Azi într-o grădină

Crinul doamnei, fructele verzi de ginkgo biloba, aleile cu frunze de plop galbene amintind de acasă, mesteacănul tăiat, bucățile de trunchi stivuite, banca năpădită de ierburi, un motan negru ițindu-se dintre copaci, mai întâi glasul lui, apoi el, dincolo de iaz, unde crapul oglindă era sâcâit de-o țestoasă, viespea aterizând pe mal și coborând la pas ca să bea apă, și adăpându-se ca un animal, ca un bivol, ca o capră, ca o vițea, aplecată cu gura spre apă, cu fundul ridicat, apoi zburând cu burta probabil prea plină, prea grea, lăsând o dâră pe apă ca o șalupă, până când s-a putut înălța, fluturele vanessa cu dungi stacojii, fluturii coadă de rândunică, albul pe floarea de ciulin, căpițele fierbinți, potecile din care se înălța căldură, o simțeam pe picioare, urcând spre genunchi, bobocii de rață de sub pod, și iar crinul doamnei cu tulpinile lungi, fără frunze, doar floare, și toată lumina.

București, aproape de casă. Nu există vacanță, dar există duminici.

(Foto: VDN)

Despre SVJS

Sfinxul colibri e un fluturoi care poate zbura pe loc foarte aproape de florile unei tufe de liliac sălbatic și le poate extrage nectarul, aparent fără să le atingă. Are o trompă foarte fină, mai lungă decît corpul, cu care face această vrăjitorie, mai ales seara. Baghetă magică. Sfinxul colibri e pomenit de Veronica D. Niculescu în cartea ei cea nouă, "Spre văi de jad și sălbăție" (Editura Polirom). Și tot aici e pomenită o oră de seară, cînd se ia lumina în tot orașul și o fetiță se bucură să descopere la flacăra lumînării altfel de umbre ale obiectelor cunoscute din cameră, umbre care crează o altă realitate, un fel de ficțiune. Oră magică. Veronica este un astfel de scriitor-sfinx colibri: se hrănește din realitate aparent fără să se atingă de ea, îi extrage sucurile printr-o fină baghetă fermecată, face ca lucrurile să aibă alte umbre decît cele cunoscute, așa cum numai scriitorii adevărați pot să facă. E și o poveste de iubire în cartea asta, dar SVJS nu e doar atît, ci e o poveste de iubire despre cum încercăm să ne salvăm prin poveste, despre nevoia de a așeza în alt plan, în altă realitate realitatea care doare, de a face săritura din real în... alt real, care e ficțiunea. De a pune în ordinea ficțiunii ce nu se poate (s)pune în dezordinea cuvintelor de toată ziua. Ca să poți îndura, ca să supraviețuiești. Ca la Flaubert - "Unicul mod de a suporta existența este să te pierzi în literatură ca-ntr-o orgie perpetuă". Atît de simplu. De mult n-am mai citit în literatura noastră tînără o declarație de dragoste pentru literatură atît de frumoasă, impecabil construită. O carte făcută din legături, din noduri, din semne, lăsate peste tot de buna scriitoare pentru bunul cititor.

- Adela Greceanu despre Spre văi de jad și sălbăție
(Facebook)

Sfinxul colibri

Era o astfel de zi.

(Foto VDN, azi, aproape de casă)

-

Disconfortul deplin la plecarea cărții.
Dorința teribilă să am acel loc unde să mă retrag.
Dincolo de tribunale, de guri.
Există sentimente de vină așa de adânc înrădăcinate în noi, traume vechi, corecturi săpate în carne, încât nimic nu ne mai poate mântui niciodată de ele, nici chiar când credem că le-am scris și-am reușit să le facem să tacă.
Puțin, rar, șchiopătat, vorbesc câte unui prieten de spaima asta a mea, de tristețea și groaza din momentul apariției. Un nor negru îmi acoperă subit orice bucurie. Bucuria a fost în scris, în poveste, în gânduri, în tot ce am inventat sau mi-am amintit și-am modelat pe scheletul poveștii, singura făptură care conta. Puțini înțeleg. Nu știi să te bucuri - asta mi se pare că aud și acolo unde nu se aude nimic. Ar vrea să fii fericit. Și ești. Ai fost. Până aici.
Văd mâini străine și legi atent aliniate pe mese, ciocănele din săli de judecată unde n-am călcat niciodată, dar unde pesemne că am fost târâtă în vise, de mică, cu o biată cămașă de noapte pe mine.
Vrei să scrii o poveste frumoasă, frumoasă, să fie viața și bucuria ta, să fie poate viața și bucuria altora - îi știi, chiar există, poate așteaptă, poate se vor bucura, da, unii îți vor scrie mesaje, cum vor putea. Dar știi că dincolo de asta, sub norul negru venind mereu din aceeași direcție, e ziua judecății, a mâinilor, a ciocănelelor, a sprâncenelor ridicate, a gurilor strânse. Sunt ei, cei care te cunosc fără să te cunoască. Cei care se grăbesc, cei care dansează pe mese.
Suntem mereu în cămășuțe de noapte, târâți în săli reci, unde tot ce se citește sunt tomuri de legi, unde se vorbește în limbi moarte, lemnoase, unde se numără bani, unde se calcă în picioare puii de căprioară găsiți prin păduri, printre fragi, pentru că așa ceva nu are cum să existe.
Mi-e greu, frumusețe.

Foraibăr forever

Era o astfel de zi.

Scrii un text despre cum nu te duci niciodată la revederi. Îți iese binișor, ai argumente. Și apoi te trezești mergând la prima revedere cu colegii de facultate - doar fiindcă se anunță modestă, nici un tămbălău, nici o nuntă, iar cineva pare să aibă nevoie de sprijin.
Dar ne plimbăm printr-un muzeu, de unde fiecare își alege ce vrea.
Unii se fotografiază fericiți lângă planșe. Dintr-un colț văd pe tablă, dacă mă uit dintr-o parte, cuvintele șterse recent de burete, Je t'aime. Moi aussi. Nu le arăt nimănui.
Stau lângă scară, parcă așteptând să termine. Sunt un freak căruia i se alătură alt freak. Îmi povestește din senin despre păsări. Îmi place. Încerc și eu să-i povestesc despre păsări. Nu-mi iese.
În sala mare de curs, bănci noi, altă tablă, nimic de demult. Se vorbește, se râde, se amintește, se arată, se pupă, se rostesc nume, de oameni, de firme. Mă pomenesc ducându-mă în fundul încăperii, lângă ferestrele înalte, și privind pe geam la copaci și la rama de lemn și la, ah, un foraibăr - același. Acolo, în fundul sălii, în rama de lemn, în copaci și mai ales în foraibărul neschimbat, în murmurul colegilor adunați grupuri-grupuri în ușă, vezi iarăși tot ce ai fost și ce ai rămas: un om singur, privind pe fereastră, simțind locul greșit.
Am plecat.

Spre văi de jad și sălbăție

În vara când m-am mutat de la Sibiu în București, am început să scriu o poveste. Îmi doream o poveste care să mă țină mult, să fie locul în care să mă cuibăresc zi de zi, cu ușa închisă și fereastra deschisă. Dar peste trei veri mi s-a terminat.
Spre văi de jad și sălbăție este primul meu roman, cea mai lungă dintre cărțile mele și probabil cea mai dificilă. N-am decât să-i visez cititorii - și cred că am nevoie mai ales de cei cărora le place muzica lentă și care sunt dispuși să accepte o poveste care nu prea începe acolo unde se pare că începe, și nici nu se termină acolo unde se pare că se termină.
Aș putea spune că e pur și simplu o poveste de dragoste. Dar nu m-am hotărât de fapt dacă este o poveste de dragoste, sau poate e o poveste despre depresie, sau despre păsări și plante, despre copilărie, despre familii, despre bătălii, despre literatură, despre realitate și ficțiune, despre cum scrii o poveste când nu vrei să spui o anume poveste.

Mulțumesc minunatei echipe de la Polirom care a lucrat la realizarea volumului, și mai ales lui Lucian Dan Teodorovici pentru încredere.
Spre văi de jad și sălbăție, Editura Polirom, colecția Ego.Proză, aici.

Fragmente din SVJS

Spre văi de jad și sălbăție apare în această săptămână, la Editura Polirom, în colecția „Ego.Proză”. Câteva reviste și bloguri literare publică, în avanpremieră, niște fragmente din carte. Le voi posta aici pe fiecare, pe măsură ce apar:

• Suplimentul de cultură - fragment dinspre finalul cărții, vocea Mirandei Dortloft, aici.

• Blogul unei cititoare de cursă lungă - fragment în care îl veți reîntâlni pe domnul Teodorescu, aici.

• Bookmag - începutul poveștii cu Regina Dortloft, aici.

• Bookaholic - fragment cu copilăria Mirandei, aici.

Despre nesfârșita blândețe a duminicilor de vară în București

Dacă ar fi să scriu, aș scrie despre nesfârșita blândețe a duminicilor de vară în București, despre toate aceste străduțe care pornesc de acasă, din centru, în toate direcțiile, despre fațade pline de viță japoneză și mult mai rar de iederă, despre maiestuoase ruine, despre rame plesnind în căldura amiezii, despre scările multe care te duc în cel mai înalt loc din oraș, unde singurul sunet care se aude este al frunzei uscate rostogolindu-se pe pavajul de piatră, despre motanii care se ivesc de peste tot, câte unul, câte doi, câte patru, cu ochii ca boaba de strugure, unii trăind pentru prima oară în viață apropierea unei lentile, și acceptând această apropiere bizară de dragul mirositului unui deget, apoi despre marchize și felinare, despre asfaltul moale ca o carne, de pe lângă șinele de tramvai, frământat sub talpa sandalei când te duci mai departe...
E primul oraș care cu adevărat mă primește înapoi, unde cu adevărat mă simt ca acasă, chiar și atunci când traversez mahalaua, unde în balcoane înalte, sub frontoane splendide cândva, se usucă la soare șiruri colorate de rufe, și unde poate că nimeni nu mai folosește de mulți ani cuvântul dumneavoastră, nu știi, căci astăzi e liniște, azi e duminică, aproape nici un om și nici un cuvânt, doar tu, parte din locul acesta cum probabil n-ai fost nici o clipă în locul străin unde ai stat treisprezece ani lungi, unde cu prea multă și găunoasă mândrie se vorbea de frunte, de corectitudine, de blândețe, într-o mare ciorbă de răceală și lene, cu un accent cu care nu te-ai împăcat niciodată.
Unele orașe sunt vii și când sunt moarte. Altele-s moarte și când sunt vii.

(Foto: VDN, azi)

Cine scrie ăla este

Când vine vara, îmi doresc să se ducă.
Îmi plac numai serile, când se închid toate paginile, când vine lumina dinaintea apusului, când argint preschimbat în aramă și umbre alungite în cameră, tulpini înclinate de flori, gâturi de căprioară adulmecând cotoare de cărți.
Dacă ți-aș scrie acum o scrisoare, dacă ți-aș scrie cu adevărat o scrisoare, ea n-ar fi o ocnă, n-ar fi o povară, ar fi bucurie, chiar dacă ți-aș scrie că de atâta timp nu mai pot scrie nimic. Uneori, seara, mă gândesc ce-ar fi să încep iarăși să scriu, nu scris-scris, dar poate un articol, sau poate un text la hotar, între articol și povestioară, pentru unul dintre acele siteuri care abia ne așteaptă cu stropitoarea și sapa, la muncă voluntară adică, sau așa cum își așteaptă păsările în copilărie părinții, cioc larg, aruncă-mi orice, o postare urbană, orice, dar aruncă-mi. Dar eu nu mai pot scrie acolo, așa, mai bine să fii pasăre-pasăre decât să mai scrii iarăși așa.
Fiindcă dacă scrii despre cât de oribili sunt ceilalți oameni care merg cu tramvaiul cu care mergi și tu, oribil ești tu; iar dacă scrii ce oribili sunt ceilalți oameni care merg cu autobuzul cu care mergi și tu, oribil ești tu; iar dacă scrii ce oribili sunt ceilalți oameni care merg cu metroul cu care mergi și tu, oribil ești tu. E bine să știi. Dar dacă nu mergi cu nimic din toate acestea, și doar te plimbi zi de zi prin cercul tău verde, atunci poate că reușești să fii oribil doar un pic, la tine-năuntru, cât o durere, cât un muc de durere, care nu se va mai dezlipi niciodată de-acolo, și pe care o porți, și pe care o crești, și pe care-o iubești.
Pescărușii, ți-aș scrie, și-au făcut cuib, dar n-au făcut ouă. Și când credeam c-au plecat și n-o să mai revină niciodată, ei s-au întors. Întâi vine unul, își lungește gâtul ca umbrele seara în camera mea, și strigă, și strigă. Apoi vine al doilea. Apoi adună o frunză, un băț, le adaugă la cuib și iarăși sunt duși, și iarăși nimic.
Și niciodată tramvaie, autobuze, metrouri, miștouri.
Și vara se duce, astăzi așa și mâine așa, undeva există septembrie, promisiunea poveștii.
Doamne, ajută-mă să nu scriu niciodată despre nici un tramvai, despre nici o nefericită crâșmă unde vin nefericiții să-și stea nefericirile vara, despre nici un autobuz, despre nici un om din nici un metrou, niciodată nimic despre nimeni de felul acesta, căci cine scrie ăla este și mai ales asta nu, asta nu e nici pe departe poveste.

(Foto VDN, azi)

Blue is the day

Altă duminică a ferestrelor albastre.

(Foto VDN)

Rupturi

Mai putem scrie aici foarte cinstit, ca într-o agendă mică de pe colțul biroului, pe care știm că n-o va deschide nici o mână străină?
Spaima dinaintea publicării.
Momentul dificil când postezi și doar o copertă.
Gândul că în curând ochi străin, mâini străine, pe ceva doar al tău. Alăturarea unui tipar care te-a făcut să suferi cândva, pe o situație care nu e deloc asemănătoare. Sau e?
Cum să te bucuri când apare o carte scrisă cu sau din suferințe? Ah, dar te-ai bucurat când ai scris. Ah, dar ce prostii de cuvinte acestea, bucurie, suferință - vorbe împăiate. Aripa gaiței are multe nuanțe de albastru, turcoazuri.
Scrii dintr-o nevoie de-a construi în intimitate, de-a spune și de-a reuși astfel să taci, încă o vreme sau pentru totdeauna. Brodezi o poveste pe un fundal de adevăr, brodezi un adevăr pe un fundal de poveste, până când pânza veche e toată acoperită de păsări și flori și oameni, păduri care altfel n-ar exista. Ești fericit.
Și apoi?
Asta mi-e rana, asta-i Miranda, luați, o mie de exemplare, o mie de copii. Felicitări! Felicitări!...
Stați, stați...

„Teatrul lumii este închis”

„Amintiri concentrate – imaginea mamei, a tatălui, a bărbatului iubit care continuă să fie, deși nu mai este -, tăcerea, odihna, năvala de timp dorit care dintr-o dată se vădește inutil, golul, zăpada neatinsă, zahărul care se topește lent în ceașca de ceai, chemări, hăul cutiilor poștale, frunzele moarte ce par că respiră – sunt doar o parte dintre elementele cu mare putere de sugestie care își unesc lumina evanescentă și configurează un peisaj interior impregnat deopotrivă cu luciditate și cu delicatețe.”

„Hibernalia este un roman-poem al singurătății, din care se alunecă înspre moarte, tristețea ce învăluie totul fiind însă una discretă, plină de liniște și de tandrețe. Nici gând de revoltă întoarsă în afară, de lamentații abisale.”

Dana Jenaru scrie azi despre Hibernalia pe Bookaholic, aici.

Proza scurtă a zilei

Provocarea:
Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?

Dacă ar fi ca tot ce am trăit azi, până acum, să fie o proză scurtă, așa cum mă îndemnați să-mi imaginez, atunci înainte de toate eu aș dispărea din propria mea viață. Nu prea scriu despre zilele mele, nu așa, nu la capătul fiecăreia dintre ele, poate cel mult după ce mi le-ar developa timpul, memoria, mi le-ar colora diferit imaginația. În locul meu ar rămâne poate o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, și atunci aș putea scrie despre toate acestea, chiar dacă astăzi nu s-a întâmplat nimic, a fost o zi obișnuită, normală, m-am trezit, m-am spălat, am băut o cafea, nu imediat, am tras din ea de la 7 până pe la 11 și jumătate, când m-am îmbrăcat cu aceiași blugi ca și ieri și-am ieșit, iar între trezire și ieșire am tradus nouă mii de semne din cartea cu Alaska. Ușor nemulțumită am încuiat și m-am dus, nu undeva anume, pe lângă pereți, ocolind uscățeii de câine, amușinând o zi de vacanță care se tot ascunde de mine, printre copaci, printre flori înalte de ceapă… Nu s-a întâmplat nimic, dar ce contează întâmplarea, poate că aș putea scrie cândva ceva despre toate acestea, scoțându-mă pe mine din joc, imaginând o poveste în jurul sâmburelui infim, dacă e să fie vreun sâmbure astăzi aici. Dar azi eu prea sunt în toate acestea. Sunt sclavul trezitului, al cafelei, al miilor de semne traduse, al gândurilor care împart texte lungi în tranșe și apoi împart tranșele pe luni și pe zile, sunt sclava acestor scurte plimbări de la orele prânzului, a golului din care nu se naște nici o poveste, nu azi și nu mâine. Zic toate astea și mă plimb mai departe, ziduri, parc, stradă. Însă undeva, într-un magazin, între rafturi, cu borcane de bulion într-o parte și conserve de pește în cealaltă, începe deodată să se prelingă o muzică, o muzică veche, cunoscută și dragă, și-un vers trecător, un How can you mend a broken heart mi se ușurează pe umăr din zbor; și simt că nu mai pot face un pas. Nu este nimeni în față, poate că nu este nimeni în spate, dar cum să te lași așa pe jos în magazin, nu ești un personaj în poveste, ești tu în viață, aici, și știi toate astea prea bine deja, așa că merg înainte și mă aud zicând iarăși „o pătură de amărăciune grea peste toate”. Dacă cumva din ziua asta și din suratele ei mult prea asemănătoare o să se hrănească vreun miez de poveste, în care o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, oricine, orice, atunci atât o să rămână din ea: „O pătură de amărăciune se așternuse grea peste toate și părea că nimic n-o să o mai ridice vreodată.”

(31 mai 2016 – pentru revista Familia)

Hibernalia la „Cartea cea de toate zilele”

„Și apoi a fost un bărbat, și a fost așteptarea, sub un tei, pe o stradă, dintr-un oraș, într-o toamnă nefiresc de lungă și caldă, unde el m-a găsit, unde m-a sărutat pe furiș, punându-mi în palmă o pară, teiul pe sub care tot trec și de când el nu mai e, deși n-a încetat niciodată să fie. Pe trunchiul copacului, an de an tot mai gros, am zărit într-o vară urmele argintii mergând în sus și în jos, o perdea de mucus în șiroaie uscate, și, făcând un pas înapoi și înălțând privirea spre cer, văzusem că omizile dantelaseră frunze, atât cât putuseră, și putuseră mult, la capătul zilelor sale teiul va fi doar o mireasă.”

Hibernalia, astăzi la emisiunea „Cartea cea de toate zilele”, într-o prezentare minunată făcută de Cezar Paul-Bădescu, care ochește și țintește fix în inima cărții, unde e scris simplu „sfârșit”.
Emisiunea se difuzează în această seară la TVR 2, de la ora 19.50 și este accesibilă aici.

Hibernalia este un microroman sau un poem care vorbește cu calm despre singurătate, despre așteptare și, în cele din urmă, despre moarte. Este discursul unui om care s-a împăcat cu toate acestea și care nu transmite deloc tristețe. Pur și simplu Hibernalia este un poem luminos. - Cezar Paul-Bădescu

Fluturii din liliac

Astăzi, după ce am fotografiat păsările de apă și aparatul stătea bine închis pentru încă o săptămână, am întâlnit o tufă de liliac sălbatic prin care roiau zeci de fluturi - coadă de rândunică, ochi de păun de zi, vanesse...
Fotografiatul seamănă cu scrisul, nu se termină când crezi tu că se termină, dar mai ales nu începe când etc. Într-un fel, exact așa am scris Hibernalia imediat după ce încheiasem SVJS. Cu toate ușile închise, a intrat în cameră un fluture alb.

(Foto: VDN)

La tipar, de Sânziene

Spre văi de jad și sălbăție a plecat la tipar de Sânziene. Coperta a petrecut și noaptea de Sânziene în tipografie, miezul a plecat ziua, când soarele era sus pe cerul ăsta fierbinte, cu nor de furtună într-o parte. Spre seară, când am ieșit singură într-o scurtă plimbare, a plouat doar un pic, cât să aștept să se schimbe culoarea semaforului.
E mai bizar ca oricând. Și am emoții mai mari ca oricând. Își va găsi sălbăția mea cititorii? Va trebui cuiva povestea asta a mea și-a Mirandei? Și-a lui Ivan, și-a domnului Teodorescu din nou, și a Reginei... Se vor înălța a mirare sprâncene la acele pagini unde Miranda face „tot înapoi-tot înapoi” scriind într-o mie de rime naive, un batalion de soldăței tropăind terapeutic în forme fixe și-n culori deformate? Se va bucura cititorul acolo unde pe autor l-a durut cel mai tare? Se va încrunta acolo unde s-a distrat cel mai tare? Dar eu - eu cum să-mi transform deodată o emoție într-alta? Drum bun în lume, poveste, eu stau și mă uit pe fereastră, aproape aceeași.

Casa păsărilor

Am lăsat baltă paginile și am pornit, doar cu biletul de autobuz și cu aparatul de fotografiat, într-o scurtă plimbare fără țintă. Abia vedeam pe unde merg, am citit și recitit în exces în ultimele zile. Dar Bucureștiul e pustiu duminică și e bine. Am cotit deodată, sperând într-un zvâc, am luat-o pe alt drum și-am ajuns la un parc părăsit, un șantier care stagnează, în jurul unui lac nu prea mare, îl zărisem din mers când mersesem la târgul de carte și mă dusese greșit autobuzul.
Am dat de un miracol. Mai întâi am văzut lișița și am fost fericită. Apoi am intrat pe o potecă ridicând banda care interzicea accesul și m-am pomenit în paradis. Am stat după copac și am ascultat concertul. Două păsări cu ciocuri și picioare lungi - chiar piciorong se numesc - se certau panicate cu o lișiță care își conducea puiul pe mal. Erau adevărate bătălii acolo, se cânta, se zbura, se lipăia, și totuși câtă armonie... Apoi a venit paznicul, beat mort, și mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu el, nu m-aș fi dat dusă, parcă eram în trenul de Petușki, eu ziceam una, el zicea alta, până la urmă l-am lăsat pe el să zică doar alta, fiindcă totul era așa de surprinzător și frumos, trăiam într-o poveste, era o realitate de care simțeam pe loc cât de foame îmi fusese. Iată un om care-mi vorbește. Îmi spune că noaptea, ah, noaptea, pe poteca asta a șantierului uitat, atunci când plouă, trebuie să fie foarte atent pe unde calcă. Da, cred că alunecă, zic... Nu, fiindcă e plin de broscuțe. Sunt peste tot. Și cum cântă!... Apoi l-am lăsat și m-am dus pe celălalt mal, după ce ne-am strigat încă mult timp una, alta, zi frumoasă, să le spuneți prietenilor că lucrați la filarmonică, cum, salutări, sărutări, până ne-am pierdut din priviri. Ultima mea replică a fost „aici sigur înflorește iasomia”, n-avea cum să priceapă deși era exact de acolo, carte și film. Dincolo de câțiva pescari chinezi, tați și copii, m-am uitat la o familie de lișițe, o mamă își hrănea puii smulgând fire de iarbă de pe fundul apei. Alte picioroange gălăgioase. Iar în capăt de tot, unde trei anvelope vopsite în albastru voiau să imite colaci, probabil de când în parcul ăsta erau lebede triste, cu aripi tăiate, și păuni strigând jalnic din cuști, ei bine acolo am văzut egreta, o egretă mică (dar ce mare!), cu firul lung fluturându-i din creștet, monument al naturii, protejată de lege, și un stârc de noapte, ceva ireal de frumos, tot pasăre protejată.
Toate păsările astea sunt rare. S-au oprit aici în aprilie să depună ouă și destul de curând vor pleca mai departe, cu puii. Ce privilegiu să le văd – și încă așa, laolaltă. Și păpurișul, și trestiile, mătasea-broaștei, verdele Smeraldinei.
Am plecat cu aparatul de fotografiat descărcat și inima plină. Am o singură fotografie cu mine acolo, făcută la final. Pe tot fundalul acela verde, silueta mea de om pare decupată și lipită în grabă, un trucaj nu tocmai credibil, o glumă a unui tehnoredactor. E casa păsărilor. Atât de aproape, atât de departe de noi.
Pe drumul spre casă am văzut trandafiri, case prăbușite, asfalt încins, cutii de scrisori goale, plângând într-o rână.

SVJS e toată numai o pasăre. Pe malul lacului, am uitat o vreme de ea și de griji.

(Foto: VDN, Lacul B.)

Spre văi de jad și sălbăție

În această vară, la Editura Polirom.

Ploaia cu soare

Era o astfel de zi.

Să nu uit cum ploua cu soare și eram îngrozită să împart cu oricine ceea ce e doar al meu.

Anul trecut, de ziua mea, când mă apropiam cu SVJS de finalul primul draft și erau îndoieli cât casa, am ieșit în plimbarea de la prânz și am văzut șnurul de trei detalii din carte: sălbăția în valuri de la colțul blocului - unde niciodată așa ceva înainte -; apoi ploaia cu soare, pe la Universitate, din niște franjuri infimi de nori, exact ca în deschiderea capitolului unde se schimbă povestea, ea se rănește, el îi pătrunde în viață oferind o batistă; iar seara, când mă uitam la știri și nimic nu mai anunța nimic, a apărut un câine pe nume Regina.
Luna trecută, la un an de la șnurul acesta, aproape de apus a plouat iarăși cu soare, am fotografiat ploaia și ea s-a arătat diferită prin lentilă, așa cum ochiul nu e în stare s-o vadă. Țineam doar pentru mine.
Iar ieri, când am semnat contractul pentru SVJS la editură, am gonit într-acolo ca să nu mă prindă furtuna, aveam senin deasupra, dar un nor negru în față, chiar peste blocul redacției. Când am ieșit, doar un pic am apucat să merg, tot grăbită, chinuită, știam că se anunță furtună și nu-mi luasem umbrelă, mai era și zona aceea așa de aglomerată, și deodată, după colțul magazinului, unde mișună lumea ca într-un cap de monstru păduchios, mi-am dat seama că aș putea să mă opresc, am ieșit din zarvă și-am stat pe trotuar cu obrazul spre cer: ploua cu soare, stropi mari, grei, luminoși, pătura plumburie era în spatele meu.

(Foto VDN, mai 2016)

Târguri, triumf

S-a lansat condorul și a fost într-adevăr frumos, apoi târgul ca târg, ne-am înghesuit întâlnindu-ne cu toată lumea și cu absolut nimeni, ne-am plimbat și izbit unii-ntr-alții pe aceleași alei roșii deja cunoscute, am strâns în brațe aproape necunoscutul bun ca să se oprească din vorbit exact în punctul acela - de unde știam că începe spirala mea rea - am stat pe peluză și am băut o cafea, a fost bine acolo, și ah, ce de oameni fericiți, mișună, mișunăm, uite-ne cum transpirăm laolaltă, uite cum ne lăsăm urmele rând pe rând pe microfoane, pe umeri, și după câteva ore am pornit înspre casă pe jos, cu sacoșa grea nu de cărți, ci de „exemplare”, căutând să pricep, în sfârșit singură, de unde vine durerea, locul precis, de unde jalea de nedescris, și am mers tot așa, o stație și încă una pe jos, de unde, de unde vine durerea, nu de coloană, nu de picioare, nu de umăr sau gât, nu de cap, nu, din câte s-au zis ce anume persistă și sapă în surdină, sau poate că n-a fost ceva ce s-a zis, ci ceva ce-a lipsit, și tot așa, până dincolo de Arcul, ce ironie, de Triumf. De unde am luat autobuzul.

Alice în Țara Minunilor și Uite cine vorbește

Am tradus o jucărie frumoasă: Alice în Țara Minunilor, o carte a ilustratoarei Emma Chichester Clark, bazată pe textul lui Lewis Carroll. A apărut zilele trecute la Editura Nemira, în colecția Nemi coordonată de Laura Câlțea. Lansare pe 1 iunie la Bookfest, ora 15.

Și tot la Bookfest se lansează sâmbătă, 4 iunie, la ora 12, Uite cine vorbește, o antologie de texte pentru copii, apărută la Editura Arthur, unde am scris și eu că:

Au fost odată-n Munții D’Or
mama condor, tata condor.
Trăiau pe creasta crestelor,
zburau în spuma norilor,
mâncau doar mușchi de căprior,
sorbeau din roua zorilor.

(povestirea C și O și N și Dor - proză cu vis în cușcă de rime)

Alte două cărți pentru copii și adolescenți traduse de mine vor fi publicate anul acesta la Editura Arthur și încă una la Editura Nemira - doar texte, texte, povești splendide și lungi, fără ilustrații. Și deocamdată atât, să mai păstrăm și taine.

Spre văi de jad și sălbăție

Primul meu roman, Spre văi de jad și sălbăție, o să apară în această vară la Editura Polirom, în colecția Ego.Proză. Am primit vestea aprobării la sfârșitul lunii trecute, după o așteptare plină de emoții, dar abia astăzi simt că o pot împărtăși. Sper ca povestea Mirandei Dortloft să își găsească și bucure cititorii. Este cartea la care am lucrat din 2013 încoace și din care am publicat aici câte-un infim fragment sub inițialele titlului, SVJS.

Frunza

Număr. În ghiveciul rotund de ceramică, gloxinia are douăzeci și nouă de flori și boboci. Sigur mi-or fi scăpat cei mai mici, pe sub frunze, sau poate n-am dat roată prea bine cu degetele proptite pe clopote. Cu treisprezece ani în urmă, vecina bătrână, plictisită probabil, mi-a sunat la ușă și mi-a îndesat în palmă o frunză. La mine nu merg florile, am protestat cam grăbită, ferestrele dau către nord. E prea mult întuneric, e frig și mă dor oasele, oi fi zis în continuare în gând. Dar am luat frunza, am pus-o în pământ. S-a ițit în pui mici, catifelați, chirciți, în anotimpul următor, când am dat jos ghiveciul uitat pe bufet, ca să se ușureze în el pisica găsită pe stradă. În jardiniere și în ghivece rotunde, floarea mea crește acum fără nimic, doar apă dimineața devreme, liniște și lumină, priviri, uneori muzică, chiar dacă pe mine și aici, lângă fereastra înaltă care dă spre apus, încă mă dor toate oasele. În îndârjirea florii care reapare în fiecare primăvară, după ce iarna dispare cu totul, mi se pare c-ar fi ceva din scris și din viață. Însă în nici o primăvară, privind ghiveciul în care doarme ascuns un tubercul, nu m-am temut că floarea n-o să mai apară deloc. Iar asta o face să fie esențial diferită de scris, de trăit.

Azi

Era o astfel de zi.

(Foto VDN)

Azi

Era o astfel de zi.

Nepermis de fericită în Vinerea Mare. Albăstrelele și grâul de azi, de la o bătrână din Piața Romană. Lumină, fericire și întuneric mereu dedesubt.
Zi cu jad și rubine.

(Foto VDN)

Timișoara

Timișoara mi s-a părut mai frumoasă ca oricând. Domnișoara Timișoara a cam terminat cu șantierele și centrul ei arată minunat. Îmi plac statuile noi, piețele, îmi place forfota străduțelor, totul îmi amintește de Sibiul lui 2007, îmi place și că dacă faci un pas în lateral ieși ușor din zarvă (poate fi un pic cam mult, depinde de zi și de dispoziție) și găsești liniște încremenită în ziduri și felinare, acea Timișoară.
Tot astfel, mica mea vacanță a fost ruptă în două. Pe de o parte, zilele însorite, cu lansarea Hibernaliei la Cărturești, cu prieteni, familie și trandafirii Sfântului Gheorghe - Sant Jordi - excelentă seară, organizare perfectă, fericită să ascult lecturi de proză spumoasă și discuții despre poezia de dragoste.
Pe de alta, frigul, ploaia din zilele următoare, dar, dar... casa și grădina părinților, tihna poveștilor în fotoliul copilăriei, cafelele făcute de tata, mâncarea făcută de mama, fotografiile făcute de soră, torsul pisicii și, ca o concluzie a întregii vacanțe de trei zile, florile de vișin scuturate pe masa din grădină, uscate, arse de soare, plouate, dar încă acolo.

(Tudor Crețu, o însemnare despre Hibernalia, aici.)

La Național, birjar, la Național!

„Sfoara”, povestirea mea din volumul „Roșu, roșu, catifea”, a fost azi subiect la Olimpiada de Română, etapa Națională, la clasa a noua. Este un pasaj de la începutul povestirii care se petrece în tren, de analizat alături de un pasaj din „Acceleratul no 17” de Caragiale.
La clasa a zecea este un text de Lucian Dan Teodorovici, la a unsprezecea - de Ștefan Manasia, la a douăsprezecea - de Mircea Cărtărescu, fiecare tot așa, alături de-un text mai vechi.
Sunt emoționată și nu prea știu ce să simt. Dar mă gândesc că elevii ajunși la etapa națională n-au cum să ne urască, nu-i așa? Adică, ei nu sunt chinuiți ca gimnaștii ca să ajungă acolo...
Glumesc, desigur, sunt foarte surprinsă și onorată să ajung pe băncile olimpicilor cu o poveste. Mulțumesc autorului subiectului și mă bucur că nu sunt la bacul de toamnă. Acolo se lasă cu blesteme. :)

Subiectul de clasa a IX-a, aici.
Cele patru subiecte, aici.

Sâmbătă, la Timișoara

Sâmbătă, de Ziua Internațională a Cărții, la Timișoara, o stradă întreagă va fi ocupată de flori, cărți și muzică: Strada Florimund de Mercy. Grație librăriei Cărturești și Asociației Via Rumania Cultura, care organizează Sant Jordi, un festival ca-n Barcelona, unde băieții oferă trandafiri, iar fetele cărți. Voi fi și eu acolo seara, cu Hibernalia și cu câțiva prieteni.

Greierele și zvâcnirea

Când plimbi toată această amăreală pe străzi - mergând înspre gară, pe sub streșini din care cad hălci de ornamente străvechi, traversând printre șiruri de taxiuri conduse de neoameni cu chip de cartofi, și treci pe lângă prostituate cu pleoape galbene sidefii la amiază, și apoi printre bătrâni cu bagaje, și printre tineri ce mușcă din șaorme și din limba română, iar la capăt privești din toată vâjâiala înainte, către peroane, acolo unde cândva, și-apoi pornești înapoi, pe celălalt drum, prin țigănie o vreme, pe lângă biserici o vreme, spre o casă - te simți deodată pulsând, ești viu, e încă posibilă toată splendida harababură, măreața mizerie, stâng, drept, da, uite că e încă posibil, și asta te face să simți fiorul feroce al fericirii. Și chiar dacă nu durează decât câteva clipe, zvâcnind scurt sub stratul de fiere așa cum tresaltă un greier în iarbă pe sub ștergarul bine întins pentru picnic, pricepi: cum ai mai putea fi fericit fără atâta nefericire?

Pescărușii - ziua a șaptea

Azi noapte la patru, ea era în cuib. Silueta albă i se putea desluși cu ușurință, deși nu era lună plină.
Sunt aproape sigură că pescărușul cel mare este femela, deși pare bizar - cu ciocul atât de puternic și cu pieptul solid, cu o atitudine mult mai hotărâtă, mai fermă. Și totuși, așa trebuie să fie. Ca la bufnițe.
Dimineața devreme, perechea a stat vreme îndelungată sus, pe marginea hotelului, ținând cuibul aparent gol și întreaga zonă sub supraveghere atentă.
Acum bate un soare puternic, iar ea stă în cuib. Tresaltă respirând greu, ține ciocul deschis, îți vine să arunci lin o umbră peste ea, așa cum ai arunca o pelerină pe umerii unui personaj drag, într-o seară de septembrie.
Cred că în cuib este deja un ou. Dar nu sunt sigură că l-am văzut. Am văzut dimineața niște bucățele de izolație, aduse odată cu ultimele crenguțe - posibil chiar pentru camuflare - iar un ghem gri-verzui, dintr-o margine a cuibului, ar putea fi chiar primul ou. Da, da, am privit acum pescărușul cum se reașază, cu câtă grijă se rotunjește și cum își împinge pieptul exact în mogâldeața aceea gri. Pare să fie un ou! Și-apoi nu mai pare.
Mi se strânge inima, știu că n-ar trebui să mă atașez iarăși așa.
Deja au făcut o umbră din mine.

(Foto VDN)