăgea catastrofe.

Am recitit apoi de șase ori cartea, înainte să o predau Editurii Polirom. Scriitura e simplă, aș zice, sau simplificată față de cărțile dinainte – nu am vrut să fac mari giumbușlucuri, povestea dictează întotdeauna tonul și m-a interesat să păstreze aerul vintage optzecist și în felul în care e scrisă. De obicei caut să scriu repede, cît am răsuflarea accelerată de nerăbdare și emoție, pentru a reciti apoi pe îndelete, atentă. La ultima recitire, rapidă, detașată, caut să fiu cititorul care nu știe nimic despre poveste și vede totul pentru prima oară. Acolo e greu să ajungi.

- Un interviu de Alina Purcaru, în Observator cultural, în cea mai mare parte despre Toți copiii librăresei, aici.

Noile jocuri

Aseară, după ce-am terminat treaba, am ieșit în mica plimbare, cu lesă scurtă, pe-aici. Cum lucrez de acasă, tot ce se întâmplă în viețișoara mea în ultima lună și ceva are loc pe o rază rușinos de mică, cu declarația în buzunar, bifată la „mișcare”, deși aș fi bifat la „ca să nu îmi pierd mințile”. Aș fi vrut să știu ce înseamnă concret „în apropierea locuinței”, 200 de metri, 500?, dar nu s-a putut. Ce lege e asta? Aș fi vrut să știu când piuie brățara imaginară a prizonierului, la primul colț, la al doilea? Mi-am restrâns mișcările mult, foarte mult, ce era de făcut? Dar mi-am simțit libertatea mai știrbită ca oricând.

Aseară, ca să revin la poveste, în obișnuita ieșire cu lesă scurtă și declarație în buzunar, dând roată rondului, m-am bucurat să văd iarăși copilașii jucându-se. Un tată îi antrena. Le-a explicat îndelung regulile, dar ei erau foarte mici și păreau să nu le priceapă. Până atunci se jucaseră cu frunze și muguri de brad, în timp ce frații mai mari - doi - jucaseră fotbal. Când în sfârșit cei mici au terminat instructajul, tăticul a strigat: „Și-acum, fugiți!”. Copiii au fugit, toți într-o direcție, chiuind, greu de oprit. „Stați, stați!” striga tăticul în urma lor. Nu era bine. Trebuiau să formeze două tabere, să se alerge între ei, ca-n „Uliii și porumbeii”. Ia-o de la capăt, explică-le, greu, că ăștia mici deja fugeau înnebuniți de bucurie. În cele din urmă, s-au prins, au intrat în joc, a fost nebunie: „Eu sunt polițist!”, „Eu îți dau amendă!”, „Ai ratat amendaaa!”.

Și era un soare pe sfârșite, aproape de vârfurile blocurilor, și-un vânticel rece, și-o iarbă de-un verde curat, neînceput, neprăfuit. Am venit cu ochii în lacrimi. Acasă am aflat că cineva de sus a zis că da, libertățile noastre au fost știrbite nepermis de mult, drepturi furate. Dar pe mine mă interesează mai mult vocile mici, de jos, nu cele de sus...

Luminița Corneanu despre „Toți copiii librăresei”

Tocmai am terminat de citit „Toți copiii librăresei”, noul roman al Veronicăi D. Niculescu.

Mi-era dor de o carte bună, învăluitoare, de literatură română, de fraze curgătoare, care să te poarte cu ele.

Pentru cei care au sub 30 de ani, cartea asta poate să treacă drept o distopie. Lumea pe care o descrie cu siguranță a fost.

Povestea se întâmplă în comunismul românesc și e plină de detalii ale vieții de zi cu zi din acele vremuri - cozile, defilarea de 23 august, descrierea magazinelor cu mărfuri precare și puține, raritatea unui telefon instalat acasă.

Sunt aspecte foarte importante ale vieții din România dinainte de 89 pe care le recreează foarte bine cartea. Lipsurile generalizate, precaritatea materială a unei întregi societăți, frica, frica de sarcină, avort și moarte, puținul din care oamenii își trăgeau bucuria și energia: o plajă cu iarbă pe malul lacului, câteva castane culese din pom și coapte în cuptor, o meserie-meșteșug care păstrează ceva din gustul libertății - ceasornicăria -, un album colorat despre flori, un om care îți trimite o scrisoare să-i spună că-i e dor.

Aveam 12 ani în '89 și îmi amintesc foarte multe, în primul rând senzațiile: teama de Securitate, de a nu spune bancuri „că îl arestează pe tata”, cenușiul vieții de zi cu zi, modestia materială chiar și a celor bine plasați social.

Și totuși, citind cartea, nu am putut să nu mă întreb: Cum s-a putut trăi așa? De ce atâta obtuzitate și răutate, atâta lipsă de umanitate la acești conducători comuniști ai românilor, când, în fond, le lipsea atât de puțin și de elementar oamenilor ca să fie fericiți - mâncare, niște rechizite frumoase pentru copii (gumele chinezești colorate și parfumate sunt aproape niște personaje ale cărții Veronicăi Niculescu), libertatea de a te bucura de dragostea împărtășită cu un om - elementar, absolut elementar. Un regim care se opunea, se lupta cu instinctul vital, cu erosul, cu pulsiunea de viață. Cu foamea de mâncare și de dragoste a oamenilor. Una, două din lipsurile, interdicțiile și presiunile astea dacă nu ar fi fost, și lumea noastră ar fi arătat cu totul altfel. Măcar colorată, măcar mirosind îmbietor a mâncare.

Cu personajul-narator Silvia, Veronica Niculescu construiește o femeie arhetipală: o figură serafică, blondă și creață, subțire („lebădă”, îi spune un personaj masculin), rămasă să se descurce singură de la 18 ani cu amintirea unei iubiri pierdute și a unui copil mort, fragilă, dar capabilă să îndure și să iubească. Prin ochii ei se văd anii 70 și anii 80 ai comunismului românesc, ea e cea care, fiind femeie, devine victima unui sistem absurd și neomenesc.

- Luminița Corneanu, pe contul ei de Facebook

După ce pierdem. Ce mă sperie. Gregoire

Dintre cele o mie șapte sute treizeci și cinci de invitații de a scrie despre izolare, privită dintr-un unghi sau altul, pentru anchete în reviste sau ziare, pentru volume colective etc., am acceptat două-trei - în publicații cât mai trecătoare. La restul a trebuit să închid urechile, nu se mai putea, mai avem și altceva de făcut. Perioada asta se trăiește, nimic nu trebuie disecat la cald atât de excesiv, că se alege praful...

Pentru Adevărul, unde întrebarea se rotea în jurul lui „Eram fericiţi şi nu ştiam” (eram „fericită” și știam!), am răspuns aici, alături de alți scriitori, artiști, jurnaliști. Îmi place răspunsul lui Matei Vișniec. Și mie-mi pare rău după ce pierdem. Câștig nu va exista.

Am fost uluită, la începutul acestei perioade, de ușurința cu care mulți au renunțat la libertate. Înainte să li se ceară, măcar. Mă sperie treaba asta.

*

Gregoire și-a mutat cuibul. Ceva mai sus, ceva mai departe. Îl văd. Păzește. Vine pe pervaz obosit, cască prelung. Dacă las fereastra deschisă, seara, trece pragul cu o talpă. Se uită în cameră, curios. Îi vorbesc. Mă apropii ușor. Nu se sperie de mine. Se trage și el, tot ușor, înapoi. Sunt o barieră. Mă simt flatată de încredere, dar nu-l pot lăsa să intre într-o cușcă. Dacă nu mai știe să iasă? Dacă îl zăpăcesc oglinzile, tavanul albastru cu stele?

*

Gregoire și-a mutat cuibul din cauza gălăgiei feroce în care ne chinuim și noi să trăim de jumătate de an. Șantierul. Toate s-au oprit, șantierele nu. De dimineața până seara, cu excepția unei singure zile, duminica, muncitorii sparg ziduri, aruncă moloz, urlă animalic, pun termopane, se agită în gașcă, betoniere torc oribil ore în șir sub ferestre. Se renovează un hotel de opt etaje. Jurnaliștii și polițiștii vânează bătrânei prin piețe. De șantierele astea monstruoase n-au ochi.
„Atâta timp la dispoziție acum”, „atâta liniște, acum, că lucrăm de acasă”.

Nu aștept

Nu aștept. Nu-mi umplu timpul cu câlți, ca pe-un sac.
Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși sigur că nu mai este posibil totul la fel. Sunt tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față – și totuși, există o singură cale să te menții sănătos pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată: să trăiești într-un mod cât mai asemănător cu cel dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitându-te câteva minute pe fereastră, pe deasupra acoperișurilor, către gară, la vârful plopului pe care l-ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai strânse, până când l-ai găsit, și apoi mai departe, spre podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a gândurilor distorsionate („La ce te gândești?”), o închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să trăiesc. Și textul crește, de dimineață până la prânz, uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cât am lucrat.
Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte etaje în jos, până în casa scării, de unde privesc cu jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe lângă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă. Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci din pământ, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște sumbră. Și, respirând aerul ăsta, sub cer, cu o gheară îngrijorătoare în partea stângă a pieptului, sub coaste, îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul tare și vuietul lumii.

Când mă gândesc la așteptare, mă gândesc la așteptările crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întâmplări de demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii murdari de atâta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți discutând politică și spărgând semințe în timp ce mă priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia, cu o geantă grea de fâș la picioare, unde trebuia neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfârșit?
Când mă gândesc la asemenea așteptări, mi se pare că astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin Icoanei, cum am făcut cu îndârjire cât timp s-a mai putut, până în ultima zi, până în ultima jumătate de zi, până în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care, da, așteaptă să fie publicate. Dar până și ele așteaptă cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare din gări.
Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas. Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar. Să-ți frămânți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozând în stomac. Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare din zile câte ceva din ce pot face, și chiar și atunci când textul e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.

Alte așteptări.
Copilăria. Când o fetiță stă lipită de geam și așteaptă să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva cumplit s-a întâmplat și iată, a rămas singură aici și pe lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gândul la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își cânta un cântecel în engleză. Iar acum, doar disperarea și spaima.
Adolescența. O elevă așteptând unica vacanță la mare, sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.
Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn, ceva doar al ei, pipăindu-și sânii în oglindă și numărând pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat personajul principal în finalul romanului, sperând că o să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele, din cele două care i se arată în față.)
De curând. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la sfârșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente. Termenul s-a împlinit, dar acum suntem cu toții închiși în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se ridică. Încă așteptăm primul pas.
Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu am timp de umplut cu câlți, ca pe-un sac. Mă iau cu treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi, încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă întrerupă și să mă întrebe: bine, bine, dar noi? Așteaptă acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe așteptat.
O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia aștept. Și mai aștept: să-mi strâng în brațe părinții, prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe trotuar. Să fiu liberă iarăși.

- Dilema veche - text scris pentru dosarul cu tema „Așteptare”, realizat de Ana Maria Sandu.

Trei cărți - pentru că eram liberi

Mă va întrista foarte tare să aud – deja începea să se-audă – că izolarea asta ne ajută să scriem, că se coc atâtea cărți acum, că „avem atâta timp”. Izolarea asta, cușca asta de tip nou, a adus doar mizerie. Doar nefericire și piedici.
Cărțile mele erau pregătite deja. Am intrat în anul 2020 știind că o să-mi apară trei cărți. Romanul Toți copiii librăresei era gata din toamnă și a apărut în ianuarie. A prins doar o lună și jumătate în libertate, însă s-a descurcat bine. A doua carte, continuarea romanului O vară cu Isidor, ticluită de mult, am încheiat-o în ianuarie și este în lucru la editură, pleacă la tipar în curând. Cea de-a treia carte, o biografie romanțată, a unui pictor ales nu de pe o listă, ci prin îndrăgostire, este la mine. Scrisesem cam jumătate din ea înainte de impunerea izolării. La cealaltă jumătate scriu acum – mult mai greu. Îmi lipsesc enorm plimbările, care echivalau cu gânditul. Nu poți gândi la fel de limpede într-o cușcă, fie cușca și tapetată cu catifea. Îmi lipsesc străzile, îmi lipsește vântul pe față, îmi lipsesc glasurile oamenilor, păsările din parc, posibilitatea unor întâlniri neașteptate și, mai ales, florile pe care le aduceam acasă și pe care le așezam obsesiv în vaze, puține, aerisite, frumos conturate pe perdea, liniștitoare când le priveam din pat, în ceasuri de leneveală – parte din pregătirea pentru scris. Toate-mi lipsesc. Scrisul e înfiorător de greu fără plimbări, fără mersul pe jos. Dar primul draft al biografiei romanțate se apropie de final chiar și așa: încă două-trei săptămâni de scris zilnic.
Revin de unde-am plecat: mă va întrista foarte tare – ba nu, mă va enerva foarte tare – să aud la capătul anului ce bine ne-a prins izolarea, ce mult am produs. Dacă se va vorbi de scriitori ca de niște găini ouătoare, ca de niște vaci de dat lapte, captivi și productivi în cuști și în staule, mă voi enerva foarte tare. Tot ce s-a făcut, puțin, mult, s-a făcut în primul rând pentru că eram liberi. Când eram liberi. Mai apoi, doar în ciuda faptului că nu mai eram.