Există o soartă a cărților, așa cum există o soartă a oricărei ființe.
Există o soartă a cărților, care știu cînd și cum să se nască, sau dacă să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse.
Și, tot la fel, există o soartă a acelor cărți care vor nespus să renască și care, atunci cînd pare să se crape peste ele de zi, se grăbesc să se cufunde la loc în bezna lor lină, în pătura lor de a-fost-odată, în locul care le-a fost lor hărăzit pentru nașterea bună, pentru că altceva nu e acum de făcut, și acolo să mai stea pentru o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. Pur și simplu fiind.
Cărțile astea știu bine, cam tot ca aricii, că lucrurile banale - așa cum e soarta - sînt singurele noastre averi, care strălucesc atît de puternic încît ne-au orbit... Și nu se tem de nimic, deși tremură udă blănița pe ele, în vreme ce noi ne certăm și le tot momim cu lumina, lumina ta într-o parte, lumina mea în cealaltă. Ele deschid ochii, și văd o clipă un soare, și imediat hîdul străin, își aruncă repede o frunză pe ochi, și astfel fug și se cuibăresc iute la loc, în bezna lor lină, păturină, în acasă al lor, și-acolo, între dealurile lor șapte, se gîndesc să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. În ceea ce viață, în ceea ce vis.
25 februarie 2015
24 februarie 2015
Magie
De fiecare dată când trăiesc intens într-o carte la care traduc, mi se întâmplă pe stradă mici miracole, translatări incredibile din poveste în viață.
Am tradus „Copila de zăpadă” în toiul verii. Cândva spre final, într-o plimbare oarecare, am găsit pe trotuar o mănușă albastră, tricotată și cu un deget, exact cum era a fetiței din carte.
Am tradus „Ploaie de Paște” într-o lună de toamnă când deja dăduse înghețul. A trebuit să predau povestirea lui Nabokov pe ultima sută de metri, ca niciodată, am lucrat din zori până după-amiaza cam fără să mă ridic de pe scaun. Când în sfârșit am terminat și am ieșit din casă, am găsit pe același trotuar din Sibiu, ce?, coji de ouă roșii, exact ca în delirul din poveste.
Am tradus de curând una dintre scrisorile lui Nabokov, în care el îi scrie Verei „Nu mă îmbăiez în sala de baie – acolo e un covor roşu-sângeriu – şi totul prinde o culoare zmeurie: călcâiele, marginile prosopului de baie, călcâiele şosetelor”. Am ieșit să mă plimb pe străduțele mele cu case și m-am întors cu degetele, o batistă și o șuviță de păr zmeurii: dintr-un copac nemaivăzut mi se ușurase probabil în cap o poamă ciudată. Am crezut că fusese o pasăre. Am dat cu mâna, totul a devenit zmeuriu intens, abia de s-a dus la spălat.
N-am nici cea mai mică idee despre cum și de ce se întâmplă toate acestea. Dar e de fiecare dată la fel: magic și foarte normal.
Aș putea adăuga, dacă mă gândesc acum bine:
Am tradus cam toată proza lui Beckett din engleză. Și ce mi s-a întâmplat? Nimic.
Am tradus „Copila de zăpadă” în toiul verii. Cândva spre final, într-o plimbare oarecare, am găsit pe trotuar o mănușă albastră, tricotată și cu un deget, exact cum era a fetiței din carte.
Am tradus „Ploaie de Paște” într-o lună de toamnă când deja dăduse înghețul. A trebuit să predau povestirea lui Nabokov pe ultima sută de metri, ca niciodată, am lucrat din zori până după-amiaza cam fără să mă ridic de pe scaun. Când în sfârșit am terminat și am ieșit din casă, am găsit pe același trotuar din Sibiu, ce?, coji de ouă roșii, exact ca în delirul din poveste.
Am tradus de curând una dintre scrisorile lui Nabokov, în care el îi scrie Verei „Nu mă îmbăiez în sala de baie – acolo e un covor roşu-sângeriu – şi totul prinde o culoare zmeurie: călcâiele, marginile prosopului de baie, călcâiele şosetelor”. Am ieșit să mă plimb pe străduțele mele cu case și m-am întors cu degetele, o batistă și o șuviță de păr zmeurii: dintr-un copac nemaivăzut mi se ușurase probabil în cap o poamă ciudată. Am crezut că fusese o pasăre. Am dat cu mâna, totul a devenit zmeuriu intens, abia de s-a dus la spălat.
N-am nici cea mai mică idee despre cum și de ce se întâmplă toate acestea. Dar e de fiecare dată la fel: magic și foarte normal.
Aș putea adăuga, dacă mă gândesc acum bine:
Am tradus cam toată proza lui Beckett din engleză. Și ce mi s-a întâmplat? Nimic.
5 februarie 2015
Atâta frumusețe care moare
Se întâmplă lucruri de-o tristețe enormă în Sibiu. Ani la rând m-am plimbat pe străduțele cu case din spatele bulevardelor mari, consemnând moartea locurilor. M-am îngrozit observând cum micile case vechi cumpărate de bogătașii noi dispar una câte una, cum pe fiecare parcelă rasă se face loc unui hotel care-o să stea mai mult gol, unui căsoi cu ecou, cum dispar gardurile cu burțile moi, cum dispar odăile mici înconjurate de verde pentru a face loc șuncilor uriașe de beton revărsate direct pe trotuare. Am fotografiat multe case, curți și grădini, copaci, câini și pisici, am visat să cumpăr eu cea mai amărâtă căsuță cu trepte năpădite de crengi încâlcite, să intru înarmată acolo într-o seară doar cu foarfecă, să tund, să ud și să mângâi, apoi să dau cu var și să-mi aduc biroul și balansoarul în cea mai mică și luminoasă cămăruță, cu fața spre fundul grădinii pe care, firește, nu mi-o permit decât astfel, în vis. Așa se întâmplă că am și fotografiile cu casa lui Mircea Ivănescu, dispărută de-acum. Mă plimbam des pe acolo, mă uitam la ferestre, mă uitam la grădină. În stânga casei fusese cândva, ce altceva?, o altă casă mică. Acum, de ani de zile, era o vijelioasă spălătorie de mașini. În dreapta e un magazin roz ca o bucată de ciubuc. Peste drum e o jale. Căsuța poetului de la margine de oraș nu avea nici o șansă, cum n-a avut nici alta, altă casă dragă, unde n-a stat nici un poet, și unde ani de zile după demolare, din cauza crizei, nu s-a construit nimic - așa că nu-s decât valuri de sânziene, un fotoliu decrepit, o valiză, o ramă de tablou prin care crește iarba. Un mormânt. Și, mă iertați că închei așa, cam despre asta am scris o carte foarte mică și verde, despre atâta frumusețe care moare, în ultima vară petrecută acolo.
Foto: Grădina dispărută, casa dispărută.
Foto: Grădina dispărută, casa dispărută.
31 ianuarie 2015
În scrisori
Era o astfel de zi.
Popas în luminișul de la jumătate.
Cartea pe care-o traduc are trei kilograme. Cândva, Nabokov şi-a luxat mâna ridicând un dicţionar. În fiecare dimineaţă, când apuc cartea ca s-o mut de pe măsuţă pe birou, sunt pe urmele lui.
Pe-o bancă, la Eva, doi bărbați fără vârste și fără culoare, sprijiniți de spătar, cu fețele la cer. Primul ridică mâna dreaptă și trage adânc pe nas dintr-o punguță de Catena. Al doilea, cu un gest identic, lent, își pune picături în nas. Un soare sfâșietor peste ei, o sâmbătă fără sfârșit. Beckett trăiește.
O cioară grivă planează lin, aterizează lângă bordură, lasă cele trei fructe uscate din cioc, scormonește între iarbă și piatră, înghesuie prada acolo, apoi smulge fire de iarbă uscată, acoperă, acoperă bine. Mă mai privește o dată, apoi pleacă - mă uit după ea, cât de frumoasă poate să fie, cum dă roată palatului regal, și știu că dincolo, după colț, este un pawlonia, un arborele prințesei, cândva cu flori mov pal, acum plin de asemenea fructe uscate. Din astfel de scene și plimbări au început să cadă castanele, când nici măcar nu știam. Acum parcă nu mai am ce face cu toate.
22 ianuarie 2015
Viaţa de hârtie şi viaţa adevărată
de Luminiţa Corneanu, în România literară nr. 1 / 2015
Pornind de la dialogul lor pe bloguri purtat ani de-a rândul, Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu au pus cap la cap discuţii, comentarii pe bloguri, scrisori şi texte literare şi au publicat anul trecut, la Editura Polirom, un splendid volum aflat la întretăierea memorialisticii cu jurnalul, a epistolarului cu literarul. Cad castane din castani e, pur şi simplu, o bijuterie, o încântare pentru oricine îi apreciază pe cei doi scriitori sau măcar pe unul dintre ei.
Şi pentru că Emil Brumaru, poate cel mai îndrăgit poet român contemporan, autor a peste douăzeci de volume de poezie, corespondenţă şi publicistică, nu are nevoie de prezentare în paginile României literare, ţin să menţionez în grabă că partenera sa de discuţie, Veronica D. Niculescu (împreună cu care a scris Basmul Prinţesei Repede- Repede) a tradus şase romane ale lui Vladimir Nabokov, toată proza scrisă în engleză a lui Samuel Beckett şi romane ale lui Don DeLillo, Siri Hustvedt şi Eowyn Ivey, toate traducerile sale fiind publicate de Editura Polirom. A publicat trei volume de proză scurtă, cel mai recent, Roşu, Roşu, catifea, recenzat de mine aici la data apariţiei sale, în 2012, şi un „microroman”, Simfonia animalieră (2014), acestea din urmă fiind publicate de Casa de Pariuri Literare.
Pasionaţii revistelor literare româneşti au putut citi bucăţi din dialogul dintre Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu nu doar pe cele două bloguri ale scriitorilor, Hobbitul.ro şi Floribunda, ci şi în paginile „Suplimentului de cultură”, între anii 2007 şi 2011. Volumul de acum de „amintiri de ieri şi de azi” consacră o prietenie literară şi încă una fructuoasă, care a născut deja două cărţi. Aflaţi unul la Iaşi şi altul la Sibiu, cei doi scriitori îşi scriu, rememorează întâmplări din trecut sau relatează fapte ale zilei prezente, pe scurt, fac schimb de poveşti. Despre întâmplări, locuri şi personaje din copilărie, despre cărţi şi citit, despre scris şi tradus, despre boli şi spitale, despre animalele dragi şi pierdute, despre trândăvie şi muncă, plimbări, cafea şi pastile de dormit. Dar mai cu seamă, acest dialog online este, aşa cum scrie negru pe alb Veronica D. Niculescu, o terapie contra singurătăţii: „Eu stau în faţa unui monitor şi scriu ca să nu vorbesc singură”, frază cu care interlocutorul ei se arată pe loc de acord, preluând-o el însuşi.
Cine a citit volumul de corespondenţă al lui Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012) va fi recunoscut deja câteva din temele predilecte ale poetului. Poveştile despre tinereţea sa la Dolhasca, despre motanul Scămoşilă şi pisica Muţeasca, despre studenţia la medicină, despre boala de la 18 ani, tuberculoza, obsesia pentru cafea şi visele matinale (teme mai noi) se regăsesc negreşit şi aici, împletindu-se cu poveştile Veronicăi D. Niculescu despre Piteştiul copilăriei ei şi Timişoara adolescenţei, despre „fetiţire”, despre motanul ei birmanez , despre disciplina traducătorului, despre cârtiţele din parcul Sub Arini din Sibiu ori despre stră- străbunica Vroni, dansatoarea pe sârmă, la circ, oaia neagră a familiei.
Miezul acestui schimb epistolar de tip nou, susţinut de tehnologia modernă, este, fără îndoială, literatura. În primul rând pentru că nu avem de-a face cu un schimb de replici alert, de tip oral. O replică poate avea şi mai bine de o pagină, constituind o mică poveste în sine. Apoi, fragmentele de dialog sunt dispuse pe capitole şi primesc titluri fiecare dintre ele, spre exemplu: Fragment la pavilionul Crizis, Fericiri afebrile, Fragment cu fluture şi val, Păsările roşii, Când pierzi câte o carte, Fragment cu case şi librării etc. O replică este completată de următoarea, care adaugă şi o întrebare ca povestea să continue şi astfel dialogurile din Cad castane din castani devin nişte proze scurte scrise la două mâini (sau la patru, că la calculator se scrie cu ambele mâini, totuşi...).
Apoi, literatura este chiar subiectul multora dintre aceste discuţii. Sunt lungi, savuroase şi îndelung savurate discuţii despre cărţi, despre „Dosto al meu” şi „Nabokov al tău”, despre „ăştia marii, aparent plicticoşii”, care „sînt teribil de hrănaci, te consolidează, îţi dau pămînt de arat... Cervantes, Montaigne, Rabelais, Swift etc.”. Sunt discuţii despre cutare sau cutare carte, analize literare de-a dreptul, cum se întâmplă cu volumul lui Nabokov, Originalul Laurei, întocmai cum făcea Brumaru cu prietenii cărora le scria în anii 1970-1980. Sunt mărturisiri ale fiecăruia dintre protagonişti despre cum scriu (Brumaru) şi cum traduc (Veronica D. Niculescu). „Uneori sînt beat de fericire că mai pot scrie, – spune Brumaru – versurile curg parcă dictate, de-abia le pot transcrie, uitîndu-le aproape în aceeaşi clipă în care au venit de nu ştiu unde... Alteori mă chinui cumplit, mă împiedic nevolnic în cîte un vers, îmi crapă capul de efort, dar continui... Şi culmea, tocmai poeziile scrise cumva în silă, cu un efort imens de concentrare, cu căni de cafea băute în neştire, sînt, după un timp, şi cele bune!!!” Apoi, despre „turnul” de dicţionare al Veronicăi Niculescu, despre cele două volume „care trebuie ţinute deschise deodată”, despre „dicţionarul cel mai folosit, gros de-ţi rupe picioarele cînd îl iei în braţe”, „plus alte dicţionare de pe net, clasificate şi ele în fel şi chip – păsări, plante, latină, mitologie, accesorii vestimentare din alte secole” şi, de aici, principala opoziţie dintre scrisul poeziei şi traducere: traducerea nu se poate face în pat, „tolonit”, cum zice Emil Brumaru!
Tot la capitolul literatură intră şi ultima parte a cărţii, intitulată „Peste munţi şi peste văi trece un balaur”, un basm cu personajele din celălalt basm scris de cei doi autori, Basmul Prinţesei Repede- Repede : Piticul, balaurul Şaptecapete, Smeagoliţa, Eleva, Căţeloiul şi Prinţesa, dar şi Ciupercuţ şi Ciupivai, Un balon de săpun, Şocîţel şi alţii, un delicios poem fantasy încheiat triumfal cu un „marş” brumarian al „piticilor din stomac”: „Vrem macaroane, vrem macaroane/ Şi bulioane, şi bulioane/ Vrem şi zacuscă, vrem şi halva,/ O, o budincă cine nu vrea!?”
Este vorba apoi de viaţa, trecută şi prezentă, pe care şi-o povestesc cei doi. De la primele amintiri, din vremea copilăriei, în cazul lui Emil Brumaru, anii ’40, în cazul partenerei sale de dialog, anii ’70, poveştile lui Brumaru din studenţie, când venea acasă cu câte un os uman în geantă, obţinut cu greu, pentru că osteologia se învaţă pe oase adevărate, relatările experienţelor la limită, la „balamuc” sau în sala de operaţie, dar mai cu seamă poveştile din copilărie, colorate în lumina aurie a nostalgiei: „Încă mai există cofetăria unde ne ducea bunica la îngheţată cu frişcă, eveniment major pentru care se puneau fustiţele bune, pantofii de lac. Încă mai sînt, ici-colo, siglele vechi.// Dar nu după vechi oftez, ci în faţa urâţeniei noului” (Veronica D. Niculescu). Brumaru face adevărate inventare, dimovian-brumariene, de obiecte aflate la vânzare, îngrămădite în vechile prăvălii de ţară, „fitile de lampă, gaz, cuie, cărţi de neaflat în alte părţi, caiete de dictando şi cu pătrăţele, călimări de-un kilogram, cu cerneală albastră în sticle dreptunghiulare, cu gît scurt, săpun Cheia, halva în cutii rotunde de tablă, linguri, furculiţe, castroane”, care sunt recuperate aşa, prin enumerare, şi recompun, pe bucăţi, universul magic al copilăriei (fragmentul se numeşte Mercerii, tutungerii, terapii...). Nostalgia este, de altfel, una dintre cheile acestui volum. Că e vorba de ceasurile mecanice, de masă, ticăitoare, care nu se mai fabrică în România, că e vorba de cerneala la kilogram de pe vremuri sau de motanii dragi şi irepetabili, regretele pentru lucrurile, locurile şi fiinţele apropiate de altădată – esenţializate într-o întrebare a Veronicăi D. Niculescu: „Cum dispar lucrurile esenţiale de lângă noi fără să ne dăm seama?” – sunt un „carpe diem” nerostit de cei doi protagonişti care, după cum mărturisesc, lasă să treacă pe lângă ei viaţa „adevărată” în favoarea vieţii „de hârtie”.
Citind şi recitind Cad castane din castani (titlul e un vers al lui Brumaru dintr-un poem cu sonorităţi de cântec de inimă albastră: „În gară la Merişani/ Cad castane din castani/ Şi am patruzeci de ani”), te întrebi dacă e un schimb epistolar, dacă e jurnal, dacă e proză. E din fiecare câte ceva, dar e mai cu seamă un fel de a face poezie din toate acestea. Când grav, când jucăuş, când nostalgic, când exuberant, când analitic, când confesiv, volumul semnat de Emil Brumaru şi de Veronica D. Niculescu ne aduce mai aproape de doi scriitori adevăraţi şi, prin intermediul lor, de marea literatură.
Pornind de la dialogul lor pe bloguri purtat ani de-a rândul, Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu au pus cap la cap discuţii, comentarii pe bloguri, scrisori şi texte literare şi au publicat anul trecut, la Editura Polirom, un splendid volum aflat la întretăierea memorialisticii cu jurnalul, a epistolarului cu literarul. Cad castane din castani e, pur şi simplu, o bijuterie, o încântare pentru oricine îi apreciază pe cei doi scriitori sau măcar pe unul dintre ei.
Şi pentru că Emil Brumaru, poate cel mai îndrăgit poet român contemporan, autor a peste douăzeci de volume de poezie, corespondenţă şi publicistică, nu are nevoie de prezentare în paginile României literare, ţin să menţionez în grabă că partenera sa de discuţie, Veronica D. Niculescu (împreună cu care a scris Basmul Prinţesei Repede- Repede) a tradus şase romane ale lui Vladimir Nabokov, toată proza scrisă în engleză a lui Samuel Beckett şi romane ale lui Don DeLillo, Siri Hustvedt şi Eowyn Ivey, toate traducerile sale fiind publicate de Editura Polirom. A publicat trei volume de proză scurtă, cel mai recent, Roşu, Roşu, catifea, recenzat de mine aici la data apariţiei sale, în 2012, şi un „microroman”, Simfonia animalieră (2014), acestea din urmă fiind publicate de Casa de Pariuri Literare.
Pasionaţii revistelor literare româneşti au putut citi bucăţi din dialogul dintre Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu nu doar pe cele două bloguri ale scriitorilor, Hobbitul.ro şi Floribunda, ci şi în paginile „Suplimentului de cultură”, între anii 2007 şi 2011. Volumul de acum de „amintiri de ieri şi de azi” consacră o prietenie literară şi încă una fructuoasă, care a născut deja două cărţi. Aflaţi unul la Iaşi şi altul la Sibiu, cei doi scriitori îşi scriu, rememorează întâmplări din trecut sau relatează fapte ale zilei prezente, pe scurt, fac schimb de poveşti. Despre întâmplări, locuri şi personaje din copilărie, despre cărţi şi citit, despre scris şi tradus, despre boli şi spitale, despre animalele dragi şi pierdute, despre trândăvie şi muncă, plimbări, cafea şi pastile de dormit. Dar mai cu seamă, acest dialog online este, aşa cum scrie negru pe alb Veronica D. Niculescu, o terapie contra singurătăţii: „Eu stau în faţa unui monitor şi scriu ca să nu vorbesc singură”, frază cu care interlocutorul ei se arată pe loc de acord, preluând-o el însuşi.
Cine a citit volumul de corespondenţă al lui Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012) va fi recunoscut deja câteva din temele predilecte ale poetului. Poveştile despre tinereţea sa la Dolhasca, despre motanul Scămoşilă şi pisica Muţeasca, despre studenţia la medicină, despre boala de la 18 ani, tuberculoza, obsesia pentru cafea şi visele matinale (teme mai noi) se regăsesc negreşit şi aici, împletindu-se cu poveştile Veronicăi D. Niculescu despre Piteştiul copilăriei ei şi Timişoara adolescenţei, despre „fetiţire”, despre motanul ei birmanez , despre disciplina traducătorului, despre cârtiţele din parcul Sub Arini din Sibiu ori despre stră- străbunica Vroni, dansatoarea pe sârmă, la circ, oaia neagră a familiei.
Miezul acestui schimb epistolar de tip nou, susţinut de tehnologia modernă, este, fără îndoială, literatura. În primul rând pentru că nu avem de-a face cu un schimb de replici alert, de tip oral. O replică poate avea şi mai bine de o pagină, constituind o mică poveste în sine. Apoi, fragmentele de dialog sunt dispuse pe capitole şi primesc titluri fiecare dintre ele, spre exemplu: Fragment la pavilionul Crizis, Fericiri afebrile, Fragment cu fluture şi val, Păsările roşii, Când pierzi câte o carte, Fragment cu case şi librării etc. O replică este completată de următoarea, care adaugă şi o întrebare ca povestea să continue şi astfel dialogurile din Cad castane din castani devin nişte proze scurte scrise la două mâini (sau la patru, că la calculator se scrie cu ambele mâini, totuşi...).
Apoi, literatura este chiar subiectul multora dintre aceste discuţii. Sunt lungi, savuroase şi îndelung savurate discuţii despre cărţi, despre „Dosto al meu” şi „Nabokov al tău”, despre „ăştia marii, aparent plicticoşii”, care „sînt teribil de hrănaci, te consolidează, îţi dau pămînt de arat... Cervantes, Montaigne, Rabelais, Swift etc.”. Sunt discuţii despre cutare sau cutare carte, analize literare de-a dreptul, cum se întâmplă cu volumul lui Nabokov, Originalul Laurei, întocmai cum făcea Brumaru cu prietenii cărora le scria în anii 1970-1980. Sunt mărturisiri ale fiecăruia dintre protagonişti despre cum scriu (Brumaru) şi cum traduc (Veronica D. Niculescu). „Uneori sînt beat de fericire că mai pot scrie, – spune Brumaru – versurile curg parcă dictate, de-abia le pot transcrie, uitîndu-le aproape în aceeaşi clipă în care au venit de nu ştiu unde... Alteori mă chinui cumplit, mă împiedic nevolnic în cîte un vers, îmi crapă capul de efort, dar continui... Şi culmea, tocmai poeziile scrise cumva în silă, cu un efort imens de concentrare, cu căni de cafea băute în neştire, sînt, după un timp, şi cele bune!!!” Apoi, despre „turnul” de dicţionare al Veronicăi Niculescu, despre cele două volume „care trebuie ţinute deschise deodată”, despre „dicţionarul cel mai folosit, gros de-ţi rupe picioarele cînd îl iei în braţe”, „plus alte dicţionare de pe net, clasificate şi ele în fel şi chip – păsări, plante, latină, mitologie, accesorii vestimentare din alte secole” şi, de aici, principala opoziţie dintre scrisul poeziei şi traducere: traducerea nu se poate face în pat, „tolonit”, cum zice Emil Brumaru!
Tot la capitolul literatură intră şi ultima parte a cărţii, intitulată „Peste munţi şi peste văi trece un balaur”, un basm cu personajele din celălalt basm scris de cei doi autori, Basmul Prinţesei Repede- Repede : Piticul, balaurul Şaptecapete, Smeagoliţa, Eleva, Căţeloiul şi Prinţesa, dar şi Ciupercuţ şi Ciupivai, Un balon de săpun, Şocîţel şi alţii, un delicios poem fantasy încheiat triumfal cu un „marş” brumarian al „piticilor din stomac”: „Vrem macaroane, vrem macaroane/ Şi bulioane, şi bulioane/ Vrem şi zacuscă, vrem şi halva,/ O, o budincă cine nu vrea!?”
Este vorba apoi de viaţa, trecută şi prezentă, pe care şi-o povestesc cei doi. De la primele amintiri, din vremea copilăriei, în cazul lui Emil Brumaru, anii ’40, în cazul partenerei sale de dialog, anii ’70, poveştile lui Brumaru din studenţie, când venea acasă cu câte un os uman în geantă, obţinut cu greu, pentru că osteologia se învaţă pe oase adevărate, relatările experienţelor la limită, la „balamuc” sau în sala de operaţie, dar mai cu seamă poveştile din copilărie, colorate în lumina aurie a nostalgiei: „Încă mai există cofetăria unde ne ducea bunica la îngheţată cu frişcă, eveniment major pentru care se puneau fustiţele bune, pantofii de lac. Încă mai sînt, ici-colo, siglele vechi.// Dar nu după vechi oftez, ci în faţa urâţeniei noului” (Veronica D. Niculescu). Brumaru face adevărate inventare, dimovian-brumariene, de obiecte aflate la vânzare, îngrămădite în vechile prăvălii de ţară, „fitile de lampă, gaz, cuie, cărţi de neaflat în alte părţi, caiete de dictando şi cu pătrăţele, călimări de-un kilogram, cu cerneală albastră în sticle dreptunghiulare, cu gît scurt, săpun Cheia, halva în cutii rotunde de tablă, linguri, furculiţe, castroane”, care sunt recuperate aşa, prin enumerare, şi recompun, pe bucăţi, universul magic al copilăriei (fragmentul se numeşte Mercerii, tutungerii, terapii...). Nostalgia este, de altfel, una dintre cheile acestui volum. Că e vorba de ceasurile mecanice, de masă, ticăitoare, care nu se mai fabrică în România, că e vorba de cerneala la kilogram de pe vremuri sau de motanii dragi şi irepetabili, regretele pentru lucrurile, locurile şi fiinţele apropiate de altădată – esenţializate într-o întrebare a Veronicăi D. Niculescu: „Cum dispar lucrurile esenţiale de lângă noi fără să ne dăm seama?” – sunt un „carpe diem” nerostit de cei doi protagonişti care, după cum mărturisesc, lasă să treacă pe lângă ei viaţa „adevărată” în favoarea vieţii „de hârtie”.
Citind şi recitind Cad castane din castani (titlul e un vers al lui Brumaru dintr-un poem cu sonorităţi de cântec de inimă albastră: „În gară la Merişani/ Cad castane din castani/ Şi am patruzeci de ani”), te întrebi dacă e un schimb epistolar, dacă e jurnal, dacă e proză. E din fiecare câte ceva, dar e mai cu seamă un fel de a face poezie din toate acestea. Când grav, când jucăuş, când nostalgic, când exuberant, când analitic, când confesiv, volumul semnat de Emil Brumaru şi de Veronica D. Niculescu ne aduce mai aproape de doi scriitori adevăraţi şi, prin intermediul lor, de marea literatură.
21 ianuarie 2015
"Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu"
Un interviu de Corina Stoica pentru LaRevista.ro.
Veronica D. Niculescu este unul dintre acei oameni cărora iubitorii de literatură îi datorează bucurie: scrie și traduce cărți, deci produce pentru noi materie de citit și de-adorat. Și, deși spune că nu știe de ce scrie, e limpede că o face pentru că nu poate să trăiască altfel. Veți înțelege asta din conversația noastră de mai jos, în care vorbește despre cuvinte ca despre niște făpturi vii, care „abia așteaptă să te uiți la ele” și să le aduci acasă.
Ce crezi că ar fi important să ştie despre tine un om care abia te-a cunoscut?
Cât mai puţine.
Cu care dintre pasiunile tale te identifici mai mult – cu cea de traducătoare sau cu cea de scriitoare?
Să o luăm aşa: Aş putea trăi fără să traduc? Bineînţeles. Aş putea trăi fără să scriu? Sigur că da, tot aşa cum aş trăi dacă aş rămâne fără o mână.
Într-un interviu pe care l-am făcut acum ceva vreme, scriitorul Juan Pablo Villalobos spunea că datorează enorm traducătorilor săi, despre care consideră că fac o muncă la fel de importantă precum a scriitorilor. L-am auzit şi pe Murakami spunând acelaşi lucru. Crezi că aşa este, că traducătorii sunt şi „puţin” scriitori? În ce măsură, în ce sens?
Cuvântul cheie aici este „muncă”. Să traduci este o muncă. Traducătorul rescrie, cărarea este croită deja. Există traducători care n-au scris niciodată nici un rând de-al lor. Da, într-o traducere toate cuvintele sunt ale tale, dar, paradoxal, nici unul nu este al tău. Însă atunci când scrii, nu doar că tu croieşti singur potecă în pădure necălcată de om, dar tu desenezi şi pădurea, şi cerul, şi apa, şi vietăţile care mişună pe acolo. Tradusul şi scrisul sunt lucruri extrem de diferite.
Ai avut vreodată tentaţia de a îmbunătăţi un text pe care îl traduceai?
Aud uneori: „O traducere extraordinară, sună mai bine ca originalul!” Este o enormitate. Trebuie să uiţi de tine atunci când traduci şi să fii una cu textul şi cu autorul tradus – în ton şi în ritm, în fiecare cuvânt şi în ansamblu. Să îl dai cititorului pe acel scriitor, aşa cum este el. Am avut o singură dată de tradus un text prost, foarte prost, pe care a trebuit să-l îmbunătăţesc. Nu era literatură, era o broşură turistică. Frazele începeau pornind către sud şi se terminau la nord. Am stat cu biciul pe ele, a fost un calvar, şi mă şi simţeam mereu vinovată că nu redau aberaţiile întocmai; trişam îmbunătăţind, rescriind. Nu mi s-a întâmplat niciodată cu literatura, am avut şi noroc să traduc autori la care nu doar că nu ai ce îmbunătăţi, dar grija permanentă e să nu strici, să te ridici la nivelul lor, ceea ce bineînţeles că e imposibil. Cei care spun că îmbunătăţesc un text la traducere ar trebui puşi la zid, iar cititorii să tragă cu praştia de cuvinte în ei, să le arunce găleţi de apă rece în cap… Eşti dator să te străduieşti să traduci un autor exact aşa cum este el; e singura cale onestă.
Când ţi s-a întâmplat să te simţi neputincioasă în a exprima pe limba ta ceva scris de altcineva?
Cel mai des atunci când traduceam Beckett, mai ales textele de început. Înţelegi absolut fiecare cuvânt, dar nu înţelegi cum trebuie tradus, nu înţelegi sensul ascuns, vezi că acolo mai este încrustat un ceva misterios. Proza de început a lui Beckett e înţesată de aluzii, de citate răsucite, iar până nu le descifrezi în substrat nu ai ce traduce. Dar se întâmplă şi în faţa unor texte foarte simple să ţi se scurtcircuiteze mintea în faţa celor mai banale echivalenţe. Trebuie să te ridici, să mergi la fereastră, să cânţi, să pleci, să revii. Şi deodată cuvântul potrivit îţi cade din cer.
Care a fost prima carte pe care ai tradus-o şi ce anume din întreaga experienţă te-a făcut să-ţi doreşti să continui?
Am tradus „Ochiul” de Nabokov într-o vacanţă de iarnă, în 2007, din pura mea plăcere, fără nici un contract, fără să discut cu vreo editură. Din fericire, în anul următor, Editura Polirom a câştigat drepturile pentru seria de autor Vladimir Nabokov, coordonatorul seriei fiind Bogdan-Alexandru Stănescu, iar apoi au urmat alte propuneri, un Nabokov, doi Nabokov, şapte Nabokov. Este singura muncă în care am găsit plăcere, adevărată plăcere.
Eu mi-am dorit, când eram copilă, să devin traducător. Spune-mi, te rog, ce am pierdut? În plus, aş fi putut trăi din traduceri? Nu că din presă s-ar trăi uşor…
Eu nu mi-am dorit nici o clipă să devin traducător şi chiar mă tem să nu devin traducător. Vorbeam de plăcere… Eu iubesc literatura şi cărţile, asta ştiu, am vrut să trăiesc făcând lucruri care îmi plac şi care mă ţin vie. Despre cât de uşor sau de greu se trăieşte aşa, n-aş vorbi – nu din pudoarea de a vorbi despre bani sau despre lipsa lor, ci fiindcă atunci când cineva mă întreabă despre „trăitul din” ceva sau altceva, eu ştiu un singur lucru: nu banii dictează alegerea, ci compatibilitatea cu o muncă sau alta.
Ce e extraordinar în faptul că ţi-ai făcut din cuvinte cei mai buni prieteni? Şi ce e teribil de greu în asta?
Te poţi simţi extraordinar de singur când stai toată ziua şi râzi la cuvinte ca la fiinţe, în casă, pe stradă. Dar între prieteni cu ochi şi urechi nu te simţi, oare, tot aşa? E un subiect delicat şi, probabil, deloc interesant pentru alţii.
Când îţi sunt cuvintele prieteni şi când le simţi ostile? Când scrii sau când traduci? Când sunt mai greu de găsit şi de stăpânit?
Niciodată nu m-am gândit la ostilitatea cuvintelor. Niciodată nu am simţit o ostilitate a cuvintelor. Simt apăsare în pagini, în numărul de pagini, în numărul de semne, atunci când traduc cărţi lungi şi se instalează oboseala, mai ales undeva pe la mijloc, când apare senzaţia de rătăcire în mijlocul mării, nu mai vezi malul din spate, nu vezi nici ţărm înainte… La scris, nu există senzaţia asta, acolo înaintezi cum-necum, te poţi opri, poţi face pluta, privind cerul, respirând relaxat, fără să te gândeşti prea mult la un ţărm… Dar cuvintele – cuvintele nu sunt niciodată ostile. Sunt nişte creaturi drăguţe care abia aşteaptă să te uiţi la ele, că şi dau din coadă. Sar pe tine, se împing cu capul sub palma ta, te ling pe papuc, îţi lasă păr pe haine, se ascund pe după filodendron…
Ai ritualuri atunci când lucrezi? Ce-ţi e absolut necesar înainte să te împrieteneşti cu o carte nouă, de scris sau de tradus?
N-am ritualuri. Nu mă pregătesc să aprind lumânări, să convoc spirite, să picur sânge de găină pe pagini… Am o cameră numai a mea, un birou măricel şi curat, o veioză, teancuri de dicţionare şi, în primul rând, linişte.
Când ştii că ai terminat de scris o carte? Când ţi-ai trimis cele şapte cărţi la tipar, ai avut îndoieli, ezitări, nehotărâri de ultim moment?
Îndoieli ai întotdeauna. E complicat. Şi diferit de fiecare dată. Dar ezitări de ultim moment, niciodată. Ţin mult manuscrisele, mult după acel moment când textul face clic şi se închide, mult după ce îl reiau şi-l rescriu şi-l pun deoparte. Trimit când în sfârşit mă decid că aş vrea să public. O singură dată, recent, n-am prea ştiut dacă e bine să public o carte sau nu, dar din motive intime, personale, mai puţin legate de cartea în sine. Însă am fost aruncată în apă şi poate că a fost bine aşa.
Ştiu ce trudă e să traduci un text chiar şi de numai trei pagini. Tu, care traduci tomuri întregi, cum şi de unde mai găseşti energie să scrii cărţi?
Dintre oul şi găina scrisului şi tradusului, la mine mai întâi a fost scrisul. Am strecurat o carte de tradus între două cărţi de scris. Traducerile, mai dese în ultima vreme, se fac cu program. (Nu-s chiar tomuri… Poate par multe când trag linia la capăt de an şi apar copertele una lângă alta, dar unele sunt lucrate în anul precedent sau de pe un an pe altul. Am ani în care am tradus o singură carte, şi ani în care am tradus două, poate trei…) Traduc zi de zi, de luni până duminică, un anumit număr de semne în mod ideal, între anumite ore, cu grafic de lucru făcut în funcţie de carte, de dimensiunile, dar mai ales de dificultatea ei. Iar când mă opresc, mă opresc de tot pentru o vreme. Atunci încerc să mai scriu. Recunosc, e tot mai greu cu timpul; scriam mai uşor când aveam un serviciu clasic, iar după-amiezele şi serile erau doar ale mele, ca să nu mai zic de sâmbete şi duminici. Acum e ceva mai greu să îmi decupez acest timp pentru scris. Nu poţi scrie nimic lung în perioadele când traduci, eşti în altă poveste, în alt ton – aşa că traduci şi în „timpul liber”.
De ce scrii? Ce-ţi oferă scrisul? Ce-i oferi tu lui?
De ce zboară păsările, de ce ninge, de ce îmi strecor picioarele în papuci dimineaţa? Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu. Este modul meu de a mă exprima, acolo unde alţii poate vorbesc cu prietenii, cresc copii, se duc la serviciu, proiectează avioane, machetează pagini. Nu ştiu. Scrisul e chin şi bucurie, obsesie şi dragoste. M-am gândit de multe ori, foarte serios în ultima vreme, să încetez să mai public. De asta mă pot lipsi, ba chiar am descoperit că o asemenea decizie îţi oferă un confort delicios. Dar să scriu nu cred că o să mă pot opri – adică nu pot lua o asemenea hotărâre, deşi zilnic mă întreb dacă o să mai scriu vreodată ceva, împiedicată cum sunt…
Care sunt scriitorii fără de care nu ţi-ai putea imagina literatura lumii? Ştiu că e greu să alegi, însă spune-mi despre marile tale iubiri literare.
Nabokov, Beckett, Cehov, Salinger, Kafka, Tolstoi, Kundera, scriu şi îmi dau seama că doar zgârii cu unghia pe suprafaţa unui lac fără fund, căci în spatele lui Beckett îl zăresc pe Dante, ca să zicem doar Dante, şi în spatele lui Nabokov parcă se vede Flaubert, ca să zicem numai Flaubert, şi tot aşa, mult în urma fiecăruia şi mult înainte, pe nenumărate ramificaţii. E de ales şi de iubit la nesfârşit.
Ce carte ai vrea să citeşti şi n-a fost scrisă niciodată?
Previzibil: aş vrea să citesc cartea mea neterminată, care nu ştiu dacă va mai fi scrisă vreodată. Dar n-aş vrea, acum, să mă simt şi mai presată de acea jumătate din mine care dă interviul… aşa că nu, jumătatea mea amărâtă şi obosită, stai liniştită, de fapt n-aş vrea s-o citesc.
Ce carte ţi-ai dori să nu fi fost scrisă vreodată?
Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu o voi face nici acum. Sunt destule reproşuri stupide în jurul unor cărţi, eu însămi m-am lovit de câteva – ele vin de obicei din partea celor care nu au obişnuinţa de a citi, şi de aceea citesc cu o riglă în mână. Orice carte scrisă este o lume nou-născută. Cum să ucizi nou-născuţi?
Ce părere ai despre faptul că tot mai mulţi oameni par să-şi însuşească vocaţia de scriitor? Câtă impostură crezi că există în literatura de azi?
Nu cred că sunt tot mai mulţi, cred că sunt doar mai vizibili şi mai puţin pudici, dau liber la orice. Eu aş îmbrăţişa absolut fiecare om care simte nevoia să exprime ceva prin scris sau prin orice altă formă artistică, muzică, desen, fotografie, film. Impostură nu cred că există niciodată în clipa care te îndeamnă să scrii, indiferent cum, indiferent ce. E undeva dincoace de asta, în afişările publice şi în alipiri la grupuri guralive, nu ştiu… Detest grupurile de orice fel, îmbulzelile, sporovăielile – toate astea n-au nimic de-a face cu scrisul. Impostura nu există niciodată la nivel de unu – este oare impostură în maimuţa care apucă o pensulă şi se minunează că galbenul din borcan arată aşa de frumos întins într-o dâră pe o pânză? –, ci doar atunci când apar pluralul, grupul, gaşca, reţeaua, „familia” şi, implicit, fluturarea şi lăudarea şapodovrei…
Ce-ţi doreşti cel mai mult pentru anul acesta?
Să termin cu bine traducerea la care lucrez din octombrie, o carte splendidă, de dimensiunile dicţionarului român-englez, pentru care am la dispoziţie aproape un an, şi să se întâmple o minune, ceva inimaginabil, aşa încât să pot avea o lună liberă. N-am mai avut o asemenea vacanţă de vreo nouă ani.
Veronica, încă puțin despre cărți
Cel mai frumos cuplu din cărţi:
Sybil şi John Shade, din „Foc palid” de Nabokov.
Trei dintre cuvintele tale favorite:
Tucu-tucu, agar-agar, şi.
Cel mai nesuferit personaj dintr-o carte:
Cineva sau ceva de prin „Micul prinţ”, carte la care am cumplită alergie.
Eroina ta literară:
Tatiana, din „Evgheni Oneghin” de Puşkin.
Cel mai frumos cuvânt în limba engleză:
Stillicide.
Cea mai reuşită ecranizare a unei cărţi:
„Moromeţii”, cu Victor Rebengiuc (1988).
Câte cărţi crezi că ai citit până acum?
N-am nici cea mai mică idee, în tot cazul nici măcar pe toate din biblioteca mea mereu schimbătoare.
Trei cărţi pe care ţi-e ruşine că nu le-ai citit încă:
„Omul fără însuşiri”, „Aventurile lui Habarnam”, multe cărţi ale copilăriei cu care se laudă românii şi cu care eu pur şi simplu n-am avut de-a face la mine pe planetă.
Ceai sau cafea – ce se asortează mai bine lecturii?
Nu beau nimic când citesc.
Dacă ai putea locui într-o carte:
Era să răspund, când mi-am dat seama că eu chiar locuiesc într-o carte.
Veronica D. Niculescu este unul dintre acei oameni cărora iubitorii de literatură îi datorează bucurie: scrie și traduce cărți, deci produce pentru noi materie de citit și de-adorat. Și, deși spune că nu știe de ce scrie, e limpede că o face pentru că nu poate să trăiască altfel. Veți înțelege asta din conversația noastră de mai jos, în care vorbește despre cuvinte ca despre niște făpturi vii, care „abia așteaptă să te uiți la ele” și să le aduci acasă.
Ce crezi că ar fi important să ştie despre tine un om care abia te-a cunoscut?
Cât mai puţine.
Cu care dintre pasiunile tale te identifici mai mult – cu cea de traducătoare sau cu cea de scriitoare?
Să o luăm aşa: Aş putea trăi fără să traduc? Bineînţeles. Aş putea trăi fără să scriu? Sigur că da, tot aşa cum aş trăi dacă aş rămâne fără o mână.
Într-un interviu pe care l-am făcut acum ceva vreme, scriitorul Juan Pablo Villalobos spunea că datorează enorm traducătorilor săi, despre care consideră că fac o muncă la fel de importantă precum a scriitorilor. L-am auzit şi pe Murakami spunând acelaşi lucru. Crezi că aşa este, că traducătorii sunt şi „puţin” scriitori? În ce măsură, în ce sens?
Cuvântul cheie aici este „muncă”. Să traduci este o muncă. Traducătorul rescrie, cărarea este croită deja. Există traducători care n-au scris niciodată nici un rând de-al lor. Da, într-o traducere toate cuvintele sunt ale tale, dar, paradoxal, nici unul nu este al tău. Însă atunci când scrii, nu doar că tu croieşti singur potecă în pădure necălcată de om, dar tu desenezi şi pădurea, şi cerul, şi apa, şi vietăţile care mişună pe acolo. Tradusul şi scrisul sunt lucruri extrem de diferite.
Ai avut vreodată tentaţia de a îmbunătăţi un text pe care îl traduceai?
Aud uneori: „O traducere extraordinară, sună mai bine ca originalul!” Este o enormitate. Trebuie să uiţi de tine atunci când traduci şi să fii una cu textul şi cu autorul tradus – în ton şi în ritm, în fiecare cuvânt şi în ansamblu. Să îl dai cititorului pe acel scriitor, aşa cum este el. Am avut o singură dată de tradus un text prost, foarte prost, pe care a trebuit să-l îmbunătăţesc. Nu era literatură, era o broşură turistică. Frazele începeau pornind către sud şi se terminau la nord. Am stat cu biciul pe ele, a fost un calvar, şi mă şi simţeam mereu vinovată că nu redau aberaţiile întocmai; trişam îmbunătăţind, rescriind. Nu mi s-a întâmplat niciodată cu literatura, am avut şi noroc să traduc autori la care nu doar că nu ai ce îmbunătăţi, dar grija permanentă e să nu strici, să te ridici la nivelul lor, ceea ce bineînţeles că e imposibil. Cei care spun că îmbunătăţesc un text la traducere ar trebui puşi la zid, iar cititorii să tragă cu praştia de cuvinte în ei, să le arunce găleţi de apă rece în cap… Eşti dator să te străduieşti să traduci un autor exact aşa cum este el; e singura cale onestă.
Când ţi s-a întâmplat să te simţi neputincioasă în a exprima pe limba ta ceva scris de altcineva?
Cel mai des atunci când traduceam Beckett, mai ales textele de început. Înţelegi absolut fiecare cuvânt, dar nu înţelegi cum trebuie tradus, nu înţelegi sensul ascuns, vezi că acolo mai este încrustat un ceva misterios. Proza de început a lui Beckett e înţesată de aluzii, de citate răsucite, iar până nu le descifrezi în substrat nu ai ce traduce. Dar se întâmplă şi în faţa unor texte foarte simple să ţi se scurtcircuiteze mintea în faţa celor mai banale echivalenţe. Trebuie să te ridici, să mergi la fereastră, să cânţi, să pleci, să revii. Şi deodată cuvântul potrivit îţi cade din cer.
Care a fost prima carte pe care ai tradus-o şi ce anume din întreaga experienţă te-a făcut să-ţi doreşti să continui?
Am tradus „Ochiul” de Nabokov într-o vacanţă de iarnă, în 2007, din pura mea plăcere, fără nici un contract, fără să discut cu vreo editură. Din fericire, în anul următor, Editura Polirom a câştigat drepturile pentru seria de autor Vladimir Nabokov, coordonatorul seriei fiind Bogdan-Alexandru Stănescu, iar apoi au urmat alte propuneri, un Nabokov, doi Nabokov, şapte Nabokov. Este singura muncă în care am găsit plăcere, adevărată plăcere.
Eu mi-am dorit, când eram copilă, să devin traducător. Spune-mi, te rog, ce am pierdut? În plus, aş fi putut trăi din traduceri? Nu că din presă s-ar trăi uşor…
Eu nu mi-am dorit nici o clipă să devin traducător şi chiar mă tem să nu devin traducător. Vorbeam de plăcere… Eu iubesc literatura şi cărţile, asta ştiu, am vrut să trăiesc făcând lucruri care îmi plac şi care mă ţin vie. Despre cât de uşor sau de greu se trăieşte aşa, n-aş vorbi – nu din pudoarea de a vorbi despre bani sau despre lipsa lor, ci fiindcă atunci când cineva mă întreabă despre „trăitul din” ceva sau altceva, eu ştiu un singur lucru: nu banii dictează alegerea, ci compatibilitatea cu o muncă sau alta.
Ce e extraordinar în faptul că ţi-ai făcut din cuvinte cei mai buni prieteni? Şi ce e teribil de greu în asta?
Te poţi simţi extraordinar de singur când stai toată ziua şi râzi la cuvinte ca la fiinţe, în casă, pe stradă. Dar între prieteni cu ochi şi urechi nu te simţi, oare, tot aşa? E un subiect delicat şi, probabil, deloc interesant pentru alţii.
Când îţi sunt cuvintele prieteni şi când le simţi ostile? Când scrii sau când traduci? Când sunt mai greu de găsit şi de stăpânit?
Niciodată nu m-am gândit la ostilitatea cuvintelor. Niciodată nu am simţit o ostilitate a cuvintelor. Simt apăsare în pagini, în numărul de pagini, în numărul de semne, atunci când traduc cărţi lungi şi se instalează oboseala, mai ales undeva pe la mijloc, când apare senzaţia de rătăcire în mijlocul mării, nu mai vezi malul din spate, nu vezi nici ţărm înainte… La scris, nu există senzaţia asta, acolo înaintezi cum-necum, te poţi opri, poţi face pluta, privind cerul, respirând relaxat, fără să te gândeşti prea mult la un ţărm… Dar cuvintele – cuvintele nu sunt niciodată ostile. Sunt nişte creaturi drăguţe care abia aşteaptă să te uiţi la ele, că şi dau din coadă. Sar pe tine, se împing cu capul sub palma ta, te ling pe papuc, îţi lasă păr pe haine, se ascund pe după filodendron…
Ai ritualuri atunci când lucrezi? Ce-ţi e absolut necesar înainte să te împrieteneşti cu o carte nouă, de scris sau de tradus?
N-am ritualuri. Nu mă pregătesc să aprind lumânări, să convoc spirite, să picur sânge de găină pe pagini… Am o cameră numai a mea, un birou măricel şi curat, o veioză, teancuri de dicţionare şi, în primul rând, linişte.
Când ştii că ai terminat de scris o carte? Când ţi-ai trimis cele şapte cărţi la tipar, ai avut îndoieli, ezitări, nehotărâri de ultim moment?
Îndoieli ai întotdeauna. E complicat. Şi diferit de fiecare dată. Dar ezitări de ultim moment, niciodată. Ţin mult manuscrisele, mult după acel moment când textul face clic şi se închide, mult după ce îl reiau şi-l rescriu şi-l pun deoparte. Trimit când în sfârşit mă decid că aş vrea să public. O singură dată, recent, n-am prea ştiut dacă e bine să public o carte sau nu, dar din motive intime, personale, mai puţin legate de cartea în sine. Însă am fost aruncată în apă şi poate că a fost bine aşa.
Ştiu ce trudă e să traduci un text chiar şi de numai trei pagini. Tu, care traduci tomuri întregi, cum şi de unde mai găseşti energie să scrii cărţi?
Dintre oul şi găina scrisului şi tradusului, la mine mai întâi a fost scrisul. Am strecurat o carte de tradus între două cărţi de scris. Traducerile, mai dese în ultima vreme, se fac cu program. (Nu-s chiar tomuri… Poate par multe când trag linia la capăt de an şi apar copertele una lângă alta, dar unele sunt lucrate în anul precedent sau de pe un an pe altul. Am ani în care am tradus o singură carte, şi ani în care am tradus două, poate trei…) Traduc zi de zi, de luni până duminică, un anumit număr de semne în mod ideal, între anumite ore, cu grafic de lucru făcut în funcţie de carte, de dimensiunile, dar mai ales de dificultatea ei. Iar când mă opresc, mă opresc de tot pentru o vreme. Atunci încerc să mai scriu. Recunosc, e tot mai greu cu timpul; scriam mai uşor când aveam un serviciu clasic, iar după-amiezele şi serile erau doar ale mele, ca să nu mai zic de sâmbete şi duminici. Acum e ceva mai greu să îmi decupez acest timp pentru scris. Nu poţi scrie nimic lung în perioadele când traduci, eşti în altă poveste, în alt ton – aşa că traduci şi în „timpul liber”.
De ce scrii? Ce-ţi oferă scrisul? Ce-i oferi tu lui?
De ce zboară păsările, de ce ninge, de ce îmi strecor picioarele în papuci dimineaţa? Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu. Este modul meu de a mă exprima, acolo unde alţii poate vorbesc cu prietenii, cresc copii, se duc la serviciu, proiectează avioane, machetează pagini. Nu ştiu. Scrisul e chin şi bucurie, obsesie şi dragoste. M-am gândit de multe ori, foarte serios în ultima vreme, să încetez să mai public. De asta mă pot lipsi, ba chiar am descoperit că o asemenea decizie îţi oferă un confort delicios. Dar să scriu nu cred că o să mă pot opri – adică nu pot lua o asemenea hotărâre, deşi zilnic mă întreb dacă o să mai scriu vreodată ceva, împiedicată cum sunt…
Care sunt scriitorii fără de care nu ţi-ai putea imagina literatura lumii? Ştiu că e greu să alegi, însă spune-mi despre marile tale iubiri literare.
Nabokov, Beckett, Cehov, Salinger, Kafka, Tolstoi, Kundera, scriu şi îmi dau seama că doar zgârii cu unghia pe suprafaţa unui lac fără fund, căci în spatele lui Beckett îl zăresc pe Dante, ca să zicem doar Dante, şi în spatele lui Nabokov parcă se vede Flaubert, ca să zicem numai Flaubert, şi tot aşa, mult în urma fiecăruia şi mult înainte, pe nenumărate ramificaţii. E de ales şi de iubit la nesfârşit.
Ce carte ai vrea să citeşti şi n-a fost scrisă niciodată?
Previzibil: aş vrea să citesc cartea mea neterminată, care nu ştiu dacă va mai fi scrisă vreodată. Dar n-aş vrea, acum, să mă simt şi mai presată de acea jumătate din mine care dă interviul… aşa că nu, jumătatea mea amărâtă şi obosită, stai liniştită, de fapt n-aş vrea s-o citesc.
Ce carte ţi-ai dori să nu fi fost scrisă vreodată?
Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu o voi face nici acum. Sunt destule reproşuri stupide în jurul unor cărţi, eu însămi m-am lovit de câteva – ele vin de obicei din partea celor care nu au obişnuinţa de a citi, şi de aceea citesc cu o riglă în mână. Orice carte scrisă este o lume nou-născută. Cum să ucizi nou-născuţi?
Ce părere ai despre faptul că tot mai mulţi oameni par să-şi însuşească vocaţia de scriitor? Câtă impostură crezi că există în literatura de azi?
Nu cred că sunt tot mai mulţi, cred că sunt doar mai vizibili şi mai puţin pudici, dau liber la orice. Eu aş îmbrăţişa absolut fiecare om care simte nevoia să exprime ceva prin scris sau prin orice altă formă artistică, muzică, desen, fotografie, film. Impostură nu cred că există niciodată în clipa care te îndeamnă să scrii, indiferent cum, indiferent ce. E undeva dincoace de asta, în afişările publice şi în alipiri la grupuri guralive, nu ştiu… Detest grupurile de orice fel, îmbulzelile, sporovăielile – toate astea n-au nimic de-a face cu scrisul. Impostura nu există niciodată la nivel de unu – este oare impostură în maimuţa care apucă o pensulă şi se minunează că galbenul din borcan arată aşa de frumos întins într-o dâră pe o pânză? –, ci doar atunci când apar pluralul, grupul, gaşca, reţeaua, „familia” şi, implicit, fluturarea şi lăudarea şapodovrei…
Ce-ţi doreşti cel mai mult pentru anul acesta?
Să termin cu bine traducerea la care lucrez din octombrie, o carte splendidă, de dimensiunile dicţionarului român-englez, pentru care am la dispoziţie aproape un an, şi să se întâmple o minune, ceva inimaginabil, aşa încât să pot avea o lună liberă. N-am mai avut o asemenea vacanţă de vreo nouă ani.
Veronica, încă puțin despre cărți
Cel mai frumos cuplu din cărţi:
Sybil şi John Shade, din „Foc palid” de Nabokov.
Trei dintre cuvintele tale favorite:
Tucu-tucu, agar-agar, şi.
Cel mai nesuferit personaj dintr-o carte:
Cineva sau ceva de prin „Micul prinţ”, carte la care am cumplită alergie.
Eroina ta literară:
Tatiana, din „Evgheni Oneghin” de Puşkin.
Cel mai frumos cuvânt în limba engleză:
Stillicide.
Cea mai reuşită ecranizare a unei cărţi:
„Moromeţii”, cu Victor Rebengiuc (1988).
Câte cărţi crezi că ai citit până acum?
N-am nici cea mai mică idee, în tot cazul nici măcar pe toate din biblioteca mea mereu schimbătoare.
Trei cărţi pe care ţi-e ruşine că nu le-ai citit încă:
„Omul fără însuşiri”, „Aventurile lui Habarnam”, multe cărţi ale copilăriei cu care se laudă românii şi cu care eu pur şi simplu n-am avut de-a face la mine pe planetă.
Ceai sau cafea – ce se asortează mai bine lecturii?
Nu beau nimic când citesc.
Dacă ai putea locui într-o carte:
Era să răspund, când mi-am dat seama că eu chiar locuiesc într-o carte.
16 ianuarie 2015
Trifoi, zori, topaz pe buză
Uite-aşa, când nu te aştepţi, aşa se iveşte gândul cu "cea mai fericită zi din anul trecut" - şi imaginea unei pisici care te aşteaptă la uşă cu un trifoi în bot, frământând podeaua cu labele. Un şir de asemenea zile, vara trecută, când mergând pe la ea în lipsa stăpânilor inventam de fiecare dată la metrou o carte nouă de scris, şi o compuneam cu fervoare în gând, cu cheia străină în buzunar, aşteptând pe peron, şi urcând scările, şi legănându-mă pe bulevardul necunoscut, şi o terminam printre blocuri, se risipea. Pisica, la uşă. Şi apoi ziua când vii pe jos de la târgul de carte, s-a lansat fluturele de mai, a plouat toată ziua, iarba e verde şi nu-ţi vine să crezi ce-ai făcut. Treci pe lângă hotel, mergi încet către casă, singur-singur, vara pisicii e încă departe. Trebuia să fie despre fericire. Nu e. Noapte bună.
2 ianuarie 2015
Plimbări
(Foto: VDN)
*
În anul care s-a terminat, n-am publicat în volum nimic din ce am scris în ultimii doi ani. Nimic din ce-am scris în ultimii doi ani nu ştiu dacă o să se lege vreodată în vreo carte. N-aş zice nici picurată cu ceară ce intenţionez să scriu, cum fac şi de ce fac - fiindcă nu tot ce scriem se şi publică, nu tot ce scriem vrem să se şi publice.
Diferenţa dintre publicat şi scris e cea dintre căprioara ţesută pe o carpetă de perete şi fiinţa vie cu acelaşi nume care aleargă liberă prin pădure.
*
"Nu m-am atins de sticla asta de douăzeci de ani" - o confesiune inedită în dosarul "Despre ingineri" realizat de Matei Pleşu în Dilema veche.
30 decembrie 2014
Cărţile din 2014
2014 arată aşa, dar rămîne anul unei singure cărţi.
"Simfonia animalieră" este scrisă în vara şi toamna lui 2012, după ce terminasem de tradus Beckett. "Cad castane..." cuprinde texte dintre 2007 şi 2011, dar a fost alcătuită, în mare, tot în vara aceea teribilă, a lui 2012.
Traducerea "Foc palid" a fost încheiată la finalul lui februarie 2014. Au urmat cîteva luni de retuşuri, iar cartea s-a lansat în mai, la târg. Zilele astea sînt exact şase ani de la primele mele încercări de traducere a poemului, din decembrie 2008. Tradusesem o sută de versuri şi pusesem totul deoparte, cu hotărârea de a nu mă atinge vreodată de povestea asta ale cărei rotiţe dumnezeieşti mi se păruseră imposibil de sincronizat. Toamna trecută, însă, după mutarea aici şi după ce tradusesem tot anul la "Darul", am simţit şi că trebuie, şi că vreau foarte tare să mă iau la întrecere cu cartea asta şi cu mine. Ceea ce altă dată mi se părea sinucidere mi se arăta acum ca salvare. Poate că este nedrept pentru o carte să fie tradusă aşa, din dorinţa arzătoare a unui om de a se păstra viu, de a se munci pînă la rană şi astfel de-a se salva. Însă toamna, iarna şi primăvara petrecute traducînd "Foc palid" de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat pe lume vor rămîne lunile cele mai intense din viaţa mea, mai întîi dificile pînă la disperare, apoi înnebunitor de frumoase, o lecţie pe care vreau să o ţin minte, despre timpul din timp, despre viaţa din viaţă, despre dragoste şi salvare.
Celelalte două traduceri, "Ultima iluzie" şi "Sfârşitul poveştii" sînt lucrate integral în acest an.
Iar cartea pe care o traduc acum are aceleaşi iniţiale cu ale cărţii la care poate că scriu.
Cam asta ar fi povestea celor cinci apariţii din 2014.
"And the rest is rust and stardust".
"Simfonia animalieră" este scrisă în vara şi toamna lui 2012, după ce terminasem de tradus Beckett. "Cad castane..." cuprinde texte dintre 2007 şi 2011, dar a fost alcătuită, în mare, tot în vara aceea teribilă, a lui 2012.
Traducerea "Foc palid" a fost încheiată la finalul lui februarie 2014. Au urmat cîteva luni de retuşuri, iar cartea s-a lansat în mai, la târg. Zilele astea sînt exact şase ani de la primele mele încercări de traducere a poemului, din decembrie 2008. Tradusesem o sută de versuri şi pusesem totul deoparte, cu hotărârea de a nu mă atinge vreodată de povestea asta ale cărei rotiţe dumnezeieşti mi se păruseră imposibil de sincronizat. Toamna trecută, însă, după mutarea aici şi după ce tradusesem tot anul la "Darul", am simţit şi că trebuie, şi că vreau foarte tare să mă iau la întrecere cu cartea asta şi cu mine. Ceea ce altă dată mi se părea sinucidere mi se arăta acum ca salvare. Poate că este nedrept pentru o carte să fie tradusă aşa, din dorinţa arzătoare a unui om de a se păstra viu, de a se munci pînă la rană şi astfel de-a se salva. Însă toamna, iarna şi primăvara petrecute traducînd "Foc palid" de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat pe lume vor rămîne lunile cele mai intense din viaţa mea, mai întîi dificile pînă la disperare, apoi înnebunitor de frumoase, o lecţie pe care vreau să o ţin minte, despre timpul din timp, despre viaţa din viaţă, despre dragoste şi salvare.
Celelalte două traduceri, "Ultima iluzie" şi "Sfârşitul poveştii" sînt lucrate integral în acest an.
Iar cartea pe care o traduc acum are aceleaşi iniţiale cu ale cărţii la care poate că scriu.
Cam asta ar fi povestea celor cinci apariţii din 2014.
"And the rest is rust and stardust".
28 decembrie 2014
Şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu
Permiteţi-mi să vă aşez sub brad cartea cu care mi-am petrecut eu sărbătorile de iarnă anul trecut. Am locuit cu ea, m-am plimbat cu ea pe străzi, rostogolind câte un distih care nu se voia domesticit pe limba noastră, am tremurat cu ea pe malul unui lac fără fund, când se topea gheaţa, primăvara, întrebându-mă ce va fi dacă va fi să pot să termin această traducere. Am terminat-o; iar cartea încă locuieşte cu mine. Mă veţi ierta: pare că e vorba despre mine, însă nu este.
Voi lega cartea cu o panglică stacojie: când vă veţi apropia, veţi vedea cum, de fapt, funda-i un fluture. Cartea se numeşte “Foc palid”. Verde, aşa, cu un fluture roşcat pe copertă, ai zice că-i darul potrivit de Crăciun. Nu cred în cărţile de sezon – cred însă în daruri. În cărţi nespus de dragi dăruite numai acelor prieteni apropiaţi care ştii că le vor citi şi, poate, înţelege. Cartea asta, “netraductibila”, legendara, neatinsa, şoptita pe la colţuri, s-a vândut binişor la târgul de carte de astă-vară, locul 4 în top. Dar câţi o şi citesc? Deocamdată, nici un cronicar cu sac roşu în spinare nu i-a dăruit nici o pagină în vreo revistă de la noi. Cât despre cumpărătorii de la târg, cei îndemnaţi de faimă sau reclame, nu am habar… Cărţile cumpărate şi necitite ar trebui să ne dispară din rafturi, aşa cum mi-a dispărut mie avionul cu motor abia primit de Crăciun, pe la 4-5 ani, când nu voiam să mănânc. “Foc palid” v-aş pune sub brad, numărându-vă cu grijă pe degetele mele, şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu. O mie de versuri comentate anapoda de cel mai mare, detestabilo-amuzant nebun al literaturii universale.
Răspuns pentru ancheta "Cartea de sub brad", Bookaholic.
Voi lega cartea cu o panglică stacojie: când vă veţi apropia, veţi vedea cum, de fapt, funda-i un fluture. Cartea se numeşte “Foc palid”. Verde, aşa, cu un fluture roşcat pe copertă, ai zice că-i darul potrivit de Crăciun. Nu cred în cărţile de sezon – cred însă în daruri. În cărţi nespus de dragi dăruite numai acelor prieteni apropiaţi care ştii că le vor citi şi, poate, înţelege. Cartea asta, “netraductibila”, legendara, neatinsa, şoptita pe la colţuri, s-a vândut binişor la târgul de carte de astă-vară, locul 4 în top. Dar câţi o şi citesc? Deocamdată, nici un cronicar cu sac roşu în spinare nu i-a dăruit nici o pagină în vreo revistă de la noi. Cât despre cumpărătorii de la târg, cei îndemnaţi de faimă sau reclame, nu am habar… Cărţile cumpărate şi necitite ar trebui să ne dispară din rafturi, aşa cum mi-a dispărut mie avionul cu motor abia primit de Crăciun, pe la 4-5 ani, când nu voiam să mănânc. “Foc palid” v-aş pune sub brad, numărându-vă cu grijă pe degetele mele, şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu. O mie de versuri comentate anapoda de cel mai mare, detestabilo-amuzant nebun al literaturii universale.
Răspuns pentru ancheta "Cartea de sub brad", Bookaholic.
12 decembrie 2014
Plimbări
(Foto: VDN)
*
Atunci când traduci, se petrece undeva pe la mijloc ceva care mă duce mereu cu gândul la o rătăcire pe mare - după prima sută şi ceva de pagini, nu se mai vede nici ţărmul din urmă, de unde-ai plecat cu voioşie, şi nici înainte nu se vede nimic. Un soi de panică: oricât ai lopăta eşti departe şi de plecări, şi de sosiri, începi să te sperii de oboseală, de locul nemarcat de pe hartă de unde nu ştii dacă mai scapi. Când însă eşti în cartea ta, care chiar atunci se croieşte, zona asta, de rătăcire prin miez, e cea mai plăcută. Te poţi întinde pe spate o vreme, te poţi uita cum trec norii, îţi poţi asculta bătăile inimii, nu-ţi trebuie mal - nu-ţi trebuie mal.
*
Spectacolul iubirii. O fostă colegă dirijând circulaţia într-o intersecţie aglomerată din capitală, la intrarea pe o stradă unde a locuit ani de zile cu iubitul ei, un străin plecat acum într-o ţară exotică, unde studiază păsările şi predă gramatica limbii engleze, în timp ce pe vechea lor stradă a rămas maşina brigăzii antitero - păzind o ambasadă - şi prietena mea răvăşită - păzind locul unei iubiri despre care numai alţi nebuni mult mai nebuni decât ea ar putea spune că nu mai există.
(SVJS)
10 decembrie 2014
Totul a început cu un pescăruş
Stau pe scena teatrului de la Sibiu, se joacă în avanpremieră Pescăruşul lui Andrei Şerban. Locul meu este chiar lîngă maşina de scris a lui Treplev. Dar eu, ca şi Nina, sînt ochi şi urechi la Trigorin: „Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie...” Peste două acte, Arkadina îi aduce lui Treplev „revista cu noua ta povestire”. Treplev îi mulţumeşte şi o aşază lângă maşina de scris, peste altele. Recunosc imediat titlul revistei – este Suplimentul de cultură, citesc şi eu revista asta, tare mi-ar plăcea să scriu acolo.
După spectacol, ni se îngăduie să mai zăbovim o vreme pe scenă. Acum pe maşina de scris este chiar pescăruşul. Îi fac o fotografie. Pasărea împăiată stă cu spatele la aparatul de fotografiat, iar lumina care bate din faţă îi pătrunde prin pene şi îi conferă o însufleţire bizară.
Era la sfârşitul lui 2006, mă mutasem de vreo jumătate de an înapoi la Sibiu, după ce locuisem o vreme în Bucureşti şi lucrasem într-un trust de presă, una dintre închisorile de catifea unde buzunarul nu are griji, dar nici sufletul bucurii. Înapoi acasă, cu cartea de muncă într-un sertar, începeam ceea ce se numeşte trăitul pe cont propriu. Mersul pe sîrmă, balans cu drepturi de autor în dreapta şi-n stînga, acum da, acum ba.
Peste cîteva zile, am trimis poza aceea pe adresa Suplimentului de cultură. Nu mai ştiu ce mi-aţi răspuns. Dar am în faţă ziarul. În pagina a treia a numărului din 6 ianuarie 2007, e pescăruşul meu, luminat din faţă, cu spatele la noi.
Au urmat ani atît de frumoşi, începînd cu magnificul 2007. Am pe birou – din nou în Bucureşti – un teanc destul de gros de articole din SdC. Cele mai multe sînt din acei primi ani, fabuloşi pentru Sibiu. Spectacole de teatru, concerte, expoziţii, lansări de carte. Sună sec, dar a fost savuros, am consumat cîte n-aş fi consumat altfel într-o viaţă. Mă uit pe titluri: Ajută-mă, Tarantino!; Maratonul poeziei, 15 ore de lectură publică; Dar vai, cavalerul n-are mîini!; Festivalul a crescut mare, oraşul i-a rămas mic; Filme de Cannes în oraşul cu un singur cinematograf; Erofeev: „Cel mai bun spectacol făcut după vreo operă de-a mea”; Herzog: Să mori ucis din dragoste de urs; Proiectele gonflabile ale Sibiului; Când mergi la teatru ca să mori.
Iar într-o zi de iarnă de la începutul lui 2008, cu senzaţia că bat din interior cu un ciocănel de lemn în coaja unui ou, am trimis la Editura Polirom vestea că cineva, eu, adică nimeni – singura mea carte de vizită era că scriu, de la o vreme, şi articole în Suplimentul de cultură – a tradus în taină şi din pură plăcere o carte de Nabokov, Ochiul. Oare ar folosi cuiva vestea asta? În toamna acelui an lansam cartea, alături de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Anca Băicoianu. Începea un drum nou, al traducerilor – de la acea iarnă au trecut şapte ani, între timp am tradus şapte cărţi de Nabokov şi acum mă bălăcesc în a opta, Scrisori pentru Vera. Traducerile mă ţin tot mai departe de actualitate, de articole – deşi mă simt atît de ciudat să spun că mă ţin departe de ceva. Mă ţin aproape. Mă ţin, pur şi simplu.
Ca să revin la Suplimentul de cultură, alături de teancul cu articole mai am unul, cel cu rubricile Diabloguri, 137 de texte scrise împreună cu domnul Emil Brumaru vreme de trei ani şi jumătate. Întîmplător sau nu, primul se numeşte „Fragment cu teatru”, iar ultimul „Toamnă, toamnă”. Şi tot întîmplător – sau nu! – aceste texte au fost recent reunite sub titlul Cad castane din castani. Cartea s-a lucrat cînd erau mai pline trotuarele de castane şi se va lansa în exact aceeaşi zi în care am lansat prima traducere din Nabokov. La cît de straniu şi de circular curge totul, mă aştept să prezinte cartea un pescăruş.
La mulţi ani şi vă mulţumesc!
Suplimentul de cultură, 17 noiembrie 2014, invitaţie la aniversarea de 10 ani.
2 decembrie 2014
Apariţia
"Acum voi iscodi frumosul cum
Nimeni nu l-a mai iscodit. Acum
Eu voi striga ca nimeni. Ne-ncercatul
Voi încerca. Voi face necreatul."
Terminasem de tradus "Foc palid", era primăvară, mergeam cu trenul la Timişoara, unde aveam să mai citesc pentru ultima oară şpalturile, la masa din grădină. Începeau să revină spaimele. Mă acaparează, cu o plăcere teribilă apropiată nebuniei, şi scrisul, şi tradusul - în taină, doar ale mele - însă momentul publicării este întotdeauna unul de groază.
Mă uitam pe fereastră, mă gândeam la cine ştie ce detaliu din tot hăţişul de spaime şi îndoieli. Şi atunci, în stânga mea, chiar dincolo de geam, aş putea zice înaintând umăr în umăr cu mine, am văzut uluită cum zboară un fluture. Un future roşcat cu o bulină inconfundabilă, fâlfâind sârguincios, insistent, care m-a însoţit poate preţ de un minut - dar ce timp prelung, minunat dilatat. Era exact imaginea de pe coperta noastră, iar cine a citit "Foc palid" ştie că apariţia nu putea să mă lase deloc indiferentă.
Nimeni nu l-a mai iscodit. Acum
Eu voi striga ca nimeni. Ne-ncercatul
Voi încerca. Voi face necreatul."
Terminasem de tradus "Foc palid", era primăvară, mergeam cu trenul la Timişoara, unde aveam să mai citesc pentru ultima oară şpalturile, la masa din grădină. Începeau să revină spaimele. Mă acaparează, cu o plăcere teribilă apropiată nebuniei, şi scrisul, şi tradusul - în taină, doar ale mele - însă momentul publicării este întotdeauna unul de groază.
Mă uitam pe fereastră, mă gândeam la cine ştie ce detaliu din tot hăţişul de spaime şi îndoieli. Şi atunci, în stânga mea, chiar dincolo de geam, aş putea zice înaintând umăr în umăr cu mine, am văzut uluită cum zboară un fluture. Un future roşcat cu o bulină inconfundabilă, fâlfâind sârguincios, insistent, care m-a însoţit poate preţ de un minut - dar ce timp prelung, minunat dilatat. Era exact imaginea de pe coperta noastră, iar cine a citit "Foc palid" ştie că apariţia nu putea să mă lase deloc indiferentă.
25 noiembrie 2014
Vei pleca
...Vei pleca; vom uita unul de-altul;
dar când şi când numele unei străzi
sau o flaşnetă plângând la amurg
ne va aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decât ne-ar putea aminti gândul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul când sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gândul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.
Nabokov, într-o scrisoare către Vera,
un fragment din Tragedia domnului Morn,
la care lucra în 1924.
(trad. V.D.N.)
dar când şi când numele unei străzi
sau o flaşnetă plângând la amurg
ne va aduce aminte într-un fel mult mai viu
şi mai sincer decât ne-ar putea aminti gândul
sau transmite cuvintele, de acel lucru esenţial
care era între noi, lucrul esenţial pe care
noi nu-l cunoaştem...
Iar la ceasul când sufletul
va simţi farmecul fleacurilor trecute –
sufletul va înţelege că-n veşnicie totul e veşnic:
gândul geniului şi gluma vecinului,
suferinţa vrăjită a lui Tristan
şi cea mai trecătoare iubire.
Nabokov, într-o scrisoare către Vera,
un fragment din Tragedia domnului Morn,
la care lucra în 1924.
(trad. V.D.N.)
24 noiembrie 2014
Un sertar din care se revarsă panglici colorate
Lansarea castanelor
„Cad castane din castani” pleacă de la 134 de texte publicate iniţial în „Suplimentul de cultură” – nu sunt toate acele rubrici, ci am făcut o selecţie, dar sunt şi câteva texte inedite, în capitolul final, cel jucăuş, texte pe care nu le-am putut publica în revistă – este vorba despre un dialog plin cu poezioare şi jucării. În revistă, de fapt culegeam nişte discuţii purtate în special pe blogul meu – nu are rost să îl căutaţi, nu prezintă nici un fel de importanţă şi cred că exact de asta s-au născut dialogurile – şi doar trei dialoguri pleacă de pe blogul domnului Emil Brumaru, din simplul motiv că eu nu mergeam acolo prea des – dânsul îşi punea acolo de obicei poeziile – însă eu postam pe blogul meu destul de mult (fiindcă eram într-o perioadă când traduceam şi nu scriam) şi, bineînţeles, cu nici cea mai mică intenţie de a publica textele astea undeva, pentru că... nici nu am de ce să motivez: nu te gândeşti, când scrii pe un blog lucruri personale, să le publici. La un moment dat, domnul Brumaru avea o rubrică în „Suplimentul de cultură” şi eu decupam pentru dânsul din discuţiile noastre nişte răspunsuri de pe blogul meu, care se potriveau pentru a fi folosite în rubrică. Până la urmă, răspunsurile dânsului se întreţeseau foarte tare cu întrebările mele, şi dânsul a propus să lăsăm totul acolo şi facem împreună rubrica „Diabloguri”. Poate că atunci lumea s-a mirat, însă aveam deja scris împreună „Basmul Prinţesei Repede-Repede”, care a mai fost ţinut încă un an de noi până s-a publicat.
Cam asta ar fi povestea rubricii.
Povestea cărţii, din punctul meu de vedere sună cam aşa:
În „Basmul Prinţesei Repede-Repede” sunt şapte dealuri. Personajele călătoresc peste şapte dealuri, obstacole sau locuri frumoase, ca să ajungă în sfârşit la ţelul lor, la prinţesă. Pentru mine, aceasta este a şaptea carte. M-am gândit aseară şi, în mod paradoxal, este dealul şi cel mai uşor, şi cel mai dificil de trecut.
Cel mai uşor a fost scrisul. Pentru că eu am scris pentru mine. La toate celelalte cărţi m-am chinuit îngrozitor. Eu nu scriu uşor, îmi caut idei, personaje, teme, durează cam patru ani între cărţi. Dar aici, eu nu am scris o carte. Am scris nişte postări pe blog şi am discutat cu un prieten. Din punctul meu de vedere, este cartea unei prietenii care a durat opt ani. Primul text din carte este din 2007, iar ultimul este din 2014, un adaos pus de mine, tot din „Suplimentul de cultură”.
De ce a fost cel mai dificil deal – şi este, în clipa asta? Pentru că, pe cât de uşor s-au scris textele astea, şi cu o plăcere atât de mare, pe atât de mare a fost opoziţia mea la publicarea acestei cărţi. Între scris şi publicare este o diferenţă mare, sunt două lucruri complet diferite. Una este să scrii, şi alta este să-ţi asumi să apară în volum ce ai scris. Eu am alcătuit cartea, acum doi ani. Am luat acele texte şi le-am ordonat, aşa cum zicea Radu Vancu, pe teme. Bineînţeles că am început cu copilăria. Apoi despre cărţi, despre viaţă, despre moarte, apoi partea jucăuşă... Şi am zis, uite, ne-a ieşit o carte, dar nu ne-am gândit să o publicăm. Şi s-a întâmplat abia acum.
Odată apărută cartea, panica a dispărut, pentru că mi se pare şi mie că a ieşit rezonabil, aşa cum este turnată în formă, şi probabil eu scăpată de spaime - pentru că oricum nu mai aveam ce să fac de acum.
Am avut senzaţia, răsfoind cartea în această săptămână de când a apărut, că deschid un sertar de lemn vechi, din care se revarsă panglici colorate; şi singurul lucru pe care îl simt despre carte acum este că ea conservă o lume pe cale de dispariţie sau chiar dispărută. Sunt nişte ani în care zarva, forfota era infimă faţă de ce se întâmplă acum – să zicem în mediul virtual, dar nu numai – se putea discuta între doi oameni – şi singurele discuţii sunt între doi oameni sau cu tine, tu singur. Iar pentru mine asta e frumuseţea cărţii. Cartea păstrează o vreme când se putea vorbi pe îndelete, fără să apară alţi zece comentatori când vrei să spui ceva, fără să se lăţească un smiley ca din gumă de mestecat cu o inimioară sau un hihi, fără să scrii o poezie şi să se ivească imediat careva să spună că nu e aşa, ci e invers, de parcă ar fi o realitate...
Aş vrea să mai spun că Radu Vancu citeşte în această seară, la Institutul Blecher, poezii din cartea la care lucrează acum şi că Adela Greceanu îşi lansează mâine, la Cartea Românească, volumul „Şi cuvintele sunt o provincie” – şi nu este reclamă, este prietenie. Fiindcă şi cartea pe care o lansăm acum este cartea unei prietenii.
(De la lansarea volumului "Cad castane din castani",
22 noiembrie, Târgul Gaudeamus.)
O întregistrare audio integrală a lansării am găsit pe site-ul dinviata.ro şi poate fi ascultată aici.
Înregistrarea nu este foarte clară, este probabil făcută din public, nu ştiu cine este autorul, dar îi mulţumesc. Momentele cele mai preţioase din viaţă, oricât de chinuitoare şi tremurate, trebuie să ne rămână consemnate.
(P.S.: Autoarea înregistrării este Anca Hromadnik. Mulţumesc.)
„Cad castane din castani” pleacă de la 134 de texte publicate iniţial în „Suplimentul de cultură” – nu sunt toate acele rubrici, ci am făcut o selecţie, dar sunt şi câteva texte inedite, în capitolul final, cel jucăuş, texte pe care nu le-am putut publica în revistă – este vorba despre un dialog plin cu poezioare şi jucării. În revistă, de fapt culegeam nişte discuţii purtate în special pe blogul meu – nu are rost să îl căutaţi, nu prezintă nici un fel de importanţă şi cred că exact de asta s-au născut dialogurile – şi doar trei dialoguri pleacă de pe blogul domnului Emil Brumaru, din simplul motiv că eu nu mergeam acolo prea des – dânsul îşi punea acolo de obicei poeziile – însă eu postam pe blogul meu destul de mult (fiindcă eram într-o perioadă când traduceam şi nu scriam) şi, bineînţeles, cu nici cea mai mică intenţie de a publica textele astea undeva, pentru că... nici nu am de ce să motivez: nu te gândeşti, când scrii pe un blog lucruri personale, să le publici. La un moment dat, domnul Brumaru avea o rubrică în „Suplimentul de cultură” şi eu decupam pentru dânsul din discuţiile noastre nişte răspunsuri de pe blogul meu, care se potriveau pentru a fi folosite în rubrică. Până la urmă, răspunsurile dânsului se întreţeseau foarte tare cu întrebările mele, şi dânsul a propus să lăsăm totul acolo şi facem împreună rubrica „Diabloguri”. Poate că atunci lumea s-a mirat, însă aveam deja scris împreună „Basmul Prinţesei Repede-Repede”, care a mai fost ţinut încă un an de noi până s-a publicat.
Cam asta ar fi povestea rubricii.
Povestea cărţii, din punctul meu de vedere sună cam aşa:
În „Basmul Prinţesei Repede-Repede” sunt şapte dealuri. Personajele călătoresc peste şapte dealuri, obstacole sau locuri frumoase, ca să ajungă în sfârşit la ţelul lor, la prinţesă. Pentru mine, aceasta este a şaptea carte. M-am gândit aseară şi, în mod paradoxal, este dealul şi cel mai uşor, şi cel mai dificil de trecut.
Cel mai uşor a fost scrisul. Pentru că eu am scris pentru mine. La toate celelalte cărţi m-am chinuit îngrozitor. Eu nu scriu uşor, îmi caut idei, personaje, teme, durează cam patru ani între cărţi. Dar aici, eu nu am scris o carte. Am scris nişte postări pe blog şi am discutat cu un prieten. Din punctul meu de vedere, este cartea unei prietenii care a durat opt ani. Primul text din carte este din 2007, iar ultimul este din 2014, un adaos pus de mine, tot din „Suplimentul de cultură”.
De ce a fost cel mai dificil deal – şi este, în clipa asta? Pentru că, pe cât de uşor s-au scris textele astea, şi cu o plăcere atât de mare, pe atât de mare a fost opoziţia mea la publicarea acestei cărţi. Între scris şi publicare este o diferenţă mare, sunt două lucruri complet diferite. Una este să scrii, şi alta este să-ţi asumi să apară în volum ce ai scris. Eu am alcătuit cartea, acum doi ani. Am luat acele texte şi le-am ordonat, aşa cum zicea Radu Vancu, pe teme. Bineînţeles că am început cu copilăria. Apoi despre cărţi, despre viaţă, despre moarte, apoi partea jucăuşă... Şi am zis, uite, ne-a ieşit o carte, dar nu ne-am gândit să o publicăm. Şi s-a întâmplat abia acum.
Odată apărută cartea, panica a dispărut, pentru că mi se pare şi mie că a ieşit rezonabil, aşa cum este turnată în formă, şi probabil eu scăpată de spaime - pentru că oricum nu mai aveam ce să fac de acum.
Am avut senzaţia, răsfoind cartea în această săptămână de când a apărut, că deschid un sertar de lemn vechi, din care se revarsă panglici colorate; şi singurul lucru pe care îl simt despre carte acum este că ea conservă o lume pe cale de dispariţie sau chiar dispărută. Sunt nişte ani în care zarva, forfota era infimă faţă de ce se întâmplă acum – să zicem în mediul virtual, dar nu numai – se putea discuta între doi oameni – şi singurele discuţii sunt între doi oameni sau cu tine, tu singur. Iar pentru mine asta e frumuseţea cărţii. Cartea păstrează o vreme când se putea vorbi pe îndelete, fără să apară alţi zece comentatori când vrei să spui ceva, fără să se lăţească un smiley ca din gumă de mestecat cu o inimioară sau un hihi, fără să scrii o poezie şi să se ivească imediat careva să spună că nu e aşa, ci e invers, de parcă ar fi o realitate...
Aş vrea să mai spun că Radu Vancu citeşte în această seară, la Institutul Blecher, poezii din cartea la care lucrează acum şi că Adela Greceanu îşi lansează mâine, la Cartea Românească, volumul „Şi cuvintele sunt o provincie” – şi nu este reclamă, este prietenie. Fiindcă şi cartea pe care o lansăm acum este cartea unei prietenii.
(De la lansarea volumului "Cad castane din castani",
22 noiembrie, Târgul Gaudeamus.)
O întregistrare audio integrală a lansării am găsit pe site-ul dinviata.ro şi poate fi ascultată aici.
Înregistrarea nu este foarte clară, este probabil făcută din public, nu ştiu cine este autorul, dar îi mulţumesc. Momentele cele mai preţioase din viaţă, oricât de chinuitoare şi tremurate, trebuie să ne rămână consemnate.
(P.S.: Autoarea înregistrării este Anca Hromadnik. Mulţumesc.)
23 noiembrie 2014
25 de cărţi
25 - care nu ştiu ce-nseamnă, de fapt. A şaptea carte personală şi a optsprezecea carte tradusă, lansate ieri la Târgul Gaudeamus, pe veşnicul 22 noiembrie.
Şi mâna întâmplării alăturând două poveşti.
20 noiembrie 2014
Nimic
Nimic din ceea ce e cu adevărat preţios nu are cum să devină "postare". Acea poezie a lui Nabokov, cea mai dragă mie din toate, de care nici n-am ştiut că există până acum jumătate de an, şi care mi-e motto la o carte pe care nu ştiu dacă o să reuşesc s-o mai scriu, ea nu va fi pusă niciodată aici sau dincolo, niciodată împărţită cu nimeni. Şi niciodată familia, şi niciodată cei dragi. Veţi şti - dacă sunt căsătorită sau nu, dacă am copii sau nu, dacă părinţii mei mai trăiesc, dacă am pierdut cândva vreun copil, dacă astăzi iubesc şi pe cine? Nu. Nu. Şi atunci, ce sunt toate aceste fărâme doar aparent preţioase de care suntem gata să ne despărţim, făcându-le publice? Flori uscate aruncate de pe un pod într-un râu pentru cine ştie ce mort care poate că suntem chiar noi?
18 noiembrie 2014
13 noiembrie 2014
Nu e frivol
Nu e frivol să te piepteni când ţara arde. Mă trezesc la aceeaşi oră ca de obicei. Traduc paginile în orele de dimineaţă - ceva mai împiedicat ca de obicei - plec prin ploaia măruntă, mă uit în intersecţia unde ieri zărisem o scenă înfiorătoare - azi e linişte - cobor la metrou; ies de la metrou, îmi iau cele zece exemplare de autor din cartea abia apărută, plec iarăşi prin ploaie, cu cărţile în braţe, înfăşurate în sacoşa ecologică; iarăşi cobor la metrou, iarăşi ies de la metrou; pregătesc un prânz rapid, primesc o vizită rapidă, altă carte nouă, altă copertă cu o fotografie de-a mea, iarăşi emoţie; pleacă prietena, rămâne buchetul de flori, jad-ametist, zac tolănită cu cele două cărţi noi, le adulmec cotoarele, îmi adulmec stările; mă scol, iarăşi traduc, postez o copertă, mă gândesc că există cărţi care n-ai prea fi vrut să apară, sau poate greşeşti, dar ele apar şi tu nu ştii prea bine ce simţi, şi iar se face seară, o să te uiţi la Seinfeld, e linişte, plouă, o să se audă cum plouă când toate vor fi stinse şi vei sta ghemuită în pat. Nu e frivol.
10 noiembrie 2014
"Sfârşitul poveştii", Lydia Davis
"Sfârşitul poveştii", de Lydia Davis.
Este a optsprezecea carte pe care o traduc şi singura excepţie de la regula colaborării mele cu Polirom. Cartea apare în colecţia Globus coordonată cu pasiune de Luciat la Editura Univers şi va fi lansată la târgul Gaudeamus pe 22 noiembrie.
Mie mi-a plăcut tare mult şi am tradus-o cu drag - sper să urmeze şi proza scurtă a Lydiei Davis. Am scris un pic despre carte în LaPunkt şi am ales câteva fragmente când eram în plin atelier, astă-vară:
"Acesta părea să fie sfârşitul poveştii, iar pentru o vreme a fost şi sfârşitul romanului – ceaşca amară de ceai avea un iz de final. Apoi, deşi rămânea sfârşitul poveştii, l-am pus la începutul romanului, de parcă aveam nevoie să spun mai întâi sfârşitul, ca să pot continua şi spune restul. Ar fi fost mai simplu să încep cu începutul, dar începutul nu însemna mare lucru fără ceea ce a urmat, iar ceea ce a urmat nu însemna mare lucru fără sfârşit. Poate că nu voiam să fiu nevoită să aleg un punct de pornire, poate că voiam ca toate părţile poveştii să fie spuse deodată. Cum zice Vincent, deseori vreau mai mult decât e posibil.
Dacă mă întreabă cineva despre ce e romanul, zic că este despre un bărbat pierdut, fiindcă nu ştiu ce să zic. Dar adevărul e că nu mai ştiu de mult unde este el, după ce la început am ştiut şi-apoi n-am ştiut, apoi ştiind din nou şi-apoi pierzându-l din nou. A locuit cândva la periferia unui oraş mic, la câteva sute de kilometri de-aici. A lucrat cândva pentru tatăl lui, un fizician. Acum poate le predă engleza străinilor, sau îi dă lecţii de scriere unui om de afaceri, sau conduce vreun hotel. Poate fi în alt oraş sau poate să nu fie în nici un oraş, deşi un oraş e mai probabil decât vreun orăşel. Ar putea fi căsătorit şi acum. Mi s-a spus că are o fiică împreună cu soţia lui şi că au botezat-o după un oraş european.
Când m-am mutat în orăşelul ăsta, acum cinci ani, am încetat să-mi mai imaginez că el o să-mi apară deodată în faţă, fiindcă era prea improbabil. Nu fusese aşa de improbabil în alte locuri pe unde stătusem. În cel puţin trei oraşe şi două orăşele, îl tot aşteptam: dacă mergeam pe o stradă, mi-l imaginam venind înspre mine. Dacă mergeam prin vreun muzeu, eram sigură că el o să fie în încăperea următoare. Şi totuşi, nu-l vedeam niciodată. Ar fi putut fi acolo, pe aceeaşi stradă sau chiar în aceeaşi cameră, privindu-mă de la mică distanţă. Ar fi putut să dispară înainte să-l observ." - Continuarea aici.
8 noiembrie 2014
Nimicuri, chei, alegeri
O cameră foarte luminoasă, ore întregi petrecute zilnic în linişte, două prietene bune, o carte magnifică şi aparent interminabilă - de tradus, ca o cufundare în mare - poate că în înşiruirea asta, undeva, se află cheiţa pentru ieşit dintr-un episod depresiv major. Dacă aş putea pricepe, ca să o folosesc şi data viitoare. Dar chiar nu ştiu care, cum, şi nici dacă într-adevăr este ceva din toate astea. Ceva face clic peste noapte şi într-o dimineaţă, după săptămâni de negură şi amăreală, nici nu apuci să deschizi bine ochii şi constaţi că pasărea rea a plecat, încă o dată.
*
Apropo de alegeri. Anul trecut am şomat vreo două luni şi devenisem cam îngrijorată când - cum se întâmplă - am primit o propunere: de tradus o carte pentru o editură cu care nu mai lucrasem. M-am bucurat zece minute. După care am studiat cărţoiul şi peste alte zece minute am răspuns că nu-l pot traduce: era cam baban, îl voiau cam repede şi, mai ales, era extrem de dubios. Am refuzat. Am mai şomat o vreme şi apoi am primit de tradus "Foc palid" (recunosc, îl simţeam, se apropia) de la cei cu care lucrez în mod obişnuit. Zilele astea l-am tot văzut la ştiri pe tipul care, pînă la urmă, a tradus cartea aceea dubioasă. E arestat pentru pedofilie, un caz complicat şi oribil. Alegeri şi alegeri. "A-e-i-o-u, învăţaţi să spuneţi nu."
*
Zile cu spor şi risipă la fabrica de rouă.
Fusese, de ziua mea, o furtună teribilă urmată de un curcubeu dublu. Presa vuise, uragan de fotografii şi de titluri - dar habar n-aveau ce fusese de fapt. "Eu ştiu, tu ştii". Eu puneam iarăşi grâu la fereastră, fabricam rouă pe firele crude şi spuneam nu.
*
Apropo de alegeri. Anul trecut am şomat vreo două luni şi devenisem cam îngrijorată când - cum se întâmplă - am primit o propunere: de tradus o carte pentru o editură cu care nu mai lucrasem. M-am bucurat zece minute. După care am studiat cărţoiul şi peste alte zece minute am răspuns că nu-l pot traduce: era cam baban, îl voiau cam repede şi, mai ales, era extrem de dubios. Am refuzat. Am mai şomat o vreme şi apoi am primit de tradus "Foc palid" (recunosc, îl simţeam, se apropia) de la cei cu care lucrez în mod obişnuit. Zilele astea l-am tot văzut la ştiri pe tipul care, pînă la urmă, a tradus cartea aceea dubioasă. E arestat pentru pedofilie, un caz complicat şi oribil. Alegeri şi alegeri. "A-e-i-o-u, învăţaţi să spuneţi nu."
*
Zile cu spor şi risipă la fabrica de rouă.
Fusese, de ziua mea, o furtună teribilă urmată de un curcubeu dublu. Presa vuise, uragan de fotografii şi de titluri - dar habar n-aveau ce fusese de fapt. "Eu ştiu, tu ştii". Eu puneam iarăşi grâu la fereastră, fabricam rouă pe firele crude şi spuneam nu.
2 noiembrie 2014
Cine plânge după Emma Bovary
La ieşirea, cred, dintr-o boală, am recitit "Doamna Bovary". Trecuse atât de mult timp, încât cititul putea fi considerat o minciună - ce poţi să mai ţii minte după atâţia ani şi, oricum, ce puteai să fi priceput dintr-o asemenea carte pe la douăzeci de ani? Nimic. Mai nimic. O spoială dintr-o acţiune oricum superficial înţeleasă. Şi doar senzaţia că, da, am citit. Trebuie reluate toate marile cărţi, cele uitate şi cele neînţelese la vârste prea crude.
"Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină).", îi scria Nabokov Verei în 1924.
Şi m-am gândit, ca-ntr-o joacă, să şi găsesc acele trei locuri din roman. Multe au fost cele care m-au emoţionat şi multe cele însemnate cu creionul pe margine - poate aici? sau aici? - însă unul singur m-a făcut chiar să plâng. Este scena de după moartea Emmei, când plânge în genunchi noaptea pe mormânt nu cuceritorul şi diabolicul Rodolphe, nici prea iubitul şi iubăreţul Leon, ci Justin, doar un copil, cel care în penumbra camerei admira părul lung, desfăcut al doamnei, şi cel care i-a dat cheia şi a însoţit-o pe ticăloasa scară, spre cutia de arsenic.
"Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, dormea şi el.
Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.
Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil: şi pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii."
Asta mi-e scena de jale supremă - nu iubirea înşelată şi nu dorul ca o boală, nu fetiţa dată deoparte şi nu moartea. Jalea, cu bonusul acelei neînţelegeri aproape hilare din finalul pasajului, ca încă un joc în care albul dintr-o privire e negru în alta - joc pe care este croită, poate, toată cartea asta magnifică. Şi joc din care cred că Nabokov a ştiut să-şi fure regulile lui: cât timp am petrecut cu Emma Bovary, m-am gândit la mult mai cumplita Martha a lui Nabokov şi la "copilul" ei sedus, Franz, cu care avea să pună la cale uciderea soţului în "Rege, damă, valet" (roman scris la trei ani după recitirea lui Flaubert), ca o Emmă şi-un Justin continuând o poveste dincolo de borcanul cu arsenic şi dincolo de copertele lor, în secolul viitor. La fel, în toate paginile frenetice care urmează morţii Emmei i-am simţit palpitând, parcă începând să se nască, pe Iaşa din "Darul" lui Nabokov, cu coaja de banană înnegrindu-se în farfurioară şi toată lumea continuând să existe după sinuciderea lui din dragoste, şi chiar şi pe John Shade din "Foc palid", cu mătuşa Maud Shade, cu fiica Hazel Shade, cu tot ce înseamnă dincolo de moarte.
P.S.
Două postări recomandate aici, de pe un blog care merită citit postare cu postare şi din care sper ca într-o zi să se facă o carte: Darul lacrimilor şi Flaubert şi iepuraşul de catifea.
"Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină).", îi scria Nabokov Verei în 1924.
Şi m-am gândit, ca-ntr-o joacă, să şi găsesc acele trei locuri din roman. Multe au fost cele care m-au emoţionat şi multe cele însemnate cu creionul pe margine - poate aici? sau aici? - însă unul singur m-a făcut chiar să plâng. Este scena de după moartea Emmei, când plânge în genunchi noaptea pe mormânt nu cuceritorul şi diabolicul Rodolphe, nici prea iubitul şi iubăreţul Leon, ci Justin, doar un copil, cel care în penumbra camerei admira părul lung, desfăcut al doamnei, şi cel care i-a dat cheia şi a însoţit-o pe ticăloasa scară, spre cutia de arsenic.
"Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, dormea şi el.
Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.
Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil: şi pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii."
Asta mi-e scena de jale supremă - nu iubirea înşelată şi nu dorul ca o boală, nu fetiţa dată deoparte şi nu moartea. Jalea, cu bonusul acelei neînţelegeri aproape hilare din finalul pasajului, ca încă un joc în care albul dintr-o privire e negru în alta - joc pe care este croită, poate, toată cartea asta magnifică. Şi joc din care cred că Nabokov a ştiut să-şi fure regulile lui: cât timp am petrecut cu Emma Bovary, m-am gândit la mult mai cumplita Martha a lui Nabokov şi la "copilul" ei sedus, Franz, cu care avea să pună la cale uciderea soţului în "Rege, damă, valet" (roman scris la trei ani după recitirea lui Flaubert), ca o Emmă şi-un Justin continuând o poveste dincolo de borcanul cu arsenic şi dincolo de copertele lor, în secolul viitor. La fel, în toate paginile frenetice care urmează morţii Emmei i-am simţit palpitând, parcă începând să se nască, pe Iaşa din "Darul" lui Nabokov, cu coaja de banană înnegrindu-se în farfurioară şi toată lumea continuând să existe după sinuciderea lui din dragoste, şi chiar şi pe John Shade din "Foc palid", cu mătuşa Maud Shade, cu fiica Hazel Shade, cu tot ce înseamnă dincolo de moarte.
P.S.
Două postări recomandate aici, de pe un blog care merită citit postare cu postare şi din care sper ca într-o zi să se facă o carte: Darul lacrimilor şi Flaubert şi iepuraşul de catifea.
30 octombrie 2014
Cad castane din castani - în curînd la Polirom
Cad castane din castani - în curînd la Editura Polirom, în colecţia Ego-grafii.
Volumul are la bază 134 de texte publicate în rubrica Diabloguri din Suplimentul de cultură între mai 2008 şi septembrie 2011. O parte dintre rubrici, cele publicate pe atunci în serial, unele şi în câte patru-cinci episoade, sînt acum compactate sub un singur titlu, pentru o lectură mai cursivă, astfel că în Cuprins se află 97 de titluri, grupate tematic. Cîteva texte, din capitolul final al volumului, sînt inedite.
Diablogurile din revistă reprezentau selecţii, decupaje din discuţiile pe care le purtam pe blogurile noastre sau, uneori, în scrisori. Marea majoritate a textelor îşi au originea în postări de pe blogul Floribunda şi trei dintre ele pornesc de pe blogul Hobbitul - din pure motive de umbră mai bună aici, de loc mai propice discuţiilor nestînjenite. Însemnările de pe acest blog, care numai întîmplător şi probabil nepotrivit ajung să deschidă acum o mare parte a textelor din carte, nu sînt decît nişte note scrise cîndva pentru pura mea plăcere, aşa cum au fost de altfel şi dialogurile în sine, fără nici cea mai mică intenţie de a fi publicate în vreo carte.
Cartea, care are 304 pagini şi se va lansa luna viitoare, este alcătuită de mine însă apare mai degrabă graţie dorinţei domnului Emil Brumaru.
29 octombrie 2014
Agresiuni moderne
Să ţi se citească corespondenţa - mi se pare una dintre cele mai teribile agresiuni. Eu, recunosc, n-am ştiut cum să reacţionez elegant: şi am reacţionat ca un om agresat violent. Mă gîndesc la cei cărora le confisca Securitatea scrisorile; cum se simţeau, cum reacţionau, cum luptau cu neputinţa, cum făceau faţă invaziunii, cum peticeau rana care pare de nevindecat? Cum speli de pe lucrurile intime şi dragi ochiul străin, mintea murdară? Eu, în 2014, în faţa unui asemenea incident şocant, m-am simţit violată, furată, m-am zbătut şi am strigat de parcă mă ardeau cu fierul roşu, dar nu am auzit nici măcar o singură scuză, n-am zărit nici vreo urmă de vinovăţie - fiindcă cei care fac cu nonşalanţă gesturile securiştilor de odinioară nici nu pricep agresiunea comisă, nici nu schiţează gestul de a-ţi cere iertare. Ei te vor vedea ca pe un nebun care se zvîrcoleşte aiurea - ei, ce mare lucru ţi-au făcut?... În fond, şi în mediul modern rolurile sînt exact aceleaşi: de urmărit şi de urmăritor. De pîngărit şi de pîngăritor. Iar mîrlănia rămîne mereu de partea pîngăritorului, gata să te şi scuipe după ce te-a furat.
Citesc şi traduc minunatele scrisori ale lui Nabokov şi nu scap de senzaţia, ca o pătură moale dar grea apăsând peste toate, că sînt, totuşi, un intrus. Chiar dacă volumul a fost conceput împreună cu Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, chiar dacă Nabokov însuşi vorbea cîndva despre posibila publicare a scrisorilor, chiar dacă în biografia Verei se vorbeşte despre faptul că ea şi-a ars scrisorile - pentru a rămîne doar ale lui, deci intuindu-se că, inevitabil, vor fi publicate -, şi chiar dacă scrisorile au un aer jucăuş, inocent, curat şi vin înspre tine cu pieptişorul lor alb dezgolit, ornat cu diminutive, cu drăgălăşeniile zilelor, adevărate fragmente de proză, fără să aibă nici cel mai mic iz vulgar care să-ţi accentueze senzaţia că pătrunzi un hăţiş unde n-ai avea ce căuta.
Ieri la uşă mi-au bătut doi poliţişti. Tineri, amabili. A fost spart un apartament învecinat - am auzit, am văzut ceva? Bătrânilor li s-au furat pensiile. Casa e răscolită. Bătrîna tremură toată. Bine că nu le-au dibuit şi economiile - găseşte puterea să rîdă. "Dar ştiţi cum e totul? Totul e scos, aruncat..." Totul e atins. Da, ştiu. Dureros e că nici nu ştii exact ce s-a atins şi ce nu. S-a pătruns. S-a pîngărit. S-a atins. Şi simţi nevoia să speli totul, însă de fapt nimic nu se poate spăla. Cam aşa şi cu corespondenţa.
Citesc şi traduc minunatele scrisori ale lui Nabokov şi nu scap de senzaţia, ca o pătură moale dar grea apăsând peste toate, că sînt, totuşi, un intrus. Chiar dacă volumul a fost conceput împreună cu Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, chiar dacă Nabokov însuşi vorbea cîndva despre posibila publicare a scrisorilor, chiar dacă în biografia Verei se vorbeşte despre faptul că ea şi-a ars scrisorile - pentru a rămîne doar ale lui, deci intuindu-se că, inevitabil, vor fi publicate -, şi chiar dacă scrisorile au un aer jucăuş, inocent, curat şi vin înspre tine cu pieptişorul lor alb dezgolit, ornat cu diminutive, cu drăgălăşeniile zilelor, adevărate fragmente de proză, fără să aibă nici cel mai mic iz vulgar care să-ţi accentueze senzaţia că pătrunzi un hăţiş unde n-ai avea ce căuta.
Ieri la uşă mi-au bătut doi poliţişti. Tineri, amabili. A fost spart un apartament învecinat - am auzit, am văzut ceva? Bătrânilor li s-au furat pensiile. Casa e răscolită. Bătrîna tremură toată. Bine că nu le-au dibuit şi economiile - găseşte puterea să rîdă. "Dar ştiţi cum e totul? Totul e scos, aruncat..." Totul e atins. Da, ştiu. Dureros e că nici nu ştii exact ce s-a atins şi ce nu. S-a pătruns. S-a pîngărit. S-a atins. Şi simţi nevoia să speli totul, însă de fapt nimic nu se poate spăla. Cam aşa şi cu corespondenţa.
24 octombrie 2014
Scrisorile lui N.
Mici fragmente din scrisorile lui Vladimir Nabokov către Vera, 1923, 1924.
Atelier, traducere în lucru pentru Editura Polirom, seria de autor Vladimir Nabokov.
În 1924, Nabokov avea 25 de ani şi locuia în Berlin. Pleca pentru anumite perioade la Praga, la mama şi fraţii săi mai mici, scriindu-i Verei la Berlin. Se vor căsători în 1925 şi vor rămâne împreună toată viaţa.
Ieri, un profesor mi-a spus că atunci când fiica lui avea doar câteva luni, se prefăcea adesea că leşină. Mai târziu, când a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, făcea o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur...” Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întâmplă ţie toate când nu e nimeni în apartament?...”
*
Ah, dacă ai şti cât de dezgustat sunt de această amărâtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii... Dar sunt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc... Buffon îşi pune manşete de dantelă când se aşază să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez... Dar, până la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn” stând într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui capăt de lumânare (devine aproape poetic), îmi va ieşi şi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.
*
Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cântec despre eşec”, după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.
*
Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „raze” şi „transparent” şi o tendinţă ciudată de a rima „raze” şi „flori” deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul „uragan” – poate că ai observat...
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.
*
Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cântecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întâmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era cu un şapte, dar în afară de asta?... Şi de asta va trebui, atunci când ajung la Berlin, să îţi scriu – dar de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici duc o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A... serios?").
Pe curând, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sunt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură... Dar te iubesc.
(Traducere VDN)
Atelier, traducere în lucru pentru Editura Polirom, seria de autor Vladimir Nabokov.
În 1924, Nabokov avea 25 de ani şi locuia în Berlin. Pleca pentru anumite perioade la Praga, la mama şi fraţii săi mai mici, scriindu-i Verei la Berlin. Se vor căsători în 1925 şi vor rămâne împreună toată viaţa.
Ieri, un profesor mi-a spus că atunci când fiica lui avea doar câteva luni, se prefăcea adesea că leşină. Mai târziu, când a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, făcea o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur...” Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întâmplă ţie toate când nu e nimeni în apartament?...”
*
Ah, dacă ai şti cât de dezgustat sunt de această amărâtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii... Dar sunt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc... Buffon îşi pune manşete de dantelă când se aşază să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez... Dar, până la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn” stând într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui capăt de lumânare (devine aproape poetic), îmi va ieşi şi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.
*
Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cântec despre eşec”, după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.
*
Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „raze” şi „transparent” şi o tendinţă ciudată de a rima „raze” şi „flori” deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul „uragan” – poate că ai observat...
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.
*
Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cântecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întâmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era cu un şapte, dar în afară de asta?... Şi de asta va trebui, atunci când ajung la Berlin, să îţi scriu – dar de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici duc o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A... serios?").
Pe curând, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sunt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură... Dar te iubesc.
(Traducere VDN)
20 octombrie 2014
O să fie soare, o să fie vânt
Era o astfel de zi.
Plimbări, rătăciri, "mă întind şi sâng în cercuri orbe", ajung în locuri unde n-am mai călcat niciodată. Mă tot duc, mă întorc, văd o scară - dacă aş publica acum Simfonia animalieră, asta ar fi coperta. Târziu.
Să facem iarăşi cuib de spus şi tăcut din locul acesta, avem nevoie de el. Am fugit din zarvă şi am fugit din spumă, adio, adio, mizerie grea, cu iz în miez, cu rea în grea. Şi e bine o vreme, şi iar. Dar unde să mai? Douăzeci şi trei de scrisori trimise în două zile încolo şi încoace cu ciupercuţa poştaş ostenită, şi nu doar pentru a spăla o aşa-zisă scrisoare ca un scuipat care mi s-a lăţit în spinare. Sunt ocupată - îi zic morţii; şi sâng în cercuri orbe - haide să bem lichior de balustradă!
Scrisorile lui Nabokov, fascicul tras la xerox în stânga ta, carte groasă ţinută deschisă cu calupuri de marmură înainte, cana în dreapta, încrederea că munca asta te va ajuta, deşi e atât de nedrept să te sprijini pe o carte, din nou. Praga - tramvaiele, revistele gratuite atârnate în cârlige prin ele, bănuţul de dat când traversezi podul, patinatorii pe dreptunghiuri şlefuite pe lac, personajele inventate ca să nu afle prezumtivii spioni sau fiscul german de câştigul scriitorului. Delicateţea, discreţia, aerul mereu jucăuş, jocurile de cuvinte răsărind de peste tot, personajele secundare apărând ca să dispară.
Scrisori diamantine, şi ale tale strecurate printre ele într-o zi de octombrie dureros de însorită - şi jocul ăsta al muncii şi-al vieţii zămislind o ţesătură bizară: firul scrisorilor vechi, rezistent, se întreţese cu firul cel nou, tors din emoţiile astea prea crude. Cărţile nu ar trebui traduse în dezechilibru profund, ştii, dar cărţile sunt, în fond, prietenii cei mai de nădejde ai dezechilibraţilor care nu au cu cine vorbi: îmbrăţişează dezastrul din mine şi voi îmbrăţişa dezastrul din tine. Şi astfel vom merge, ca Sam împreună cu Watt, trecând dintr-o grădină în alta, tu cu palma ta dreaptă pe umărul meu stâng, eu la fel, şi la fel cu stânga pe dreptul, şi poate vom vorbi de la coadă la cap, inversând cuvinte, inversând fraze, inversând emoţii pe sub văluri de depărtări şi de spaime. O să fie soare, o să fie vânt. Ce plăcere va fi, tu să-mi scrii, eu să sâng.
(Foto: VDN)
17 octombrie 2014
"Scrisori către Vera"
Mă simt de parcă aş păşi într-un lăcaş sfânt.
Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, cu-al zorilor topaz pe buză, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini cu scrisorile lui VN pentru VeN, de la prima la ultima, 1923-1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura murdărie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele de cititor, de credincios, de intrus.
1923
N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele. (...)
1975
Pentru Verocika
Şi îţi mai aminteşti furtunile din copilăria noastră?
Tunetul înspăimântător de deasupra verandei - şi deodată
Cea mai azurie urmare
şi peste tot - diamante?
Acestea sunt prima, respectiv penultima scrisoare a lui Nabokov pentru Vera.
Iar asta e a doua carte postumă a lui Nabokov, după Originalul Laurei. Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (cartea a apărut la finalul lunii septembrie) vorbesc despre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte patru sute de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, prefeţe, index. Încă o carte în care Vera străluceşte prin absenţă, spune un cronicar. Mie, însă, mi se pare aici mai prezentă ca oricând. Totul e pentru ea şi ea este în toate, aici este viaţa. Mâna ei delicată şi hotărâtă pare să fi brodat întregul model al celor două vieţi îngemănate, îndrumând parcă mâna nevăzută a destinului, subliniind colo şi punând un accent dincolo (un împrumut din Foc palid), de la prima întâlnire a celor doi, la un bal de caritate al emigranţilor ruşi din Berlin, unde ea nu şi-a dat masca jos nici o clipă şi l-a cucerit pe VN numai prin ceea ce au vorbit (ecouri în prima scrisoare), până la cel din urmă bileţel tezaurizat de Dmitri Nabokov, lăsat de VN pentru Vera şi în care i se adresează, la fel ca în primul lor an, cu "bucuria mea".
O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd.
"Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria”), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?"
"Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să fi regretat – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai vreun apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?"
"Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar când o fac, la telefon, atunci îmi iese cu totul anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil."
Vladimir Nabokov, Letters to Vera,
Translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd, Penguin Classics, 2014
O notă de subsol:
Sunt şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din Ochiul care descriau frumuseţea de neposedat. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mult mai intimidant decât orice ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi fi doar un intrus care va murdări conţinutul scrisorilor cu privirea. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om.
(Traducerea fragmentelor - VDN)
Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, cu-al zorilor topaz pe buză, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini cu scrisorile lui VN pentru VeN, de la prima la ultima, 1923-1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura murdărie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele de cititor, de credincios, de intrus.
1923
N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele. (...)
1975
Pentru Verocika
Şi îţi mai aminteşti furtunile din copilăria noastră?
Tunetul înspăimântător de deasupra verandei - şi deodată
Cea mai azurie urmare
şi peste tot - diamante?
Acestea sunt prima, respectiv penultima scrisoare a lui Nabokov pentru Vera.
Iar asta e a doua carte postumă a lui Nabokov, după Originalul Laurei. Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (cartea a apărut la finalul lunii septembrie) vorbesc despre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte patru sute de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, prefeţe, index. Încă o carte în care Vera străluceşte prin absenţă, spune un cronicar. Mie, însă, mi se pare aici mai prezentă ca oricând. Totul e pentru ea şi ea este în toate, aici este viaţa. Mâna ei delicată şi hotărâtă pare să fi brodat întregul model al celor două vieţi îngemănate, îndrumând parcă mâna nevăzută a destinului, subliniind colo şi punând un accent dincolo (un împrumut din Foc palid), de la prima întâlnire a celor doi, la un bal de caritate al emigranţilor ruşi din Berlin, unde ea nu şi-a dat masca jos nici o clipă şi l-a cucerit pe VN numai prin ceea ce au vorbit (ecouri în prima scrisoare), până la cel din urmă bileţel tezaurizat de Dmitri Nabokov, lăsat de VN pentru Vera şi în care i se adresează, la fel ca în primul lor an, cu "bucuria mea".
O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd.
"Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria”), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?"
"Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să fi regretat – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai vreun apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?"
"Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar când o fac, la telefon, atunci îmi iese cu totul anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil."
Vladimir Nabokov, Letters to Vera,
Translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd, Penguin Classics, 2014
O notă de subsol:
Sunt şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din Ochiul care descriau frumuseţea de neposedat. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mult mai intimidant decât orice ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi fi doar un intrus care va murdări conţinutul scrisorilor cu privirea. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om.
(Traducerea fragmentelor - VDN)
16 octombrie 2014
Să nu mai publici
Să nu mai publici.
Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.
Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.
Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.
O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.
Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.
Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.
“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.
LaPunkt.
Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.
Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.
Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.
O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.
Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.
Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.
“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.
LaPunkt.
15 octombrie 2014
14 octombrie 2014
Prima iubire, Beckett
Fiindcă sunt zile în care scriu nume de om pe baligi de vacă şi-apoi îmi ling degetul verde, recitesc chestii care m-au dat gata cândva. Una pe zi. Grozavă treabă de mers înainte, ba de stat pe loc, hah.
Prima iubire de Beckett, cândva o cărţulie infimă, publicată de o editură care acum nu mai există, poate că nici n-a existat niciodată, cu un desen de Egon Schiele pe copertă, cu litere ca bătute la o maşină de scris de un pitic înghesuit într-un balcon prea mic într-o zi geroasă, carte citită prin '90 şi păstrată cu sfinţenie între tomuri noi şi groase ale lui B. şi despre B., cu care se poate ucide. Deşi o mai recitisem de câteva ori, tot din cărţulia aceea, parcă abia acum văd pentru prima oară cu adevărat Prima iubire, când o citesc în traducerea nouă, pe pagina albă, şi probabil parte mai limpede din întreg. Şi sînt locuri unde nimic nu mai seamănă, iar ele se extind peste locurile care seamănă izbitor, şi atunci fac ca nimic să nu mai semene cu nimic. Totul e nou. Acolo unde se vede înceţoşat prin ţesătură, mă uit la ambele texte, apoi mă duc la versiunea în engleză, şi lucrurile se aşază cum trebuie.
Dacă ar trebui să spun un singur text care mă face fericită, un singur text perfect, aş spune fără ezitare Prima iubire. Dar mint. Dacă ar trebui să spun, aş tăcea. Dar nu trebuie, şi-atunci zic: Prima iubire de Beckett. Alungarea din casă, iubirea, nonsensul şi groaza.
"I-am zis să vină din când în când. Pe atunci cunoşteam prost femeile. Le cunosc de altfel în continuare prost. Pe bărbaţi de asemenea. Animalele la fel. Ceea ce cunosc cel mai puţin prost sunt durerile mele. Le gândesc pe toate, în fiecare zi, termin repede, gândul merge atât de iute, numai că ele nu vin toate din gândit. (...) De altfel, îmi cunosc prost şi durerile. Asta trebuie să vină din faptul că eu nu sunt numai durere. Iată şmecheria. Atunci mă îndepărtez de ele, până la uimire, până la admiraţie, ca şi când aş fi pe o altă planetă. Rareori, dar e suficient. Viaţa nu e un lucru prostesc. Să nu fii decât durere, cât ar simplifica asta lucrurile! Să fii cu totul jalnic! Dar asta ar însemna concurenţă, şi încă neloială. Vi le voi spune totuşi într-o bună zi, dacă stau să mă gândesc, şi dacă am să pot, ciudatele mele dureri, în amănunt, şi desluşindu-le bine, pentru mai multă claritate. Vi le voi spune pe cele ale înţelegerii, pe cele ale inimii sau afective, pe cele ale sufletului (foarte frumoase, cele ale sufletului), şi apoi pe cele ale trupului (...)"
"În acel staul, plin de balegi uscate şi goale pe dinăuntru care se blegeau cu un soi de suspin când le înţepam cu degetul, pentru întâia oară în viaţa mea, aş spune cu dragă inimă ultima dacă aş avea destulă morfină la îndemână, a trebuit să mă apăr împotriva unui sentiment care îşi aroga încetul cu încetul, în mintea mea îngheţată, îngrozitorul nume de iubire."
"Am văzut muntele, impasibil, cavernos, secret, în care de dimineaţa până seara n-aş auzi decât vântul, fluierarii şi micile izbituri îndepărtate şi cristaline ale ciocanelor tăietorilor de granit. Aş ieşi ziua în iarba-neagră caldă, în drobiţa aromată şi sălbatică, iar noaptea aş vedea distantele lumini ale oraşului, dacă aş vrea, şi celelalte lumini, cele ale farurilor şi ale navelor-far, pe care tata mi le indicase, când eram mic, şi ale căror nume le-aş regăsi în memorie, dacă aş vrea, o ştiam."
"Nu trebuie să te temi de iarnă, şi ea are părţile ei bune, zăpada ţine de cald şi înăbuşă zgomotul, iar zilele ei livide trec repede."
"Am început să mă joc cu ţipetele cam cum mă jucasem cu cântecul, înaintând, oprindu-mă, înaintând, oprindu-mă dacă asta se poate numi joacă. Atâta timp cât mergeam nu le auzeam, datorită zgomotului paşilor. Dar de cum mă opream le auzeam iarăşi, de fiecare dată mai slabe fireşte, dar ce importanţă are dacă un ţipăt e slab sau puternic? Ceea ce trebuie este ca el să contenească. Vreme de ani buni am crezut că vor conteni. Acum n-o mai cred."
Şi zambila, păstârnacul, "aveam lecturi", "dragostea te face rău", "singur în sfârşit, în întuneric în sfârşit".
(Citatele sunt din volumul
Opere, Integrala prozei scurte, Polirom,
traducere de Ileana Cantuniari)
Prima iubire de Beckett, cândva o cărţulie infimă, publicată de o editură care acum nu mai există, poate că nici n-a existat niciodată, cu un desen de Egon Schiele pe copertă, cu litere ca bătute la o maşină de scris de un pitic înghesuit într-un balcon prea mic într-o zi geroasă, carte citită prin '90 şi păstrată cu sfinţenie între tomuri noi şi groase ale lui B. şi despre B., cu care se poate ucide. Deşi o mai recitisem de câteva ori, tot din cărţulia aceea, parcă abia acum văd pentru prima oară cu adevărat Prima iubire, când o citesc în traducerea nouă, pe pagina albă, şi probabil parte mai limpede din întreg. Şi sînt locuri unde nimic nu mai seamănă, iar ele se extind peste locurile care seamănă izbitor, şi atunci fac ca nimic să nu mai semene cu nimic. Totul e nou. Acolo unde se vede înceţoşat prin ţesătură, mă uit la ambele texte, apoi mă duc la versiunea în engleză, şi lucrurile se aşază cum trebuie.
Dacă ar trebui să spun un singur text care mă face fericită, un singur text perfect, aş spune fără ezitare Prima iubire. Dar mint. Dacă ar trebui să spun, aş tăcea. Dar nu trebuie, şi-atunci zic: Prima iubire de Beckett. Alungarea din casă, iubirea, nonsensul şi groaza.
"I-am zis să vină din când în când. Pe atunci cunoşteam prost femeile. Le cunosc de altfel în continuare prost. Pe bărbaţi de asemenea. Animalele la fel. Ceea ce cunosc cel mai puţin prost sunt durerile mele. Le gândesc pe toate, în fiecare zi, termin repede, gândul merge atât de iute, numai că ele nu vin toate din gândit. (...) De altfel, îmi cunosc prost şi durerile. Asta trebuie să vină din faptul că eu nu sunt numai durere. Iată şmecheria. Atunci mă îndepărtez de ele, până la uimire, până la admiraţie, ca şi când aş fi pe o altă planetă. Rareori, dar e suficient. Viaţa nu e un lucru prostesc. Să nu fii decât durere, cât ar simplifica asta lucrurile! Să fii cu totul jalnic! Dar asta ar însemna concurenţă, şi încă neloială. Vi le voi spune totuşi într-o bună zi, dacă stau să mă gândesc, şi dacă am să pot, ciudatele mele dureri, în amănunt, şi desluşindu-le bine, pentru mai multă claritate. Vi le voi spune pe cele ale înţelegerii, pe cele ale inimii sau afective, pe cele ale sufletului (foarte frumoase, cele ale sufletului), şi apoi pe cele ale trupului (...)"
"În acel staul, plin de balegi uscate şi goale pe dinăuntru care se blegeau cu un soi de suspin când le înţepam cu degetul, pentru întâia oară în viaţa mea, aş spune cu dragă inimă ultima dacă aş avea destulă morfină la îndemână, a trebuit să mă apăr împotriva unui sentiment care îşi aroga încetul cu încetul, în mintea mea îngheţată, îngrozitorul nume de iubire."
"Am văzut muntele, impasibil, cavernos, secret, în care de dimineaţa până seara n-aş auzi decât vântul, fluierarii şi micile izbituri îndepărtate şi cristaline ale ciocanelor tăietorilor de granit. Aş ieşi ziua în iarba-neagră caldă, în drobiţa aromată şi sălbatică, iar noaptea aş vedea distantele lumini ale oraşului, dacă aş vrea, şi celelalte lumini, cele ale farurilor şi ale navelor-far, pe care tata mi le indicase, când eram mic, şi ale căror nume le-aş regăsi în memorie, dacă aş vrea, o ştiam."
"Nu trebuie să te temi de iarnă, şi ea are părţile ei bune, zăpada ţine de cald şi înăbuşă zgomotul, iar zilele ei livide trec repede."
"Am început să mă joc cu ţipetele cam cum mă jucasem cu cântecul, înaintând, oprindu-mă, înaintând, oprindu-mă dacă asta se poate numi joacă. Atâta timp cât mergeam nu le auzeam, datorită zgomotului paşilor. Dar de cum mă opream le auzeam iarăşi, de fiecare dată mai slabe fireşte, dar ce importanţă are dacă un ţipăt e slab sau puternic? Ceea ce trebuie este ca el să contenească. Vreme de ani buni am crezut că vor conteni. Acum n-o mai cred."
Şi zambila, păstârnacul, "aveam lecturi", "dragostea te face rău", "singur în sfârşit, în întuneric în sfârşit".
(Citatele sunt din volumul
Opere, Integrala prozei scurte, Polirom,
traducere de Ileana Cantuniari)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)