Cotlon

Nu-mi plac ieşirile publice şi cred că se simte în fiecare clipă, asta nu se poate mima. Sunt oameni de scenă şi sunt oameni de cotlon. Pentru mine, coşmar - şi mă ajută să pricep că aşa o să fie mereu, nu e nici o bătălie de dus, lucrurile-s simple. Îmi place să-i ascult pe alţii, mă detest pe mine în fiecare gest, nu-i secundă să nu vreau să apăs pe un buton verde care să mă facă să dispar de pe scaunul prea luminat. N-am nimic de spus altora cu gura asta, n-am nimic de arătat ca prezenţă, nimic de vândut cu corpul ăsta, cu vocea asta. Slavă cerului pentru dimineaţa de după, când, cum-necum, greu, se risipesc jena, greaţa, lipsa de sens - ajută să te aşezi iar la biroul tău şi să continui să faci ceea ce făceai şi ieri, şi alaltăieri.

(Foto: VDN)

Simfonia animalieră, o lectură

Finalul verii l-am petrecut astfel, singură şi împreună cu cei trei singuratici prieteni, ariciul, hârciogul şi cârtiţa, scriindu-ne în ritmul nostru obişnuit, eu citind ce mi-au scris şi răspunzându-le dimineaţa devreme, la prima cafea, iar ei pe înserate sau noaptea, după pofte, după bot. Şi chiar întâlnindu-ne, fără să forţăm nota aceasta cărnoasă, doar când şi când, şi totuşi uneori întâlnindu-ne, cu premeditare sau întâmplător, fie toţi trei la un ceai şi-o frunză verde, povestind una, tăcând alta, cât şi cum ne poftea inima, privind cerul sau, după caz, pământul, şi pe dinafară şi pe dinăuntru, fie întâlnindu-mă doar eu cu Doinel, pe înserate lângă măceş, fie doar eu cu Ciobi, la cel puţin două ore după somnul lui de după-amiază, către apus, pe vreo brazdă din grădina de zarzavat, fie eu cu Dede, la pârâul din fundul curţii, după răsăritul lunii, ba după înălţatul zdravăn al lunii, fie Doinel cu Ciobi, nu ştiu unde, probabil la măceş sau pe brazdă sau între acestea, fie Doinel cu Dede, la măceş sau la pârâu sau între acestea, fie Ciobi cu Dede, pe brazdă sau la pârâu sau între acestea, fie Doinel cu Ciobi şi cu Dede, acolo unde îi aducea întâmplarea sau voia, undeva între măceş, brazdă şi pârâu, sau şezând fiecare acolo unde era şi considerându-se gata întâlniţi, fie eu cu Doinel şi cu Ciobi, fie eu cu Doinel şi cu Dede, fie eu cu Ciobi şi cu Dede, fie eu cu toţi trei deodată, dar, cum ziceam, sau poate că nici n-am zis-o niciodată, asta foarte rar, poate că doar o dată, poate ca niciodată. Ceea ce ştiu cu certitudine e că ei, între ei, toţi trei sau câte doi sau chiar câte unul, se întâlneau mult mai des, ştiu asta fiindcă întâlnindu-mă cu oricare dintre ei aveam senzaţia că fiecare ştia ce vorbisem, precum şi ce nu vorbisem cu ceilalţi, luaţi câte unul sau luaţi câte doi sau, în fine, luaţi toţi trei la un loc. Ne înţelegeam minunat. Şi astfel vara se sfârşea. O vară de o mie de waţi, ce-avea să-şi întindă dogoarea până adânc în septembrie.

Simfonia animalieră, fragment.

Palid

Era o astfel de zi.

Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă-alături, pe ciment.

Îmi rupea spinarea astăzi pachetul cu cele zece cărţi, exemplarele din traducerea nouă, dar m-am pomenit că mergeam săltăreţ şi-aş fi vrut să nu ajung prea devreme acasă. Am savurat semaforul roşu, fiecare minuţel, şi apoi fiecare pas pe zebră şi înaintarea de-a lungul fiecărei străduţe, cu mânerele alea de la sacoşa roşie intrate în carnea umărului. E bine, bine de tot să te rupă fizic o chestie care ţi-a muncit mult timp numai mintea. Te simţi viu şi-ţi aminteşti dintr-o dată cum strigau muncitorii dintr-o uzină, demult, într-o grevă, spre turnul proiectanţilor unde erai şi tu: "Şobolanii! Şobolanii!". Ajungi rupt de oboseală acasă, şobolan cu roata de caşcaval în zece exemplare, şi nimic nu te doare. O zi fericită, cu teamă înzecită.

Foc palid

Foc palid
În colecţia Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
De pe site-ul editurii:

Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu.
Editie ingrijita de Anca Baicoianu.

„Aceasta opera ca un centaur, jumatate poem, jumatate proza, este o creatie de o frumusete perfecta, simetrica, stranie si originala. Desi vrea sa para o ciudatenie, ea nu poate ascunde ca este una dintre cele mai mari opere de arta ale acestui secol.” (Mary McCarthy)

„Pentru ca ne invita sa descoperim, Foc palid ne indeamna in acelasi timp sa respingem tot ce credem ca am descoperit. Cel mai bun roman al lui Nabokov, el este de fapt o paradigma a disuadarii.” (Brian Boyd)

„E curios cum o carte nu poate fi citita; ea nu poate fi decit recitita. Un cititor bun, un cititor adevarat, un cititor activ si creativ nu face decit sa reciteasca.” (Vladimir Nabokov)

La apus

Era o astfel de zi.

Traduceri, despre dificultăţi

"Participarea atâtor muze ruseşti în orchestrarea romanului face traducerea acestuia deosebit de grea. Fiul meu, Dmitri Nabokov, a încheiat traducerea primului capitol în engleză, dar nu a putut continua din cauza unor situaţii presante din cariera lui. Celelalte patru capitole au fost traduse de Michael Scammell. În iarna anului 1961, la Montreux, am revizuit cu atenţie traducerea tuturor celor cinci capitole. Sunt responsabil de versiunile diferitelor poeme şi frânturi de poeme răspândite prin carte. Epigraful nu este o invenţie. Poemul care serveşte drept epilog imită o strofă din Oneghin." - spune Vladimir Nabokov în Cuvântul înainte de la ediţia în limba engleză a romanului Darul.

S-a tot vorbit zilele trecute despre dificultăţi. Iar eu m-am gândit din nou că Darul mi s-a părut cea mai dificilă carte de Nabokov, în privinţa traducerii. De departe cea mai dificilă. Şi nici nu ştiu ca în alt caz Nabokov să facă o asemenea menţiune. Însă la noi întotdeauna renumele - al cărţii, al autorului - e cel care străluceşte mai tare şi fură privirile, aşa cum ştiu să facă doar suprafeţele apelor.

Nimicuri şi lilieci

E vremea liliecilor bolnavi
ce-şi târâie umbrela pe şosele.

Luxul de-a fi contradictoriu? Da şi mai degrabă nu. Mai degrabă parte forţată din terapia unui autodidact. Să te arunci dintr-o dată în lume, atunci când ţi-e mai urât să o faci, să ieşi în piaţa publică, haida-ha şi ţopa-ţop şi tu, hai, că nu-i greu, şi să vezi: se trăieşte, se simţeşte? Să te afişezi, să spui, să arăţi - de ce? Ca să vezi ce ţi se întâmplă?; ţi se întâmplă ceva? Ca să pricepi îndeaproape foşnetul acela, să ameţeşti în camera cu oglinzi deformante, să te apuce jalea când ţi-o fi bucuria mai mare. Ce bucurie? Ce jale. Roata morţii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac, dar dacă te ţii deoparte de goana continuă pe o mie şapte sute de glasuri, atunci se aude firicel de viaţă, leşinat, voinicel, dar fir de viaţă. Pentru asta, pentru veşnicele reveniri la muşuroi, pentru asta are rost să ieşi din când în când, să ţop-ţop, să te prefaci că se poate, să te prefaci că aşa-i bine, că aşa se cuvine, să te forţezi să crezi, să crezi, să crezi. Da de unde! Smiley din taste pe un chip de liliac obosit.

Toată negura zilei de ieri, a mea, a mea toată, dar la fel izbucnirile încăpăţânate, nebuneşti, ale curcubeului dublu dinspre răsărit, la ora apusului.

(La fereastră - sau cum am învăţat să fac rouă - Foto: VDN)

Palid, liliachiu

Era chiar ziua de naştere a lui Nabokov, îmi dau seama acum. 23 aprilie. Ajunsesem la casa părinţilor în seara precedentă, dimineaţa se arăta însorită, plouase şi-avea să mai plouă, totul sclipea; m-am dus cu tot calabalâcul sub viţa de vie din grădină, era semi-umbră, era grozav, aşa că am lucrat câteva ore stând la cel mai luminos şi mai liniştit birou din lume, o masă lungă de lemn cu două băncuţe, pisica dormitând alături, iar în spatele meu era visul oricui: un gard de lemn închis cu zăvor şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Cântau coţofenele şi mierlele, se căţărau melcii pe deluşorul de vegetale putrezind lent lângă zid. Acolo am terminat de citit pentru prima oară cartea tradusă, Foc palid, în sfârşit cartea-carte, machetată, imprimată pe hârtie, curată, încă ţinută strâns în mâini, încă numai a mea, încă având dreptul, la o adică, să-mi folosesc carioca. Era a şaptea oară că o citeam, dar era prima, prima. Trecuseră anotimpuri de când începusem şi trecuseră ani de când încercasem.
Am strâns foile, apoi am strâns şi melcii, i-am pus într-o pungă şi i-am dus pe malul Begăi. Până acolo, unii deja se căţăraseră pe mânere.
O zi liliachie, scăldată într-un ceva ce ştii pe loc că va deveni amintire.

(Foto: VDN)

Să se pornească o muzică, să tacă o alta. Despre scris

Circulă această… acest joc piramidal pe blogurile scriitorilor. Îi mulţumesc lui Radu Vancu pentru că m-a invitat. Răspunsurile lui se află aici.
Jocul a pornit din America şi până acum s-a tot răspuns în engleză. Eu cred că, după atâtea ramificaţii, putem să ne relaxăm şi să ne simţim ca acasă pe rămurica noastră – o să scriu în limba română. Şi vom putea invita la joc şi scriitori care nu ştiu limba engleză.
Îi invit să răspundă la întrebări, lunea viitoare, pe Mihail Vakulovski şi Radu Pavel Gheo – scriitori care şi traduc literatură.


1) La ce lucrez?

"Pe pasărea care cântă de dimineaţă o mănâncă pisica" – aşa îmi spunea mama când triluiam prea devreme. Nu-mi place niciodată să spun la ce lucrez. Dar pot vorbi despre lucrurile încheiate.

În Vinerea Mare, după-amiaza, am terminat corectura finală pe macheta unei cărţi. Probabil o să apară pe la jumătatea lunii mai. Toate cuvintele din ea sunt ale mele, deşi nici unul nu e al meu – este o traducere (aşa îmi place să spun în cazul traducerilor; dar bineînţeles că nici măcar cuvintele româneşti nu-s toate ale mele). După povestea asta destul de complicată, pot spune liniştită că nu lucrez la nimic.

Despre lucruri încheiate.
Cea mai recentă poveste este Lampioane, veselie, o proză scurtă lunguiaţă, scrisă în martie pentru ceea ce trebuia să fie o antologie coordonată de Luciat la Editura Univers, care din păcate nu mai apare. Povestea e gândită însă ca parte dintr-un proiect, nu-mi rămâne pe drumuri.
Stă să apară (dar de când stă aşa!) Simfonia animalieră. Este o carte minusculă scrisă în 2012, ar fi trebuit să iasă la finalul anului trecut, s-a mai amânat şi nu e greu de înţeles de ce, nici eu n-am insistat, am fost complet acaparată de altceva, aveam nevoie de linişte, o apariţie m-ar cam fi încurcat. Acum s-au făcut şi nişte ilustraţii, zilele astea ne uităm pe ele…
Amuzant e că în Simfonia animalieră un capitol porneşte de la o imagine din cartea tradusă acum. Folosisem şi câteva versuri, traduse mai demult "în casă", doar pentru mine. Iată, apare traducerea, pe care nici nu mă gândeam acum doi ani că o voi face, iar cartea mea încă nu-i publicată. Ca-n Iepurele şi ţestoasa. E drept, am dopat ţestoasa.
Şi-am mai pus în raft relativ recent basmul Mereu-Mereu şi dragostea măiastră. Nu ştiu dacă-l public.

Altfel, lucrez la un ierbar pe care l-am început în primăvara asta.
Mai există un jurnal telegrafic, sec, pur utilitar, nepublicabil, început cu ocazia unui sfârşit – a apropierii unui sfârşit. Aici notez tot – apariţia perechii de ulii păsărari, locul în care cântă mierloiul, alergările în parc, lucrurile astea concrete care pentru mine contează şi alcătuiesc viaţa, dar care n-ar reprezenta absolut nimic pentru nimeni altcineva.

Între volumele mele de proză trec de obicei patru ani (2004, 8, 12). Mai strecor printre ele, cel mult, micile jucării care nu necesită nici pe departe atâta efort. Am timp; timp să fie. Şi cred că aş vrea ca de data asta să dureze mai mult.


2) În ce fel diferă ceea ce scriu eu de alte cărţi din cadrul aceluiaşi gen literar?

Nici măcar nu ştiu cărui gen i-ar aparţine Simfonia animalieră. E o carte din patru părţi, pe structura unei simfonii; dacă aş fi editor nu aş şti în ce colecţie să o încadrez. Să fie proză? Să fie un micro-roman? Sau să fie un poem în proză? E o simfonie. O suna pompos, dar e o carte de dimensiuni reduse, fragilă. Simfoniile durează, de fapt, doar câteva minute.
La fel, ce să fie Mereu-Mereu şi dragostea măiastră? Este “un basm într-o mie de versuri”. Dar ce e, de fapt?
Nu ştiu, nu mă interesează genurile ca etichete pe borcane. Scriu însă diferit de la o carte la alta, urmărind strict stilul şi tonul impuse de povestea spusă sau de fiecare fragment din poveste. Acesta e felul în care am eu nevoie de scris, de joaca serioasă care implică rigoare, reguli şi disciplină; cu mintea mereu întinsă cu un braţ dincolo de ea însăşi, în acea lume de dincolo a imaginarului, în acea nouă realitate construită de tine, din care te poţi servi la infinit. Sau, mă rog, cât te ţine infinitul ăsta.


3) De ce scriu ceea ce scriu?

Luată de val, cred că tocmai am răspuns mai sus.


4) Cum funcţionează mecanismul scrisului?

Mă plimb, mă izolez de zarvă, fac un gol unde pot începe să-mi torc firul din cocon. Mă uit mult în jur în plimbările astea, ascult, am un soi de hiperacuzie, hipervăz, sunt sunete şi imagini care se imprimă, preţioase, crude, de neuitat, probabil distorsionate de percepţie – de dorinţă, de poftă, de neputinţă (dar la fel, sunete şi imagini care mă deranjează îngrozitor – trebuie să închid şi iar să închid, să nu mai văd, să nu mai aud).

Fur de la necunoscuţi – întrezărirea, pe o fereastră luminată, seara, a unui glob pământesc pe un birou, alături de-o veioză de sticlă; a unui creştet alb şi-a unor umeri neclintiţi umbrind o masă acoperită de muşama; a unui geamantan de pânză înghesuit pe vreun dulap, adunând praful. Toate astea creează fundaluri, deschid scene pe care aş putea să încep să mă joc cu personajele mele aduse din altă parte, dar într-o primă fază n-am decât să aştept, să tot aştept să se tragă undeva o cortină, să se pornească o muzică, să tacă o alta.

Nu scriu niciodată în perioadele când traduc. Doar poftesc, plănuiesc. Am făcut multe alte feluri de munci, însă nimic nu blochează scrisul la fel ca traducerile – total. Când devii conştient de asta, te arunci în fiecare nouă traducere grea ca într-o sinucidere lentă. Tot de acolo vei şi învia, da, rupt de oboseală, dar schimbat pe viaţă, cu un ceva ca un altoi pe care-l simţi cum înfloreşte în tine.

Scrisul în sine, când şi dacă se porneşte, nu durează aşa mult. O uşă închisă, o fereastră deschisă, ţăcănitul la taste transcriind ceea ce deja e în mare plănuit, hăţurile în palme, uneori ignorarea direcţiei, ameţitoarele deraieri, plăcerea, îmbujorările. În momentul în care încep să aud ceva din afară, să fiu agresată de actualitate, e semn că nu mai pot scrie pe ziua respectivă. Fac o ciorbă, tricotez o mănuşă, semnez un contract, dar nu mai scriu până nu se simte iarăşi peretele moale al coconului, care estompează realitatea din imediata apropiere, deschizând acea lume de dincolo, imaginară, perfectă, vie, unde se pot comite toate nebuniile lumii fără să dai nimănui socoteală.
Dar scrisul înseamnă în primul rând neputinţă şi poftă. Şi de asta nu povestesc niciodată despre ce scriu.

Paşte fericit!

(Foto: VDN)

Birdwatching de la fereastră

Ziua începe cu un ţipăt. L-am mai auzit. Iar duminica Floriilor devine o sărbătoare. Urmăresc, urmăresc păsările toată ziua, dintre pagini şi rânduri.
Cel mai mult m-am temut, la mutare, că nu voi mai avea niciodată o fereastră ca la Sibiu. Cu brad, cu cuib unde văd cum cresc guguştiucii, cu familia de bufniţe învăţându-şi plozii cu moacele pufoase să zboare, privindu-mă cu capete rotitoare cum găteam cu fereastra deschisă, şi cu muşuroaiele de sub geam, şi cu ciupercile crescute în curcubee de ploaie. Dar fereastra nu depinde de loc, depinde de ochi. Ce de minuni mai descopăr, şi câtă bucurie e-n toate.
Ţipătul. Acasă, la Sibiu, un astfel de ţipăt se auzea noaptea. Un prădător, un fâlfâit scurt, o zbatere, ştiai că afară se moare, afară se supravieţuieşte, afară e viaţă - şi încă o zi se iţeşte din darnica pălărie şi pentru tine.
M-am uitat la porumbeii zburând din turla bisericii. Am ascultat mierloiul triluind zi de zi din acelaşi punct de pe sârmă, ca o notă fixată pe portativ, dorindu-i să-şi găsească pereche, am văzut burta albă a pescăruşului planând la un braţ de fereastra mea de aici, când stăteam tolănită pe canapea. Iar astăzi, în stolul de porumbei, iarăşi acea siluetă un pic diferită, un pic alungită, un planor printre avioane: un uliu păsărar!
L-am urmărit la şapte dimineaţa, la opt mă bucuram că încă-i aici, la nouă îl vânam cu aparatul foto şi cu binoclul, la zece mă întrebam dacă o să-mi bată ceva agenţi sub acoperire la uşă, crezând că spionez vip-uri neinteresante din hotelul de vizavi, la douăsprezece, când m-am întors de la alergare, uliul era tot aici, la unu, când m-am întors din plimbare, tot aici. Cred că atunci am constatat că sunt doi, o pereche. Iar după-amiaza iarăşi i-am urmărit, mutându-se de pe antena tv (ca ruptă din cartea pe care-o traduc, unde o mierlă stă pe "clama", pe "agrafa de hârtie" a unui televizor, exact o asemenea antenă străveche!), pe balustradele înalte ale apartamentului de lux cu pereţii de sticlă de la ultimul etaj al hotelului, pe vreun parapet, pe roza vânturilor.
Pentru mine asta e fericirea: să mă uit la un uliu cum stă neclintit vreme îndelungată, cu acea postură de-acum inconfundabilă - verticală, cu capul între umeri, privind în jos, gata mereu de atac, apoi planând brusc, terifiant, fascinant, în orice direcţie pofteşte, o săgeată, şuierând, ţipând, atacând porumbei care se fac nevăzuţi ca prin farmec sau chiar vreo pereche de ciori grive care-a rămas de pază la cuib şi-l tot sâcâie pe micul, agilul prădător... Şi totul în centrul celui mai hulit oraş, între blocuri, în curtea dintre un hotel, un bloc şi o biserică, în timp ce migăleşti la o carte.
Prieteni, prieteni.

Spre deosebire de amestecul uman de pe străzi - bătrânii aceia: prădători şi prădaţi de propriile vieţi - apariţia acestor păsări sălbatice are darul de a te linişti, de a-ţi spune că totul e-n regulă, totul e încă normal, că se trăieşte, că se întâmplă, că se zboară.

(Foto: VDN)

Bătrânii Bucureştiului

În magazinul de lângă Conservator, o bătrână mă roagă să îi dau de pe raftul de sus o sticlă de ulei. Ea nu ajunge. Din aceasta? Da, din aceea. Verde, măsline, ceva extravirgin bla-bla. De obicei, bătrânele mă întreabă cât costă una, alta. De data asta, nu - vrea doar sticla, musai aceea. Dar, ştiţi, costă 58 de lei, îi spun cu jumătate de gură. Da, da, ştie, iar asta nu contează câtuşi de puţin.

În acelaşi magazin, la casă, chiar când să plătesc, un bătrân vine cât poate el de fuguţa şi îi înapoiază casieriţei o mică datorie. Nu are mărunt. Îi dă 50 de lei, îi mulţumeşte din suflet. Casieriţa nu are restul, adică 30 de lei. Nu-i nimic, nu-i nimic, îi spune vesel bătrânul. Mi-i daţi data viitoare. Dă să plece. Nu înainte să îşi ceară scuze de la mine, că m-a ţinut pe loc. Mă atinge pe braţ prietenos. Atunci întorc capul, să văd şi eu mai bine omul căruia nu-i trebuie restul la 50 de lei. Este el, torţionarul.

Ies într-o plimbare de seară, după lăsarea întunericului, doar cu cheia în buzunar. În faţa restaurantului La Mama din spatele Ateneului, o bătrână cu păr alb ca neaua îmi cere în şoaptă cinci lei. Cinci lei, doar cinci lei, vă rog mult de tot. Părul îi pare pus proaspăt pe bigudiuri, în urechi are cercei din ciorchini de perle, hainele trădează o eleganţă de demult, un statut de demult. Nu am, mă opresc şi îi zic, chiar nu am nici un leu. Începe să-mi spună despre ea: Am ştiut să vorbesc şi să scriu în cinci limbi; încă mai ştiu - dar la ce-mi foloseşte?

Plimbări

(foto: VDN)

"Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată."

Între timp (pe 3 iulie, conform agendei mele) aflasem – nu de la John, ci de la Sybil – că prietenul meu începuse să lucreze la un poem amplu. După ce nu-l mai văzusem vreme de vreo două zile, s-a întâmplat să-i aduc acasă nişte imprimate de la cutia poştală din stradă, alăturată cu a lui Goldsworth (pe care obişnuiam să o ignor, înţesată cum era de fluturaşi, reclame locale, cataloage comerciale şi genul ăsta de prostii) şi am dat nas în nas cu Sybil, pe care un arbust o ascunsese de privirea mea de şoim. Cu pălărie de paie şi mănuşi de grădinărit, stătea pe vine în faţa unui rond de flori şi tăia sau lega ceva, iar pantalonii ei maro strâmţi mi-au amintit de colanţii-mandolină (cum le ziceam în glumă) pe care-i purta şi nevasta mea. Mi-a zis să nu-l deranjez cu reclamele respective şi a adăugat informaţia că s-a „apucat de un poem foarte mare”. Am simţit sângele inundându-mi faţa şi am bombănit ceva cum că mie încă nu-mi arătase nimic, iar ea s-a îndreptat şi şi-a dat părul negru încărunţit de pe frunte, s-a holbat la mine şi a zis: „Cum adică – nu v-a arătat încă nimic? Niciodată nu arată ceva neterminat. Niciodată, niciodată. Nici măcar n-o să discute cu dumneavoastră până nu e gata, absolut gata”. Nu-mi venea să cred, dar am descoperit în curând, vorbind cu ciudat de reticentul meu prieten, că fusese foarte bine instruit de soţie. Când mă străduiam să-l scot din muţenia lui cu ajutorul unor vorbe de duh bine intenţionate, precum: „Oamenii care trăiesc în case de sticlă n-ar trebui să scrie poeme”, el nu făcea decât să caşte şi să scuture din cap şi riposta că „străinii ar trebui să se ferească de zicalele vechi”. Cu toate acestea, nevoia de a afla ce făcea cu tot materialul viu, mirobolant, palpitant şi sclipitor pe care-l revărsasem asupra lui, dorinţa arzătoare de a-l vedea la muncă (chiar dacă fructul muncii lui îmi era interzis) s-a dovedit a fi absolut chinuitoare şi incontrolabilă şi m-a făcut să mă dedau la o orgie de spionaj pe care nici un considerent legat de mândrie n-a putut s-o împiedice.
Ferestrele, după cum bine se ştie, au fost consolarea literaturii la persoana întâi din toate epocile. Însă acest observator nu a putut rivaliza în materie de noroc cu Eroul timpului nostru care asculta pe la uşi, nici cu cel omniprezent al Timpului pierdut. Şi totuşi mi se acordau când şi când frânturi de vânătoare fericită.

Nabokov, F.p.

Taina, Globus şi Luciat

E tare plăcut să ţii taine, ce mare scofală? Mai rîzi pe sub mustăţi cu vreun prieten, mai scapi un "stai, c-o să vezi", dar nu zici. Apoi vine şi ziua în care să spui.

Mi-am publicat cărţile de pînă acum la edituri diferite, una colo, două dincolo, alta aici... Dar am tradus numai pentru Editura Polirom. Voi face însă o excepţie şi voi traduce o carte pentru colecţia Globus, de la Editura Univers, relansată în aceste zile. Din două motive de suflet: 1. coordonatoarea colecţiei este Luciat, alias terorista cititoare, care alege cărţile după bunul ei plac; 2. am crescut cu Globus, cu copertele acelea mici şi colorate care ascundeau mereu poveşti minunate.

Luciat şi-a redeschis blogul după cinci ani de tăcere. Nu m-am numărat printre cei care ar fi stat în cap ca să afle cine este. Păi, se ştia. O fată care citeşte. Acum, că ne-am întîlnit să punem la cale nu ţara, dar cîte-un orăşel, poate două, pot să spun. E o fată care citeşte.

O să dezvălui totuşi un detaliu despre cine este Luciat. Dacă stai seara pe o bancă în Cişmigiu cu ea, prin faţa ta va trece deodată, printre atîţia oameni care-şi plimbă cîinii, un băiat cu un iepure alb în braţe. "Un iepure!" o să strigi. Şi iarăşi: "Uite, uite, un iepure!" Iepurele e mare, te minunezi de aşa apariţie, urechile i se sprijină pe umărul tînărului care îl poartă. Într-un tîrziu, Luciat o să-şi ridice ochii din paginile pe care ţi le arăta pătimaşă, o să se uite peste umăr şi o să te întrebe distrată: "Ce, chiar era un iepure?..." Păi, da, chiar era. Un iepure alb, mare, cu ham negru, ţinut în braţe de un băiat. Dar între timp s-a dus, nu se mai vede. Rîdeţi, paginile palpită vii în poală şi cer mîngîiate între urechi.

Călătorie frumoasă, Luciat şi Globus!

Duminică mov

Dulce, ziua trecu-n neîncetat
Zumzet armonios. Mintea-a secat,
Şi-un substantiv rămas lâng-un ament
Maro se usucă alături, pe ciment.

Nabokov, F.p.

(Foto: VDN)

O tăcere

Era o astfel de zi.

Basmul, cinci ani

Sînt ape care curg repede şi ape care curg lin. În ţara unde s-a petrecut povestea Prinţesei Repede-Repede, toate apele curgeau de o mie de ani atît de încet, încît doar adierea vîntului părea să le mişte la suprafaţă. Peştii din străfundurile rîurilor înotau dînd din aripioare o dată la un an, iar păsările din copaci cîntau cele mai lente melodii. Norii înaintau pe cer cu viteza unui melc adormit, astfel că mişcarea lor o puteai vedea numai dacă închideai ochii şi îi deschideai peste cîteva minute, iar toate fiinţele din Lentmania exact asta făceau, şi de-ar fi vrut, şi de n-ar fi vrut. Fiindcă vieţuitoarele din această ţară făceau totul încet, foarte încet. Clipeau, mergeau, respirau fără nici o grabă, căci Graba dispăruse de mult din lumea lor. O singură fiinţă din întreaga împărăţie îndepărtată mai făcea un singur lucru repede. Aceasta, nu e greu de ghicit, era Prinţesa Repede-Repede. Dar ceea ce făcea ea iute, închisă în iatac, departe de orice privire, era marea ei taină, aducătoare şi de dulci bucurii, dar şi de o nemaipomenită tristeţe.


Basmul Prinţesei Repede-Repede împlineşte cinci ani de la apariţie.

Ultimele exemplare, la preţ pitic, la Editura Polirom.
Aceeaşi poveste s-a întâmplat şi cu Orchestra portocalie.

“Raiul face roata”

Există un moment foarte precis când simţi că noua carte face clic – este expresia pe care o folosesc de mult fiindcă exact aşa aud: face clic. Dacă e să facă. Scrisul meu este circular. Rescrierea face scrisul să fie circular. Tehnic, totul seamănă foarte mult cu ce se întîmplă şi cînd traduc. Nu poate exista o singură trecere – asta ar face cartea liniară. Sînt, inevitabil, mai multe treceri, reveniri. Mersul acesta iar şi iar de la sfîrşit la început şi de la început la sfîrşit face scrisul să fie o roată. Vorba unei biete femei fără minte dintr-o proză scurtă de Beckett, “Raiul face roata, face roata, roata, roata, roata, roata”.
Cu traducerile, apropierea de final e mult mai vizibilă: de la o trecere la alta, sînt tot mai puţine modificări. Traducerea e gata atunci cînd, la a cincea, a şasea, a şaptea trecere, deja cu originalul pus deoparte, retuşurile se subţiază pînă dispar. Cînd pagini în şir se citesc fără nici o modificare, cartea e gata.
Ce se întîmplă la scris, la rescris? Primele recitiri înseamnă la mine urmărirea firului logic prin întregul volum, adăugarea de detalii şi mai cu seamă ştergerea de detalii, simplificarea, curăţirea întregului. Şi înseamnă mai ales aducerea în zona de început de indicii care au sens doar odată ce ajungi la final, acelea despre care speri că vor fi deliciul celor care vor reciti. Stop. Reluare. Vor reciti? Rîdem o vreme şi continuăm. Da, împănarea textului deloc liniar cu detalii care au sens numai la o recitire este lecţia – lecţie frumoasă ca o dragoste – învăţată lucrînd la traduceri, prin numeroasele recitiri care dezvăluie, scot dintr-o dată la iveală ceea ce sigur că a fost de neînţeles la prima lectură. Se aplică, după puteri, la scrisul propriu, cu riscul de a părea nebuni. Nebuni: noi, adică, noi să fim recitiţi? Dar fără nebunie, fără pură nebunie, scrisul în sine ar mai fi posibil, de la bun început? Pentru acel un unic cititor care ne-ar reciti şi ar scoate măcar un icnet de încîntare pe canapeaua lui descoperind detaliul ascuns, aparent fără sens, deodată sclipind ca o nestemată în nisip – o repetiţie, o asemănare fugară, un obiect pe o masă, un trecător pe o stradă umbrită – pentru acest cititor imaginar ne dăm în roată iar şi iar. Şi deodată, cînd toate lucrurile par să fie aşezate la locul lor, cartea şlefuită face clic. E rotundă, s-a închis.
Imaginaţi-vă încîntarea mea cînd, anul trecut, traducînd Darul lui Nabokov, am dat de un capitol întreg care reprezintă un volum, o biografie scrisă de personajul principal – o carte circulară închisă cu agrafa unui sonet! Primele opt versuri ale sonetului se află la finalul capitolului. Ultimele şase sînt la început. Bineînţeles că urmează, în capitolul următor, cronicile grăbite şi apăsate care fac praf cartea. Ce sonet este acesta, din şase versuri?
Sigur că între momentul cînd cartea se închide şi al unei eventuale publicări urmează o prăpastie. Cartea se aşază pentru o vreme nedefinită în raft. E gata. Cînd şi dacă o să plece mai departe, spre vreun editor, asta-i cu totul altceva. Îţi trebuie un alt fel de motivaţie, îţi trebuie răbdare cu carul, dispoziţie, încredere, speranţă – un întreg evantai cît o coadă de păun, care tot mai adesea ne va lipsi.


Despre declicul care anunţă încheierea unei cărţi - o anchetă la care răspund: Andrei Codrescu, T.O. Bobe, Lucian Dan Teodorovici, Emilian Galaicu-Păun, Mariana Codruţ, Ioana Bot, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Robert Şerban, Veronica D. Niculescu, Ioana Nicolaie, Radu Aldulescu, Florin Lăzărescu, Andra Rotaru, Marius Chivu, Simona Popescu, Radu Vancu.
O anchetă realizată de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua, aici.

Chiparosul si migdalul din Crimeea

Aer de primăvară. Un pic pufos. Vezi teii aceia alinaţi pe stradă? Ramuri negre acoperite de paiete verzi şi ude. Toţi copacii din lume călătoresc undeva. Pelerinaj perpetuu. Îţi aminteşti, când veneam încoace, spre acest oraş, copacii călătorind pe lângă ferestrele vagonului nostru? Îţi aminteşti cei doisprezece plopi sfătuindu-se cum să treacă râul? Şi mai demult, în Crimeea, am văzut odată un chiparos aplecându-se deasupra unui migdal în floare. Odată ca niciodată, chiparosul fusese un coşar solid, înalt, cu o perie pe sârmă şi o scară sub braţ. Îndrăgostit până peste urechi, bietul om, de o micuţă spălătoreasă, roz precum petalele de migdal. Acum s-au întâlnit, în sfârşit, şi au pornit undeva împreună. Şorţul ei roz se umflă în briză; el se apleacă înspre ea cu sfială, ca şi când încă ar fi îngrijorat să nu o murdărească cu funingine. Legendă de cea mai bună calitate.

Din Zei de Vladimir Nabokov, povestire scrisă la 25 de ani în limba rusă, nepublicată, tradusă de Dmitri Nabokov în engleză. Inclusă în Povestirile lui Vladimir Nabokov.

Watt - Zilei parte mare, nopţii parte mare

Watt rămâne una dintre marile mele preferate, dintre cărţile traduse şi dintre cărţile citite vreodată. De câte ori mă mai mir că volumul ăsta cu trei romane ale lui Beckett traduse la noi în premieră a rămas fără ecou, de parcă ar fi căzut în mijlocul unui deşert de pe altă planetă, în timp ce mari războaie încap pe muchii înguste, mi se spune că Beckett, ah, Beckett e greu de citit. Dar Beckett e amuzant, e trăsnit, e adorabil, are tot ce-ţi poţi dori. Fericirea cufundărilor şi descoperirilor este inegalabilă.
Ieri am răsfoit iarăşi volumul şi am dat de nişte pagini iubite, îngrozitor de iubite. Poate mai vrea să le iubească cineva.

***

În grădina lui Watt, în grădina mea, ne-am fi simţit mult mai nestingheriţi. Dar nu mi-a dat deloc prin minte să mă merg înapoi în grădina mea împreună cu Watt, sau să merg înainte împreună cu el în a lui. Dar nu i-a dat deloc lui Watt prin minte să meargă înapoi împreună cu mine în grădina lui, sau împreună cu mine să meargă înainte în a mea. Fiindcă grădina mea era grădina mea, iar grădina lui Watt era grădina lui Watt, noi nu mai aveam o grădină comună. Aşa că am mers încolo şi-ncoace, în felul descris, nici unul în grădina lui.
Aşa că am început, după atât de mult timp, să ne plimbăm iarăşi împreună, şi să vorbim, din când în când.
Aşa cum mergea Watt acum, aşa şi vorbea, de la coadă la cap.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Zilei parte mare, nopţii parte mare, Knott cu acum. Acum până, puţin de atât văzut ah, puţin de atât auzit ah. Seară până dimineaţa de. Auzit ce-am, văzut ce-am atunci şi. Totul liniştit, înceţoşat. Urechile, ochii şi slăbesc acum. Linişte în, ceaţă în, mutat m-am aşa.
De aici, probabil se va bănui:
că inversiunea nu afecta ordinea propoziţiilor, ci doar a cuvintelor;
că inversiunea era imperfectă;
că elipsa era frecventă;
că eufonia era o preocupare;
că spontaneitatea probabil nu lipsea;
că probabil era mai mult decât o inversiune a discursului;
că gândul era probabil inversat.
Astfel ajunge tot omul, mai devreme sau mai târziu, să invidieze musca, cu toate lungile bucurii ale verii înaintea ei.
Rostirea era la fel de rapidă, şi de înăbuşită, ca şi înainte.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam faţă în faţă, erau lipsite de semnificaţie pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Zis ce, spunea, ce, zis ce.
Astfel cred că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la presupun prima etapă sau iniţială a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Fiindcă Watt avea un puternic simţ al cronologiei, într-un fel, şi şi mai puternic îi displăcea batologia.
Mâinile mele îi părăseau adesea umerii, pentru a face câte-o însemnare în agenda lor mică. Dar ale lui nu îi părăseau niciodată pe ai mei, decât dacă le detaşam eu personal.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte, adică o mare parte din ce auzeam.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie, ci pe cea a literelor în cuvinte.
Această nouă modificare Watt a executat-o cu discreţia lui obişnuită şi cu un simţ al ceea ce era acceptabil pentru ureche, şi cu o judecată estetică. Şi totuşi pentru cineva ca mine, dornic de informaţie mai presus de orice, schimbarea a fost destul de deconcertantă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Urtnep ihco, muf dilap, ănzeb ăsaorg. Urtnep napmit, fup bals, fup bals. Urtnep eleip, igelab iom, igelab iom. Urtnep san, rea uerg, rea uerg. Urtnep ăbmil, etrat iclud, etrat iclud.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam piept în piept, nu-mi spuneau mare lucru.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ec siz, spunea, ec siz, ec.
Astfel cred că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a doua etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea literelor în cuvinte, ci pe cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Din nimic. La sursă. La profesor. La templu. Lui i-am adus. Inima asta golită. Mâinile astea golite. Mintea asta ignorantă. Trupul ăsta fără casă. Ca să-l iubească puţinul meu s-a opus. Puţinul meu nu l-a vrut. Puţinul meu să-l înveţe a uitat. Mi-am abandonat puţinul ca să-l găsesc pe el.
Acestea erau sunete care la început, în ciuda apropierii noastre, nu-mi erau tocmai clare.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce zis, ce, spunea, ce zis.
Astfel bănuiesc că am ratat multe cred de mare interes cu privire la presupun cea de-a treia etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete, şi apoi am înţeles la fel de bine ca înainte.
Aşa că totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a literelor în cuvinte.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Aiubert ec? Tonk. Aeva ec? Tonk. Atrub ănilp are? Uhp! Aiubert rad? Un ăc libaborp. Aeva rad? Uitş un.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam burtă în burtă, erau atât de goale pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Siz ec, spunea, ec, siz ec.
Astfel bănuiesc că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la cred cea de-a patra etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete.
Apoi totul a mers bine, până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a literelor în cuvinte, ci pe cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Zicea îmi, Nu, vesta, jiletca, pantalonii, şosetele, pantofii, cămaşa, chiloţii, haina, îmbracă gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Îmbracă. Zicea îmi, Nu, apa, prosopul, buretele, săpunul, sărurile, mănuşa, peria, cada, spală gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Spală. Zicea îmi, Nu, apa, prosopul, buretele, săpunul, briciul, pudra, peria, bolul, rade gata lucrurile când sunt. Zicea îmi, Rade.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam pubis în pubis, lăsau atâta de dorit pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce, zis ce, spunea, zis ce.
Astfel presupun că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la cred cea de-a cincea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Însă în curând m-am obişnuit cu aceste sunete.
Până când Watt a început să inverseze nu ordinea cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a literelor din cuvinte laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
Iată un exemplu al stilului său, din acea perioadă:
Ănîp ec av inev auiz. Un taw, un tonk. Un purt, un telfus. Un uiv, un trom. Un zaert, un timroda. Un lesev, un tsirt. Aşa tiărt, o emerv.
Asta nu însemna nimic pentru mine.
Ec siz, ec, spunea Watt, ec siz.
Astfel presupun că am ratat multe cred de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a cincea, nu, a şasea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Dar până la urmă am înţeles.
Apoi Watt a început să inverseze nu ordinea literelor din cuvinte laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă, ci pe cea a literelor din cuvinte laolaltă cu cea a cuvintelor în propoziţie laolaltă cu cea a propoziţiilor în perioadă.
De exemplu:
Rămu nî rămu, inemao iod. Ătaot auiz, etpaon nid etrap. Rai, rai, rai. Iopa tucăf ma ec? Un. Taw uc tibrov tonk? Un. Tonk uc tibrov taw? Un. Tonk al tatiu taw? Un. Taw al tatiu tonk? Drus, bro, tum. Etpaon nid etrap, ătaot auiz. Inemao iod, rămu nî rămu.
Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu asta.
Ec, siz ec, spunea Watt, siz ec.
Astfel cred că am ratat multe bănuiesc de mare interes cu privire la presupun cea de-a şaptea etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.
Apoi i-a dat prin minte să inverseze, nu ordinea cuvintelor în propoziţie, nici pe cea a literelor în cuvinte, nici pe cea a propoziţiilor în perioadă, nici simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a literelor în cuvinte, nici simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă, nici simultan pe cea a literelor din cuvinte şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, nici simultan pe cea a literelor din cuvinte şi pe cea a cuvintelor din propoziţie şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, o, nu, ci în scurtul timp al aceleiaşi perioade, ba pe cea a cuvintelor în propoziţie, ba pe cea a literelor în cuvinte, ba pe cea a propoziţiilor în perioadă, ba simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a literelor în cuvinte, ba simultan pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă, ba simultan pe cea a literelor în cuvinte şi pe cea a propoziţiilor din perioadă, şi ba simultan pe cea a literelor în cuvinte şi pe cea a cuvintelor în propoziţie şi pe cea a propoziţiilor în perioadă.
Nu-mi amintesc nici un exemplu al acestui stil.
Acestea erau sunete care la început, deşi mergeam lipiţi unul de altul, erau atât de irlandeze pentru mine.
Şi nici Watt nu mă urmărea pe mine. Ce siz, spunea, ec, zis ec.
Astfel cred că am ratat multe presupun de mare interes cu privire la bănuiesc cea de-a opta şi ultima etapă a celei de-a doua perioade sau finale a şederii lui Watt în casa domnului Knott.

Samuel Beckett, Opere II.

Vedere din Zembla

Despre lucrările studenţilor: „Sunt în general foarte binevoitor [a zis Shade]. Dar sunt anumite fleacuri pe care nu le iert.” Kinbote: „Cum ar fi?” „Dacă n-a citit cartea cerută. Dacă a citit-o ca un idiot. Dacă scotoceşte în ea după simboluri; de exemplu: «Autorul foloseşte imaginea frapantă a frunzelor verzi fiindcă verdele este simbolul fericirii şi al frustrării.» Mai am şi obiceiul de-a scădea catastrofal nota studentului dacă foloseşte «simplu» şi «sincer» într-un sens elogios; exemple: «Stilul lui Shelley este întotdeauna foarte simplu şi bun»; sau «Yeats este întotdeauna sincer.» Asta e ceva larg răspândit, iar când aud un critic vorbind de sinceritatea unui autor, ştiu că ori criticul, ori autorul e un prost.”

(Nabokov, F.p.)

Disperare

Până zilele trecute, a fost doar o notă de subsol la pagina 11 din carte şi o dorinţă. Zilele trecute, am reuşit să îl văd. Disperare - Despair. Filmul după romanul lui Vladimir Nabokov, în regia lui Rainer Werner Fassbinder. Realizat în 1978, la un an după moartea lui Nabokov, cu premiera la Cannes. Găsesc, într-o cronică din The Guardian, comentatori care se vaită că nu l-au putut vedea, deşi îl caută de zece ani - filmul se distribuia doar cu colecţiile Fassbinder, extrem de scumpe. Cronica din 2012 vine imediat după distribuirea separată a filmului. Fericire de Disperare.

Uită de teoria cu filmele care niciodată nu egalează cărţile. Este în filmul acesta aceeaşi Disperare, spusă cu alte mijloace. Personajele strălucesc, niciodată imaginaţia cititorului nu s-a simţit mai flatată. Hermann, interpretat de Dirk Bogarde, e rupt din pagini şi e viu, îşi trăieşte propria viaţă pe ecran, nebunul versatil, expresiv, atotprezent, dominator, sclipitor. Lidia (Andréa Ferréol), minunată - senzuală, veselă, adorabilă, diafană, gâsculiţa perfectă a lui Hermann. Sau păsăruica de rasă a lui Ardalion? Ardalion, pictorul leu. Şi, desigur, Felix!...

Povestea e ţesută într-un labirint de geamuri şi oglinzi absolut fermecător, textul este reconstruit ca să slujească ecranul (adaptare de Tom Stoppard), monologurile lui Hermann sunt mutate în discuţiile cu diferiţii lui interlocutori. Sigur, filmul nu e text. Dacă te aştepţi să vezi, pas cu pas, cartea, cu scene favorite - "semnat Vrabie", "Literatura e Dragoste" şi vise cu câini albi -, cu jocuri de cuvinte de neuitat şi umorul nebun al lui Nabokov din şi dintre rânduri, atunci, ei bine, nu le vei primi pe toate. Vei primi însă aceeaşi lume, aceeaşi poveste, transpusă în acest limbaj diferit. Disperarea lui Fassbinder vine cu daruri. Îi vei vedea pe Hermann, Lidia, Ardalion şi Felix la ei acasă şi vei vedea în mintea lui Hermann, cel care "nu va primi niciodată bilet de voie din iad" (Nabokov). Este filmul care te face să-ţi iei adio de la teoriile absurde cu filmul mereu mai slab decât cartea. Filmul e film & cartea e carte.

Bonus: Genericul mov; primele imagini din film sunt cele în care Lidia sparge ouă şi face gogol-mogol. Undeva pe fundal e şi râşniţa de cafea.
"Ardalion, tu ţi-ai primit gogol-mogolul; ăsta-i gogol-mogolul lui Hermann; Fiecare cu gogol-mogolul lui... Uite, Hermann, gogol-mogol!..."

Trailer, aici.

"Visuri şi ţinte"

Poate că este cea mai teribilă întrebare din toate, fiindcă ne forţează la o sinceritate atroce, la săpături după un răspuns deloc la îndemână, şi ce ne facem dacă nicicum nu găsim unul? Nu putem inventa. Nu există visuri, nu există ţinte, nu în sensul acela de punct înainte pe o hartă imaginară. Există pas mic şi pas mic, pe acelaşi drum cu grijă ţinut. Drumul e greu şi e firesc, în unele zile pricepi uluit că ai ajuns într-un loc unde poate-ai fi vrut să ajungi, dar nici n-ai îndrăznit să doreşti, au fost pas de pitic lângă alt pas de pitic şi atât. Îmi doresc linişte, visez la liniştea aceea din timpul scrierii primelor poveşti, primului volum, de acum zece, doisprezece ani, când nu exista junglă, nu exista vorbărie, eram eu în camera mea, o bibliotecă, un monitor, un brad la fereastră, la capătul lumii. Ce s-a schimbat? În momentul în care ştii că există jungla, vorbăria, auzi foşgăiala toată şi când stai cu palmele apăsate pe urechi. Izolarea se accentuează. Îmi doresc linişte, o întoarcere în acel punct zero senin şi curat, şi pentru asta mă lupt în fiecare zi, fiindcă acum liniştea nu mai este posibilă decât prin bătălii.
Îmi doresc şi seninătatea din timpul primei cărţi traduse, când tot aşa nu ştiam jungla, nu ştiam urletele, şi era pură plăcere, şi lipsă de grabă, şi un dicţionar mare şi rupt proptit pe un scăunel cu sertar. Inocenţa.
Visez să pot termina pasul mic pentru care am ridicat talpa de pe pământ astăzi, acum. Atât şi nimic mai departe.


- O anchetă în Prăvălia culturală -

Repede-Repede, o ilustraţie cu Povestucii

Anca Smărăndache, o excepţională ilustratoare de cărţi, îmi face o surpriză de ar sta şi motanul meu în coadă. O ilustraţie inspirată de Basmul Prinţesei Repede-Repede, pe care l-a citit cu atâta empatie încât ilustraţia pare ruptă din imaginaţia mea în clipa când am creat copacul-literă şi cei doi povestuci, Dublu B şi Dublu V, stând acolo sus şi scriind în caietele lor chiar basmul. Atmosfera, culorile, stilul şi atâtea detalii minuscule şi preţioase sunt cele pe care ni le-am fi dorit, cred, ambii autori ai basmului... Senzaţia mea este că Anca este în primul rând o foarte bună cititoare - în desenul acesta sunt detalii care au scăpat criticii!
Nu o cunoşteam pe Anca până ieri. Acum o cunosc prin intermediul lucrărilor ei minunate. M-a făcut fericită şi îi mulţumesc, sperând din suflet să colaborăm pe viitor, poate la alt basm, poate la altă carte, poate chiar la o reeditare a lui Repede-Repede. Ilustraţiile ei sunt visul oricărui meşter de poveşti!

"Povestucii din copacul-literă"
(titlul desenului este cel al capitolului 9 din basm)
Copyright - Anca Smărăndache

Hoţi

Duminică după-amiaza mă confesam unor prieteni, într-o vizită delicioasă, că singurul lucru care îmi lipseşte aici cu adevărat este teatrul. Fără să ştiu, exact atunci venea o invitaţie. Aveam să o găsesc abia seara, era prea tîrziu ca să mai pot ajunge. A fost un fel de "ai grijă ce-ţi doreşti". Dar, pentru că mi-am dorit mult, mult de tot...

Am văzut aseară Hoţi, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional Bucureşti. Mi-a plăcut mult spectacolul, e de neratat, şi mi-au plăcut sala şi publicul.

Sala Studio a TNB. Pe scenă, un lac secat, un ponton, stuf de jur împrejur, scheletul unei răposate bărci. Se aud broaştele, se ridică aburul. Un sfert de oră de aşteptare aşa – şi nu ai cum să nu te simţi ca un personaj din Pescăruşul, seara, pe moşia lui Sorin. Aştepţi pe malul lacului, unde s-a improvizat o scenă: „În stînga şi în dreapta scenei, tufişuri.” Şi aproape că auzi: „De ce umbli totdeauna în negru?” „Port doliu după viaţa mea.”
Luminile se sting, în stuf se aprind perechi de puncte roşii, întocmai ca-n piesa din piesa lui Cehov, doar că groaznicul animal nu mai este doar unul. Spaimele s-au multiplicat. Pătrundem în poveste – pătrundem în poveşti.
Spectacolul este alcătuit din diferite mici istorii, de cele mai multe ori pe scenă se află doar două personaje, cel mult trei. Poveştile cuplurilor – soţ şi soţie, mamă şi fiică, soră şi frate – vor glisa făcîndu-şi loc una alteia, pînă ce toate se vor uni viguros. Nu avem aici doar nişte poveşti cu fir comun, ci unele care se îmbină perfect şi dau un răspuns precis pînă la capăt. Dacă de obicei drumurile se răsfiră din marea poveste, de data asta lucrurile merg în sens invers. Pornim ca din vîrfurile tremurătoare ale crenguţelor unui copac, coborîm uşor, ca să ajungem pe ramuri solide şi să ne trezim la final jos, lîngă tulpina groasă şi aspră a poveştii, pe pămîntul uscat.

Splendid spectacol al fragilităţii noastre de zi cu zi, al rîsului colectiv pe sub care ni se petrec tragediile cînd (nu) ne este lumea mai dragă, Hoţi este o defilare seducătoare, energică şi plină de culoare: aceste personaje jefuite de vii poartă doliu după viaţa lor îmbrăcate colorat şi stîrnindu-ne vinovate hohote de rîs.

Articolul integral apare în Suplimentul de cultură de săptămîna viitoare.
Aici.
Foto: Radu Afrim