Interviu pentru Creative Women Publishing - Ucraina

Este impresionant câte lucruri se pot face cu pasiune chiar și în cele mai crunte timpuri. Și cum pasiuni precum cea pentru cărți pot fi realmente salvatoare la greu. Sunt profund mișcată de munca Slavei Svitova, pe care am cunoscut-o la Iași, în Rezidențele Șotron, scriitoare ucraineană - scrie proză scurtă și literatură pentru copii - și editoare care scoate cărți, una după alta, cu zâmbetul pe buze, chiar și când urlă sirenele și se stinge lumina. I-am acordat recent un interviu, pentru Editura Creative Women Publishing, condusă de ea. A apărut în octombrie, când în Kiev era mult mai liniște ca acum. Acordat în engleză, tradus în ucraineană, poate fi citit aici.

Noiembrie - spre capăt de an

Când o să se încheie anul o să știu, fiindcă știu deja, care a fost cea mai grea zi din an, dar și cea mai fericită. Ca să nu fiu tentată să expun aici superlativele (boala acestui loc, care reduce totul la „cea mai” și „cel mai”), mă gândesc de acum la ele și le țin pentru mine.

E ziua cea mai grea, pe de o parte, nu doar din an, dar poate din ultimii ani sau din viață - și simt limpede cum ea, momentul acela care părea de netrecut, m-a întărit odată trăit, însă mult după aceea (când trăiești de netrăitul, ceea ce ți se pare că te va stinge pe loc când se va întâmpla, și iată-te dincolo, în locul unde deja acel ceva de temut s-a întâmplat, și tu mergând mai departe și simțindu-te vie, ușoară, scuturată de spaime ca de o râie). Și cea mai fericită zi, legată desigur de cărți/viață/scris/oameni - așa, împreună -, din nou ceva de nemărturisit public, fiindcă și-ar pierde chiar miezul luminos și cald și numai al tău; darul primit în câteva cuvinte și gesturi de o discreție sublimă de la cineva, un om cu care rareori ai vorbit față în față, dar pe care-l admiri și care te știe, cumva, mai bine decât toți apropiații la un loc: îți știe sensul, nevoile, rostul, acolo își așază darul.

Zile care rămân. Și ceva prea multe călătorii care au fragmentat anul, uneori cu amărăciune, alteori cu bucurie, și ceva prea multă zbatere cu un teanc de pagini care crește cam nărăvaș - și încă o lună cu care va trebui să facem ceva, e a noastră.

O întâmplare din Belgrad

Alergam ca un câine fără lesă spre locul verde unde se varsă râul Sava în Dunăre, în prima dimineață liberă, singură, prin Belgrad. M-am oprit în parcul fortăreței, în Kalemegdan, fericită de regăsire: iată locul cunoscut, aici este.

Coboram spre zidurile cetății când m-am oprit cu privirea pe un chioșc - mi-era cunoscut. Era chioșcul unde citiserăm noi poveștile noastre într-o noapte, destul de târziu, la festivalul Kikinda Short Story, acum o mulțime de ani. Ziua, chioșcul pustiu, verdele dimprejur - nimic din noaptea de acum unsprezece ani, și totuși senzația nopții prezentă: citisem o povestire foarte scurtă, cu un câine și un corb, ceva disperare înăbușită acolo, o iubire pierdută.

Am continuat să mă plimb. Scările, zidurile, Dunărea și râul vărsându-se-n fluviu, păsări, vapoare. Doi fluturi albi, năuciți în ziua caldă de toamnă de-un fir de mentă sălbatică, înflorită, nu se fereau de mine deloc. Șervețelul în mână. Veverițe pe alei. Voci de români. Copii cu veste colorate, fosforescente, aduși cu clasa în parc. Am traversat parcul de-a lungul, ca să ies pe la capăt și să mă duc prin oraș, pe pietonală, să mă uit la clădiri și la buticuri simpatice, cu „Hleb & Kifle” scris cu alb pe siglele negre. Am auzit un fluierat. Cineva fluiera iar și iar, foarte înalt și strident - am văzut, era un bărbat cu păr alb, dar câinele pe care părea să îl cheme era aproape de el, la doar câțiva metri. Ce făceau? M-am apropiat.

Câinele a venit primul la mine. Apoi a venit omul. „I'm looking for my dog. Have you seen it? E un câine ca ăsta, tot un husky, dar mai mic. E fiică-sa. Întotdeauna când pornim spre casă aia mică fuge ca apucata, nu știu unde este.” Mângâiam husky-ul mare pe bot. Nu, alt husky nu văzusem nici eu. Am pornit spre pietonală. M-am mai uitat în urmă. Bărbatul fluiera, fluiera. Câinele-mamă se uita după mine.

Am traversat, am mers binișor, o stradă, altă stradă, am cotit, am privit înapoi spre hotelul unde stătusem în ultima vacanță posibilă, chiar înainte de pandemie, înainte de rău, m-am întors cu spatele și, urcând pe strada asta familiară, străbătută de-atâtea ori pe atunci, am văzut în față un husky. Nu chiar pui. Un cățelandru (o cățelandră?) cu ham, fără lesă. Alerga bezmetică. S-a oprit la o poartă, a început să-mi ceară să-i deschid. Uite, acolo, interfon, ușă, clanță. Scârțâia, zgâria, tot cerea. Am stat cu ea, i-am vorbit, i-am zis că o caută. Am întrebat-o „Tu ești?” și-am știut că ea este, deși eram deja la vreun kilometru de parc. Ce să fac eu acum?...

A apărut în curând și bărbatul. A apărut și câinele-mamă. Bucurie și ceartă. Poarta s-a deschis, poarta s-a închis. „Mulțumesc” zis pe fugă. Singură iarăși, am dispărut în susul străzii noastre, cu scâncetul cățelușei în cap. Doamne, fă să mă găsească și pe mine cine trebuie și când trebuie, când am mai multă nevoie și când sunt mai rătăcită, când stăpânul cu fluier și mama însăși mă caută acolo unde eu nu mai sunt.

La Târgul de Carte de la Belgrad

Mâine începe Târgul Internațional de Carte de la Belgrad, unde România este țară invitată de onoare. Voi fi prezentă acolo cu Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016), tradusă la Partizanska Knjiga în 2020, cu sprijinul Traduki. Voi participa la evenimentele de la standul României, alături de mulți alți scriitori români. E prima mea participare la un târg internațional de carte și mulțumesc Ministerului Culturii pentru invitație. 

 

Marți, 25 octombrie
16.00 – 17.00 | Standul României, Hala 2A
Focus: proza românească de azi
Cum am trăit și cum am „evadat” din comunism
Participă: Veronica D. Niculescu, Gabriela Adameșteanu, Nađa Parandilović (editor, Darma Books), editura Partizanska knjiga
Moderare: Paula Erizanu
Traducere: Đura Miočinović
  
 Joi, 27 octombrie
 17.00 – 18.00 | Standul României, Hala 2A
Apolodor se întâlnește cu Ježurka Ježić
Despre literatura pentru copii și tineret
Participă: Veronica D. Niculescu, Ljiljana Marinković (Kreativni centar, editor), Luminița Corneanu (critic literar).
Moderare: Adina Popescu
Traducere: Liubinka Stankov Perinaț

Despre întregul program, aici. 

***

După târg. Imagini de la cele două evenimente și de la standul editurii Partizanska knjiga. 

Și un interviu pe postul de radio național Belgrad 2, aici (emisiunea realizată de Saša Ćirić este despre participarea României la târgul de carte și cuprinde interviuri cu Claudiu Komartin și cu mine; traduce Đura Miočinović).

„Depinde cât te iubește publicul”

M-am retras pentru un timp din vârtejul public - și-aș rămâne așa cât de mult e posibil. Au fost ani grei, din multe puncte de vedere; m-au stors cele cinci cărți publicate în doi ani, cu prea multe apariții publice. Am vrut înapoi aici, eu cu mine. 

Apoi, a fost o jumătate de an plină de haos, de drumuri și griji care întrerup orice fărâmă de gând. Abia simt că încep să mă reașez. Dintr-un turn de texte - viață -, tot așezând bucățică pe bucățică, adăugând, finisând, visez ceva nou. 

*

„Se poate trăi din scris în România?” „Depinde cât te iubește publicul.” Las aici, să-mi rămână, un interviu cu Mircea Cărtărescu la care m-am uitat cu curiozitate și care mi-a adus un dar nesperat undeva pe la mijloc. Era să cad de pe scaun, singură acasă. Sunt atât de uimită și recunoscătoare!

Sunt mici semne de prețuire care înseamnă enorm. Și te ajută să mergi mai departe, deși tu știi că ai merge „mai departe” și dacă n-ar mai fi nici un om împrejur, și dacă n-ar veni nici un semn bun de niciunde. E greu de explicat, așa este. Nu mai știu să trăiesc altfel, nu-mi mai găsesc altfel nici un rost.

*

„Pescărușul de la geam”, ultima mea carte, atipică și trimisă în lume cu rețineri, s-a epuizat pe site-ul editurii. Primul tiraj, măricel, s-a terminat în șapte luni de la apariție. Urmează retipăriri.

*

Top 10 Fiction de la Polirom se deschide azi cu „O vară cu Isidor” (2017) și se încheie cu „Iarna lui Isidor” (2020). Locul 1 și locul 10 aparțin păsăroiului. Nu o să mint: e ceva cu care nu te poți obișnui. 

Grădina pământeană a Prințesei de Marți

A apărut la Editura Arthur, colecția „Vlad și Cartea cu Genius”, Grădina pământeană a Prințesei de Marți, o poveste pentru copii scrisă de mine și ilustrată de Irina Dobrescu.

Mică aniversare a unui condor

O vară cu Isidor (Polirom, 2017) a ajuns la a zecea prelungire de tiraj - cărțile tocmai au intrat în librării. Este și ultima retipărire a acestei ediții care tocmai a împlinit cinci ani. Urmează o ediție nouă, când și acest al zecelea tiraj va fi epuizat. Mulțumesc, cititor de Isidor!

Lansare în București - „Pescărușul de la geam”

Luni seara, lansăm la București Pescărușul de la geam (Polirom, 2021), la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Le voi avea alături pe Alina Purcaru și Ema Stere.

***

Grațiela Benga-Țuțuianu scrie despre Pescărușul de la geam în revista Orizont.

„Jurnalul unui cuib reușește să pună în abis viaţa și creaţia însele, cu formele lor diferite și imprevizibile. Dă naștere unei atmosfere, captează emoţii și înregistrează voci care, deși nu articulează cuvinte, au o expresivitate naturală, nesofisticată, însă înflăcărată. Între un cârâit ușurel, un cântec vioi și un ţipăt sfâșietor, între blândeţe, cruzime și suferinţă, se afirmă prezenţe și se cântăresc absenţe. În afară de unele referinţe autobiografice, care distilează esenţele variabile ale mecanismelor de creaţie, autoarea (lasă impresia că) se retrage din propria viaţă pentru a lăsa în urma ei o mărturie despre reverberanţa privirii și transformarea unui gol într-o îmbucurătoare plinătate.”

„Pescărușul de la geam” - lansare la Iași

 

7 iunie, Iași, librăria Cărturești Palas. Lansare „Pescărușul de la geam” (Polirom, 2021).

Prima mea lansare în Iași (exceptând întâlnirile festivaliere și Alecart) și prima într-o librărie, în condiții normale, din februarie 2020 încoace.

Au prezentat: Cristina Hermeziu și Violeta Cincu.

***

Pe TVR Iași, un reportaj despre lansare, aici.

Siri Hustvedt - „Lumea în flăcări”

A ajuns azi și la mine „cărticica” asta proaspătă, la care țin mult. E un fel de „cum mi-am petrecut pandemia” sau, cel puțin, vreo jumătate de an din ea. Și e cea mai bună carte a lui Siri Hustvedt, de departe.

S-a tradus cu aventuri în vremuri incerte, cu biblioteci închise și apoi întredeschise - doar cu o măsuță la intrare, s-a tradus cu lentoare și răbdare (toamna 2020 - primăvara 2021) și cu multă plăcere: o poveste extraordinară.

Mulțumiri pentru redactarea atentă Ioanei Filat și pentru încredere lui Dan Croitoru.

Siri Hustvedt, Lumea în flăcări, Polirom, 2022.

Cel de-al treilea roman al ei pe care-l traduc. Le găsiți pe toate pe site-ul editurii, aici.

La Bookfest Timișoara, cu „Pescărușul de la geam” (cu update)

După doi ani fără lansări și târguri de carte, ne vedem la Bookfest Timișoara. Cu Pescărușul de la geam, duminică, 3 aprilie, de la ora 12.30, alături de Radu Pavel Gheo și Robert Șerban.

Întregul program al Editurii Polirom, aici.

Credit spot audio: muzica Blazzaj, voice-over Ioana Sapianu

***

Tot despre Pescărușul de la geam:

Un dialog cu Anamaria Spătaru la Revista Literară Radio, de pe Radio România Cultural, aici.

 *

„Ne aruncăm cărțile în brațele unui destin mai neclar ca oricând” - un interviu realizat de Alina Purcaru în Observator cultural, de citit aici.

*

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib este nominalizată la Premiile Observator cultural, categoria Memorialistică.

Nominalizările secțiunii:

MEMORIALISTICĂ

- Sorin Antohi, Jean-Jacques Askenasy, Oameni și patrii, Polirom

- Eugen Doga, Viața mea așa cum a fost să fie, Cartier

- Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Polirom

- Veronica D. Niculescu, Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, Polirom

- Andrei Șerban, Niciodată singur, Polirom

Lista întreagă a nominalizărilor, aici.

Ninge rar...

Ninge rar - și cu atât mai frumos; ninge în momente dificile, cât să-ți frângă inima și mai tare: cum e posibilă frumusețea mereu în momente cumplite? Am zăcut o vreme în pat - nu cred că mai există om să pună liniștit geană pe geană - și m-am uitat prin fanta dintre perdele la fulgi. Să lucrezi - cine poate? Noroc cu un text greu, de mult amânat, în care pot înainta doar trei, cel mult patru pagini pe zi, ca să-l văd cu adevărat și să nu mă mișc doar pe suprafața lui alunecoasă. Până la urmă, un pic înainte să se însereze, am ieșit și-am pornit pe străzi, mersul pe jos mă ajută mereu, indiferent că mă cufund și mai rău sau mă scutur, măcar nu stau pe loc. Am trecut de bulevardele aglomerate, copiii ieșeau de la școală, m-am uitat la ursuleți trași de mână de mame, în salopete de fâș colorate, cu rucsaci grei în spinare, punând întrebări la semafor, molfăind covrigi, lipăind în băltoace; apoi am intrat pe străduțe tăcute, m-am oprit, am privit pe ferestre largi, luminate, cu birouri pline de vaze de flori - primăvara... - și oameni care încă mai merg la serviciu, care încă mai au colegi, care încă vorbesc cu alți oameni; apoi am ajuns pe alt bulevard, luminile de noapte ale stadionului erau aprinse, un meci, și iarăși am stat, m-am uitat cum se vede ninsoarea în reflectoarele uriașe și albe, nori de fulgi abia mișcându-se într-un cer cenușiu; și iar am pornit, înapoi, pe ocolite, case, curți, grădinițe, și iarăși copiii, în salopetele lor colorate, cu cizmulițele lor de cauciuc, cu întrebările lor, cu spaimele lor. Și-n tot acest timp, imaginându-mi tot ce e mai rău, permanent, permanent, m-am străduit să nu îmi imaginez.

Pescărușul de la geam - reacții (cu update)

Dragă Gregoire, 

Vorbim în fiecare zi. Ți-am și scris, dar nu știu cât înseamnă asta pentru tine. „Ce e o carte față de un cer întreg?” zic eu. „Ce e o carte față de un pește?” zici tu. Încep să apară reacții la povestea cu tine - la povestea ta; care nici nu începe, nici nu se termină cu o carte. Le las aici și zbor la ale mele.

V.

Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib - Polirom, 2021, în afara colecțiilor.

♦ Interviu în Adevărul de Weekend realizat de Alina Batcu, aici.

- Jurnal extim, documentar despre natură sau un lung reportaj – probabil că „Pescărușul de la geam” este un pic din toate acestea.

- Michel Tournier, autor al splendidului „Jurnal extim”, spunea: „Scrieți în fiecare zi câteva rânduri într-un caiet gros. Să nu fie un jurnal intim consacrat stărilor voastre sufletești, ci, dimpotrivă, un jurnal îndreptat spre lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile ei. Și veți vedea că, de la o zi la alta, nu numai că veți scrie mai bine și mai ușor, dar, mai cu seamă, veți avea o pradă mai bogată de consemnat.”. De falsul, splendidul jurnal al lui Tournier mi-am amintit abia după ce am terminat de scris povestea pescărușilor: scrisesem, fără să îmi propun neapărat asta, un jurnal extim. Opus celui intim.

- Între cărțile mele de proză (romane sau volume de povestiri) trec patru ani. Între ele, apar alte cărți, eu le spun jucării fiindcă se fac mai ușor, uneori îmi cad pur și simplu în brațe. O carte de conversații, un basm pentru cei mari, o poveste pentru copii și adolescenți, un jurnal despre natură…

- Există mulți scriitori care au scris la un moment dat o carte-tribut pentru meseria lor abandonată (nu voi da tocmai eu cel mai celebru exemplu, deși îmi e la îndemână). Așa văd și eu „Pescărușul de la geam”. Un tribut adus meseriei pierdute. Pentru că meseria mea, cea practicată îndelung, îndrăgită și abandonată, e cea de jurnalist.

♦ Interviu la Radio Hit Iași, realizat de Violeta Cincu, „Vreau să fiu pasăre un pic!”. Douăzeci de minute. Poate fi ascultat aici.

♦ Articol în portalul revistei Timpul, pe blogul Monicăi Coțofan, „Despre răbdarea de a trăi...”, aici.

„Mai întâi, cititorul de toate vârstele e tentat să privească prin ferestre spre intimitatea de dincolo. Urmărim scene din viața unor personaje, pândim cu voluptate după o perdea narativă, invadăm gânduri, asistăm la confesiuni rostite sau nerostite, căci a privi dincolo de ferestre e provocator și tentant. Veronica D. Niculescu schimbă, însă, minunat perspectiva, dinspre interiorul strâmt în care ne-a închis experiența neașteptată a pandemiei, spre lumea exterioară, de dincolo de fereastră, în care viața curge nestingherită.” (Monica Coțofan, în Timpul)

♦ Recenzie în Suplimentul de cultură, semnată de Mihaela Pascu-Oglindă, „O poveste adevărată...”, aici.

♦ Articol în „Consilierul de lectură”, semnat de Delia Maier, aici.

♦ Un text excepțional scrie Ioana Clara Enescu pe Liternet: „Despre oameni și pescăruși - Pescărușul de la geam”. 

Din chiar primele pagini ale cărții, înțelegem că miza autoarei nu e aceea de a transcrie pur și simplu realitatea, ci de a extrage din ea elementul care o face unică, iar acela este nu frumusețea excepțională, ci fragilitatea, sentimentul că tot ceea ce vede acum poate să dispară peste o secundă. Acest sentiment este acutizat de contextul pandemic, care îi ține pe oameni departe unii de alții, le ascunde zâmbetele în spatele unor măști și le scoate viețile de pe traiectoria cunoscută. Citită prin filtrul acestei experiențe, scrisul cărții despre Grégoire și ai lui este are efectul unei meditații care o face pe autoare mai atentă la momentul prezent: Dar aceste întrebări n-au loc în viața unei păsări. Pasărea se așază și-și trăiește viața, clipă cu clipă, și face în fiecare zi ceea ce trebuie făcut. Atât. Poate că așa ar trebui să încerc să cresc și eu cartea asta. Cum trăiește o pasăre, cum își crește ea puii - tot așa să scriu și eu la cartea cu păsări. Deși urmărește pescărușii de câțiva ani, Veronica D. Niculescu le scrie povestea abia atunci când conștientizează că tot ce o înconjoară se poate schimba într-o clipă. (...) Într-o lume aflată în pericolul de a dispărea, existența pescărușilor, care se desfășoară la fel ca în fiecare an, fără să fie afectată de criza globală, îi dă scriitoarei sentimentul stabilității și speranța că viața va continua, pentru că va găsi mereu resursele necesare adaptării la schimbare. 

(...)

De altfel, pe parcursul cărții sunt puține momentele în care intervine, atât de evident, tonul subiectiv al scriitoarei. De cele mai multe ori, povestea este spusă de vocea umană care știe să pună între ea și realitatea despre care vorbește o suprafață de sticlă ce dă senzația de apropiere, dar și separă foarte bine cele două puncte de vedere. De aceea, autoarea nici nu își propune ca prin notațiile din jurnal să găsească un echivalent în plan uman a tot ceea ce observă la păsări. Ea doar consemnează, cu multă empatie, curiozitate și extraordinară bucurie întâmplările prin care trec niște ființe care trăiesc atât de aproape de ea. (Ioana Clara Enescu, Liternet)

♦ Gelu Diaconu, pe O mie de semne, „Despre Pescărușul de la geam”.

În „Pescărușul de la geam” Veronica D. Niculescu face exact acel lucru care ar putea sta la îndemâna oricui, dar pe care nu-l face oricine, din motive care țin de indiferență, lene a gândirii, nepăsare etc.: dă personalitate „soldatului” din batalion. Îi dă un nume, îi creează un profil psihologic, îi dă masca masificării jos și-i creionează un chip distinct, un portret care-l individualizează. Aș vrea să mă credeți pe cuvânt: e atât de emoționant procedeul prin care izbutește toate aceste lucruri încât „Jurnalul unui cuib” se transformă treptat în „Romanul unui cuib”. Prin vasele sanguine ale acestei cărți circulă fluidul esențial al literaturii, o poezie de viață care transmite, progresiv, în doze mici, dar constant administrate, o emoție care spre final atinge un fel de climax, un torent de senzații care te fac să te întrebi: nu cumva Grégoire, Fiona și cei trei pui ai lor, Jack, Isa și Victor (sau Vicky) sunt mai umani decât oamenii care-i înconjoară? 

♦ Odilia Roșianu, în Literatura de azi, „Și mie nici nu-mi plăceau pescărușii”.

Sigur, fiecare poate avea de spus câte o poveste originală – despre plante, despre pomi, despre animale și, firește, despre păsări, dacă tot suntem la acest capitol. Doar că puțini reușesc s-o și pună pe hârtie. Și încă și mai puțini sunt în stare s-o facă astfel încât ea să te prindă, să te-nvârtă, să te poarte pe alte meleaguri. Din fericire, Veronica D. Niculescu aparține celei de-a treia categorii. Ea știe cum să aștearnă cuvintele cu grijă, dar fără să pară nimic căutat, să aleagă metafore și comparații neobositoare, însă sclipitoare și, înainte de toate, să poată țese o carte care te ține cu sufletul la gură dintr-o istorie normală, în care, la o privire superficială, nu se întâmplă nimic. Pentru că acolo se întâmplă viața. Inclusiv a noastră. (Odilia Roșianu, Literatura de azi)

♦ Elena Jebelean în revista Orizont: 

„Veronica D. Niculescu surprinde cât de larg, cât de dezmărginit expresiv, cât de barbian încăpător e cântecul vieții. Fără patetism, fără didacticisme, urmărim firele luminoase ce leagă cuibul pescărușilor de cuiburile în care cresc cărți sau/ și oameni. Truda, neliniștea, bucuria împlinirii, greul înlăturat în etape ce se succed neabătut fac loc respectului pentru viață. Cu toate frământările ei. Datorită frământărilor ei.”

♦ Viorica Stăvaru pe Bookhub, Jurnalul despre jurnal. 

Îmi dau seama, ca și ea de altfel, că o astfel de carte nu e pentru oricine, cu atât mai puțin pentru copii. Ei nu au, prin vârstă și prin definiție, răbdarea necesară. Nu e o poveste pentru ei. Ei au o altă definiție pentru „extraordinar”, iar cartea asta chiar are o poveste extraordinară. Așa cum îl percepem noi extraordinarul ăsta, ca pe „o poveste a facerii”. Îmi aduc aminte cum țesea mama, iarna, ajutată de o femeie, acele covoare cu desene complicate. Zilele curgeau lent, printre râsetele femeilor, mirosul plăcintelor și, uneori, al glumelor care mie, copilă fiind, mi se păreau fără înțeles. Covorul creștea în același ritm lenevos, de parcă iarna ar fi fost un anotimp nesfârșit.

Era treaba mea

După ce am terminat de tradus Beckett, într-o zi pe la prânz, când am ieșit din casă - cred că tocmai trimisesem documentul final la editură -, mi s-a întâmplat ceva ce n-am mai pățit niciodată, după nici o predare.
Mergeam pe la marginea Sibiului, undeva după ultimele blocuri, spre câmpuri, mă pregăteam să trec peste un podeț, când am zărit o femeie în dreapta mea, o apariție fugară; m-a făcut să mă întorc, am rămas pe trotuar cu ochii la ea - eram eu, în geamul unei mașini, bătea vântul, eu eram, deși parcă nu mai eram eu. M-am tot uitat la străina aia ciufulită, zgribulită, în negru. Totul, de atâta amar de vreme, fusese doar Beckett. Și înăuntru, și în afară. În toți anii aceia, știind sigur că nu eram demnă de ce mi se încredințase, și că probabil doar hărnicia lucrase în favoarea mea, mă cufundasem cu totul în muncă, tot ce citeam era despre Beckett, tot ce citeam era din Beckett, tot ce ajunsesem să gândesc era de acolo, în aluziile și-n cheile de acolo, în muzica de acolo. E ceva ce se trăiește, știu că poate fi greu înțeles. Nici „Foc palid” nu m-a muncit așa, la „Foc palid” vorbeam în versuri prin casă și când țineam o tigaie în mână, și când spălam vasele, dar asta n-a durat decât câteva luni, poate jumătate de an, nu doi ani de zile... Tremurasem să nu greșesc, la B., descifram, înțelegeam că nu înțeleg nici când înțelegeam și iar mai săpam, și apoi, foarte prinsă de ce făceam, uitasem de tot restul lumii, uitasem și să mai tremur. Lucram. Nu vorbeam cu nimeni despre asta. Era treaba mea. Apoi, în golul de după, totul mi s-a părut atât de searbăd, de sec, de simplu, de subțirel. Foarte greu m-am apropiat după aceea de alte cărți și foarte greu am revenit la mine. După ce m-am văzut în geamul de mașină, ca ieșită din mine, a durat mult până m-am regăsit. Amețeam pe străzi, abia țineam drept drumul, cu ochii la borduri vălurite. Nimic n-avea sens. Pierdusem cel mai important lucru tainic, al meu. Nu-mi rămăsese nimic și nimic n-avea gust.
Nu știu să vorbesc despre asta și nu știu nici de ce vorbesc despre asta. Au trecut zece ani. Rămâne insula mea, care nici măcar nu-i a mea, pe care prea puțini s-au încumetat să poposească apoi, de care prea puțini s-au bucurat - ce tristețe... Beckett n-o să fie niciodată citit prin clubulețe de carte, nici nu-i destul de drăguț să-l pozezi lângă o cafea și o floare pe noptieră... Îi sunt recunoscătoare lui B.A.S. - amărâte cuvinte -, nu meritam ditamai întâmplarea. N-a semănat cu nimic altceva. Și nimeni nu m-a descusut niciodată, cu adevărat, despre asta. Întrebările, întotdeauna, sunt despre altceva. Sau nu sunt. Și e-n regulă așa.

(foto: Sibiu, 2010)

Top 10 Polirom

 • Top 10 general cele mai vândute titluri Polirom în anul 2021

1. Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
2. Yuval Noah Harari, Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului
3. Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său
4. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI
5. J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară
6. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor
7. George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru
8. Aldous Huxley, Minunata lume nouă
9. Malala Yousafzai, Christina Lamb, Eu sunt Malala
10. Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii

• Top 10 cele mai vândute titluri Polirom. Literatură pentru copii

1. Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său

2. Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor

3. Michael Ende, Momo

4. Veronica D. Niculescu, Iarna lui Isidor

5. Ian McEwan, Visătorul

6. Sophie Kinsella, Eu și Mami-Zână: Dorințe de unicorn

7. Otilia Cazimir, A murit Luchi (ediție ilustrată)

8. Jennifer Chambliss Bertman, Vânătorii de cărți

9. Sophie Kinsella, Eu și Mami-Zână. Puteri de sirenă

10. Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

2021 la capăt - cărțile

În anul ăsta al singurătăților noastre, nu știu cum se face, dar în privința cărților, pentru mine totul a fost în perechi:

- Două cărți noi. Simfonia animalieră (prima ediție care reunește Simfonia animalieră și Hibernalia). Și Pescărușul de la geam, cartea lucrată practic de-a lungul acestui an, cartea anului meu, cu prima însemnare de jurnal în ianuarie și ultima virgulă retușată în decembrie. Ambele, la Polirom. Mă uit la ele și mă gândesc că se poate face un concurs de genul Asemănări/Diferențe. Nu există cărți mai diferite, eu împart bile albe celor care sesizează mai ales diferențele.

- Două traduceri. Lumea în flăcări de Siri Hustvedt și Secretele fericirii de Joan Silber, ambele în pregătire la Editura Polirom. Cea dintâi o să apară foarte curând, probabil în ianuarie. Am tradus un pic mai mult decât aș fi dorit, peste un milion de semne, dar am fost mulțumită să am de lucru, în condițiile atât de speciale ale acestor ani. De altfel, anul acesta am lucrat în exclusivitate cu Polirom; și cărțile mele, și traducerile - tot ce e nou apare acolo.

- Două premii. Toți copiii librăresei, apărută anul trecut, mi-a adus bucurii. A obținut premiul Observator Lyceum acordat în cadrul Premiilor Observator cultural și Premiul pentru Proză al USR Sibiu. După trei nominalizări la premii naționale: la Premiile revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” (lista scurtă) și Premiile „Sofia Nădejde”. Iarna lui Isidor a fost nominalizată la Premiile USR.

- Două reeditări. O vară fără bărbați de Siri Hustvedt, la Polirom, și Un băiat numit Crăciun, la Nemira, au apărut în ediții noi. 

- Două cărți cu tiraje noi. O vară cu Isidor și Iarna lui Isidor au fost retipărite în câteva rânduri de-a lungul anului - însumând încă cinci tiraje noi (trei pentru Vară, două pentru Iarnă). Singurele mele cărți pentru copii mă ajută să trăiesc, îmi acordă timp ca să pot scrie poveștile mele.

Nu am participat la nici un festival. La cele online sau filmate am refuzat să particip, nu sunt de mine, la altele n-am putut ajunge, iar la altele n-am fost invitată. Într-un singur loc am regretat că n-am fost invitată. Nu știu dacă aș fi putut ajunge, probabil că nu. Dar cred că aș fi vrut să văd un anumit cotlon, cu care am o anumită legătură, a fost ușor dureros să văd străini fotografiindu-se într-o cameră de muzeu, atingând unele lucruri și postând fotografii de acolo; n-aș zice mai multe; a fost doar foarte bizar și, da, cam dureros.

Pe cât de greu de trăit anul ăsta, pe-atât de bun cu cărțile. Probabil fiindcă să trăiești a devenit egal cu să faci cărți; m-am refugiat în asta, e singura muncă și singura distracție posibilă. Sunt încântată că din tot statul ăsta în casă a ieșit o carte, jurnalul meu și al pescărușilor, povestea unei ferestre, conturată de-a lungul a șase ani și închegată acum. Sunt recunoscătoare Editurii Polirom, unde-au apărut sau urmează să apară toate aceste cărți noi. Și le sunt recunoscătoare, cum altfel, cititorilor.

Pescărușul de la geam

Astăzi a ieșit de sub tipar Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib. Este cartea acestui an pentru mine: s-a rotunjit în întregime în 2021 - prima însemnare am scris-o în ianuarie, iar ultimele retușuri le-am făcut acum, în decembrie, odată cu trimiterea ei la tipar. A apărut la Editura Polirom, în afara colecțiilor, și o găsiți aici. 

Un text despre cum am scris Pescărușul de la geam a apărut în numărul actual al revistei „Suplimentul de cultură”, aici. 

Premiul Observator Lyceum

 Știu, este o bizarerie să anunți câte o veste bună când toate merg atât de prost. 

Toți copiii librăresei - Premiul Observator Lyceum la gala Premiilor Observator cultural.

Mulțumesc celor paisprezece elevi care au citit și au ales o carte din cele cinci nominalizate la Proză, mulțumesc celor trei fete care au vorbit atât de frumos, Diana Maria Dumitru, Teodora Ghica și Iulia Tatu, mulțumesc Observator cultural.

Întreaga listă a premianților, aici. 

Și o consemnare a serii în revista Observator cultural, aici.

Noutăți - cărți vechi, cărți noi

După trei nominalizări la premii naționale, „Toți copiii librăresei” (Polirom, 2020) a primit Premiul de Proză al USR Sibiu.

Două tiraje noi din „O vară cu Isidor” (Polirom, 2017), singura mea carte pentru copii, au apărut în ultima vreme.

„Pescărușul la geam. Jurnalul unui cuib” este în pregătire și o să apară în curând la Editura Polirom, în afara colecțiilor.

Atât de ușor

Aseară, pe străduțe pustii, un motan alb-negru cu zgardă roșie și mustață de hitler se oprise și asculta. Noi vorbeam despre cum să ne pregătim pentru marea pană de curent, care va fi, nu va fi, va fi, nu va fi, lumânări, baterii, apă, bani în bancnote mici, biscuiți, eu aici, voi acolo, n-o să ne căutăm, tot ce trebuie să facem e să trăim fiecare cumva zilele-astea, frunze, frunze de jur împrejur, curtea aurită, deja se aprindeau felinare. Trei fete au trecut vâjâind, trei fantome, una cu mantie neagră, alta cu o pălărie de vrăjitoare în mână, tot neagră, alta cu obrazul pictat - o petrecere undeva, în altă lume. Și într-un parc, în vremea asta, pe sub frunzișul uscat, continuă să crească brândușe, se împing cu scufiile în frunzele de platan tari ca noaptea, le străpung care cum pot, le înclină un pic, și-mi notez în capul listei „eliberarea brândușelor”, să mă duc mâine iarăși și să le salvez cu un deget, este atât de ușor.

La măcăleandru

Poate că din casă vremea asta pare câinoasă, dar odată ce ieși e fantastic... Am umblat mult, cu mănuși, cu umbrelă, cu gluga trasă pe cap, singură, am bătut două parcuri, roată, roată, iar roată, când mă apropiam de casă coteam și iar mă pierdeam pe alei, e minunat când plouă, afară, departe de străzi, de mașini, pe poteci, m-am vârât pe sub coroane ample de copaci plini de frunze îngălbenite, m-am cufundat și într-un rond larg, mărginit de brazi, unde știam că dacă am noroc o să văd păsări speciale, și erau acolo, era un măcăleandru, cu pieptul lui cărămiziu, erau și mierle, mâncau bobițe roșii, vorbeau mult și se uitau atente, se mirau de vizitatoarea înlemnită, m-aș fi culcat acolo, lângă pârâiașul lor, să ies peste un an, peste două anotimpuri, e atâta liniște în parcuri când plouă și atâta viață lipsită de apăsare...

Perna goală a zilelor

Am tradus prea mult anul ăsta; vara s-a dus așa, abia am reușit să termin și să fug către final, să-mi văd iarăși părinții, să văd muntele, marea - o noapte într-un loc, două în altul, trei în altul. A fost o vară frustrantă, așa, lipită zi de zi de birou, amânând la nesfârșit o plecare, în vreme ce-n jur se țopăia gălăgios - dar câtă lumină și liniște, totuși, deși știam toți ce urmează. Acum, în octombrie, mie mi se pare că încă e vară. Probabil din lipsa vacanței. Am tradus prea mult și anul ăsta, îmi zic. Dar am și scris prea mult, în general, în ultima vreme, de când... Atât de mult, sau atât de susținut, încât mi-e și rușine. Dar altceva ce-ar fi de făcut? Zilele goale sunt imposibile. Zarva e asurzitoare. E tot mai sufocant să trăiești. Și totuși, să trăiești - asta-i totul; cât e. Trebuie să umpli cumva perna goală a zilelor, cu orice fel de fulgi - de sens -, doar ca să fugi un pic de aici. Îngrozită, cu ochii la curți și la plante și-n pagini, singură, singură, singură, încă se mai poate trăi.

Interviu în Suplimentul de cultură

Un interviu în Suplimentul de cultură, realizat de Lavinia Bălulescu, căreia îi mulțumesc. Despre Simfonia animalieră, cărți, traduceri, perioada pe care o traversăm... 

Fragmente mai jos, întregul interviu aici. 

Pandemia, dacă tot am amintit-o. Cum a fost pentru tine începutul ei?

Pentru mine, și presupun că pentru mulți alții, important a fost să mă țin departe de gălăgia în exces. S-a vorbit mult prea mult. S-au vehiculat mult, mult prea multe păreri. Mult prea multe convingeri. M-am izolat în muncă și mai tare ca înainte. Am făcut cărți. Alt­ceva n-am făcut. Obișnuită cu izolarea, am scris și-am tradus și am fugit seara în plimbări – când s-a putut. Din asta trăiesc. M-am ferit de articole, de răspunsuri la anchete. N-am scris nici un rând, la nici o invitație pe teme de izolare, pandemie etc. Nu am putut, nu am vrut. Fiecare dintre noi duce în spate tot ceea ce nu afirmă public. Însă paradoxul e că tot ceea ce afirmi public devine și mai greu de dus. Cred mult în importanța tăcerilor. Ele ne alcătuiesc.

Trei lucruri care pot schimba o zi în bine?

Predarea unei traduceri, după luni de captivitate într-un scris străin, și mirajul libertății în zare. Liniștea, nici un telefon care sună, nici un pseudo-amic care vrea la cafea, nici o invitație la vreo anchetă, nici un gest invaziv. Buna-dispoziție a pă­rinților, răzbătând peste sute de kilometri, până la mine, doborând pe loc spaime, insomnii și tristeți.

Timișoara

 Timișoara și cerurile ei schimbătoare.

Librării - Constanța, Sinaia

Îmi place să intru în librăriile din alte orașe și să scotocesc, dar și să mă uit mai întâi ca la muzeu, fără să ating nimic, să văd cum sunt aranjate cărțile pe această planetă străină. La capătul ăsta de vară, m-am bucurat să întâlnesc un turn familiar și în librăria din Sinaia, și în cea din Constanța: câte un turn Nabokov foarte bine pus în valoare.

Sinaia:

Constanța, Prăvălia cu cărți din centrul vechi:

Apoi, în Constanța, am mai dat de câteva priveliști familiare. Chiar la intrare, librăreasa mea expusă foarte frumos la raftul de literatură română (mulțumesc!) și un motănoi minunat în camera din spate, adorat de copii și de noi. „Atenție, zgârie!”. Și așa a făcut. 

De Prăvălia cu cărți mă leagă poeziile lui Robert Frost, găsite în vara lui 2019 (A Boy's Will and North of Boston), pe care le țin lângă pat și din care recitesc periodic. Din Librăria Dorian Gray, tot din Constanța, mi-am luat Copacul lui Fowles, pe care-l citesc acum cu încântare - ce micuță carte mare!

Nimic - nimic; numai beznă

Mi-e foarte dor de vremurile când scriam aici - când scriam, nu când expuneam ceva pe un raft, într-o vitrină. Când intram aici ca într-o cameră, ca într-un caiet, ca într-un jurnal - pe care-l putea deschide cineva, un prieten. S-au schimbat așa de mult timpurile. O aglomerare obositoare de voci, de prezențe, de glasuri care afirmă extreme - cea mai frumoasă zi, cea mai tristă, cea mai cea, premiere, vești găunoase ridicate la rang de eveniment - și toate astea într-o singurătate din ce în ce mai atroce. Mi-e dor de liniștea care însoțește firesc o singurătate. De zilele în care deschizi un caiet ca să scrii ceva, fără să știi exact ce anume vei scrie - e doar dorința de-a scrie, de-a spune, de-a sta de vorbă, poate, când nu ai, nu ai, nu ai cu cine vorbi; e doar gând. 

Primele zile de vacanță au venit în august. Cofetăreasa de la Tucano, din Sinaia, a știut, fără să mă cunoască, ce șablon să așeze lângă tarta cu lămâie și ce mesaj să-mi transmită. În ziua de vară, prima mea zi liberă, mâna necunoscutei s-a dus și a scris cu zahăr pudră: Pauză de la cărți.

El îmi spunea tradu, tradu, dar tot el îmi spunea cărți, fă cărți. 

Am tradus, din nou, prea mult anul ăsta.

Am nevoie de cineva care să-mi spună să mă opresc, mai ales din tradus, să mă așez, să privesc iarăși lumea, cu detaliile ei care-mi par fantomatice, atât de departe de mine. Și am nevoie de cineva (poate fi vocea mea, în lipsă de altceva; nu ne-am născut în perechi) care să-mi spună ascultă-te, dar mai întâi respiră adânc, cu ochii la păsări, cu urechile ciulite la oameni. Am nevoie de un prieten, un singur prieten adevărat, care să nu fie iremediabil virusat de măreața campanie mondială a lui cea-mai-frumoasă-zi, cea-mai-tristă, cea-mai-cea. Cineva așa cum nu prea mai există, alături de care să fug de toate doar ca să ajung iarăși la mine, cea-fără-de-imagine, la golul cel bun. M-am rătăcit. Dar măcar înțeleg, când mi-e mai greu și mai greu, câtă beznă e în toată strălucirea din jur. 

Și asta e viață

Înainte de lansare, am tradus până la ora cinci după-amiaza, îmi face bine normalitatea. Traduc și acum, concediul e încă departe, după ce termin cartea asta.
Înainte de lansare, dimineața, am găsit pe jos o drepnea. Sunt păsări care trăiesc aproape numai în zbor, nu coboară niciodată la sol, le cunosc, le urmăresc de ani de zile. Din fericire, am știut ce am de făcut, într-o clipă m-am aplecat, am adunat-o cu o singură mână - stătea cu aripile desfăcute, ca un avion care vrea să decoleze, însă nu poate; picioarele drepnelelor sunt doar un rudiment, nu le ajută deloc, de asta nu se pot ridica de la sol. Nu era rănită. Am adus-o în casă, i-am simțit încă multă vreme apoi pleoapa clipindu-mi în palmă și tremurul fin. A zburat, redată casei ei - aceeași bucată de cer de unde căzuse. Probabil o să devină un epilog la cartea pescărușului Gregoire, unde sunt și drepnele, și vânturei, și ciori grive.
La lansare mi-ar fi plăcut să văd mai mulți prieteni. Dar toți sunt plecați în vacanță, încă n-am reușit să răspund la toate mesajele cu „nu pot să vin”.
După lansare, ca să scap de roata tensionată a expunerii (mă epuizează emoțional de fiecare dată), a doua zi, am mers pe jos 16 kilometri. Azi, mi-am oferit o jumătate de zi de concediu. M-am dus pe lacul preferat, să văd păsările. Erau doar rațe sălbatice, lișițe, dar și-un stârc de noapte, cocoșat, înțelept. Și-apoi un răsfăț culinar. Și din nou în traducere acum. E o carte scrisă simplu, cu o poveste complicată, un puzzle de voci. Învăț cum se face. Când o să ies din ea, o să intru din nou în viața mea. Și abia aștept, deși și asta e viață.

Lansare cu public - „Simfonia animalieră”

 

Lansăm „Simfonia animalieră” (Polirom, 2021), vineri seara, pe 9 iulie, la Humanitas Kretzulescu, pe terasă, într-o atmosferă, sper, cât se poate de normală. Cu public. Vă aștept, sfioasă și aricioasă.

Mulțumesc celor doi prieteni care au acceptat să fie alături de mine, Dana Pîrvan și Cezar Paul-Bădescu - prieteni ai mei și ai „Simfoniei animaliere”.

*

Un interviu amplu despre carte, realizat de Alida Mocanu, pe The Blue Shelf, aici.

Scot de la naftalină acum și filmarea de la lansarea primei apariții a Simfoniei animaliere (de la Casa de Pariuri Literare; o ediție fără Hibernalia, care nu exista pe atunci) din vara lui 2014, cu prezentarea prețioasă făcută de Nora Iuga. O puteți viziona aici.

*

Lansarea de la Humanitas Kretzulescu, aici.