(foto: VDN)
24 iulie 2019
Azi
La capătul cărții - primul draft este gata - povestea face clic și se încheie rotund - cu o lebădă în cuib.
(foto: VDN)
(foto: VDN)
13 iulie 2019
Nu cunosc nebunie mai dulce
Scriu zilnic, sunt deja foarte obosită, dar scriu, dimineață de dimineață. Seara uneori ies și mă plimb singură, mă gândesc mai departe, țes drumul, știu unde trebuie să ajung, drumul e cu obstacole, uneori îmi pun singură piedici. Trăiesc mult mai mult în lumea din carte decât în asta, de afară. N-am mai trăit un asemenea maraton. Nici o carte nu seamănă cu alta, de fapt. Pe de o parte, mă vait în zilele în care nu-s în stare de nimic. Pe de alta, mă îngrijorez când scriu cu prea multă ușurință. Una peste alta, nimic nu mă ajută mai mult să trăiesc. Acolo, nu aici, dar e trăit și e rămas cu răsuflarea tăiată, de efort, de emoții, de epuizare, de bucurie...
Plimbările. Muzeele. Chiar și fotografiile de pe un gard. Totul mi se oferă în valuri generoase aici, numai și numai pentru lumea de acolo, a librăresei mele, a copiilor mei, a anilor duși, plini de miez și de sens abia acum - trăiesc zi de zi în viețile personajele mele, iar ele trăiesc doar fiindcă viața mea se duce cu totul într-a lor.
Rândurile lui Noica despre vacanțe, din întâmplare ieșite chiar azi în cale:
Numai în vacanţă afli atâta libertate şi atâta răspundere câte îţi sunt trebuincioase spre a te defini. Pentru viaţa sufletească a cuiva, o vacanţă în care insul nu s‑a definit ceva mai bine, descoperindu-şi noi preferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută.
Când doi prieteni se întâlnesc, după vacanţă, fiecare întreabă pe celălalt: unde ai fost? şi atunci, cel întrebat începe să povestească despre munte sau despre mare, unde va fi fost; despre vreme, oameni şi întâmplări, mai ales despre întâmplări. Dar, între prieteni buni cel puţin, o altă întrebare ar fi cea potrivită: nu „unde ai fost“; ci „până unde ai fost?“, cât de departe ai mers în truda aceasta de a te regăsi, în tihna vacanţei, de a te reîmprospăta la izvoarele cele adevărate ale fiinţei tale? În timpul anului ai fost în slujba altora, pe care a trebuit să-i asculţi, ale căror regulamente a trebuit să le respecţi, în ale căror idealuri a trebuit să crezi. Acum eşti oare destul de odihnit trupeşte, dar mai ales destul de adâncit sufleteşte, pentru a putea reîncepe lupta aceasta cu o lume care vrea neîncetat să te înstrăineze?
Gândul se duce și la Murphy al lui Beckett, la discuția despre cine ești și ce faci, cât din ceea ce faci înseamnă ce ești.
Când scrii o poveste, când ea înseamnă totul pentru tine, câteva luni de zile extraordinar de intense, la prima scriere, atunci chiar ești ceea ce faci. Sau devii ceea ce faci. Nu cunosc nebunie mai dulce. Când ies din casă, pe la orele prânzului, și merg pe străduțele astea fredonând cantilena din cartea care încă nu există, care e pur și simplu viața mea, la modul cel mai concret și mai simplu, fac eforturi în prima jumătate de oră - ca la ieșirea de la cinema - să pricep ce e trotuarul pe care calc, ce e gardul viu pe care-l mângâi din mers, ce e cu omul care se grăbește încolo și-ncoace, cu lumina puternică, albă, a acestui oraș, și mă străduiesc ca, până ajung în piață, de unde-mi iau cireșe, pepene galben sau brânză, să înțeleg iarăși cât de cât lumea de-aici, care pare întru câtva reală, dar n-are nici un fel de legătură cu realitatea.
(Gunoi frumos, foto: VDN)
Plimbările. Muzeele. Chiar și fotografiile de pe un gard. Totul mi se oferă în valuri generoase aici, numai și numai pentru lumea de acolo, a librăresei mele, a copiilor mei, a anilor duși, plini de miez și de sens abia acum - trăiesc zi de zi în viețile personajele mele, iar ele trăiesc doar fiindcă viața mea se duce cu totul într-a lor.
Rândurile lui Noica despre vacanțe, din întâmplare ieșite chiar azi în cale:
Numai în vacanţă afli atâta libertate şi atâta răspundere câte îţi sunt trebuincioase spre a te defini. Pentru viaţa sufletească a cuiva, o vacanţă în care insul nu s‑a definit ceva mai bine, descoperindu-şi noi preferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută.
Când doi prieteni se întâlnesc, după vacanţă, fiecare întreabă pe celălalt: unde ai fost? şi atunci, cel întrebat începe să povestească despre munte sau despre mare, unde va fi fost; despre vreme, oameni şi întâmplări, mai ales despre întâmplări. Dar, între prieteni buni cel puţin, o altă întrebare ar fi cea potrivită: nu „unde ai fost“; ci „până unde ai fost?“, cât de departe ai mers în truda aceasta de a te regăsi, în tihna vacanţei, de a te reîmprospăta la izvoarele cele adevărate ale fiinţei tale? În timpul anului ai fost în slujba altora, pe care a trebuit să-i asculţi, ale căror regulamente a trebuit să le respecţi, în ale căror idealuri a trebuit să crezi. Acum eşti oare destul de odihnit trupeşte, dar mai ales destul de adâncit sufleteşte, pentru a putea reîncepe lupta aceasta cu o lume care vrea neîncetat să te înstrăineze?
Gândul se duce și la Murphy al lui Beckett, la discuția despre cine ești și ce faci, cât din ceea ce faci înseamnă ce ești.
Când scrii o poveste, când ea înseamnă totul pentru tine, câteva luni de zile extraordinar de intense, la prima scriere, atunci chiar ești ceea ce faci. Sau devii ceea ce faci. Nu cunosc nebunie mai dulce. Când ies din casă, pe la orele prânzului, și merg pe străduțele astea fredonând cantilena din cartea care încă nu există, care e pur și simplu viața mea, la modul cel mai concret și mai simplu, fac eforturi în prima jumătate de oră - ca la ieșirea de la cinema - să pricep ce e trotuarul pe care calc, ce e gardul viu pe care-l mângâi din mers, ce e cu omul care se grăbește încolo și-ncoace, cu lumina puternică, albă, a acestui oraș, și mă străduiesc ca, până ajung în piață, de unde-mi iau cireșe, pepene galben sau brânză, să înțeleg iarăși cât de cât lumea de-aici, care pare întru câtva reală, dar n-are nici un fel de legătură cu realitatea.
(Gunoi frumos, foto: VDN)
5 iulie 2019
Bucățică smulsă
Ah, ce mult mi-a plăcut Constanța, cu ruina ei, cu frumusețile ei. Și Muzeul de Artă, în care am rătăcit două ore, la amiază, și plaja Modern, lată, lină, de puteai să intri în apă o sută de metri, că tot puțin adâncă era, cu nisip fin, curățat zilnic, și destul spațiu cât să nu te înghesui în alții, cu cearșaf direct pe jos. Șezlongurile erau departe, ca și cum nu erau... Și se construiau scenele și decorurile pentru Neversea, erau corăbii imense de lemn, de parcă lucra Noe lângă noi, și fel și fel de carusele, ne plimbam pe malul apei până dincolo de ele, spre deal, ca într-o lume bizară, și plin de pui de pescăruș peste tot, în zbor, în apă, în câte o barcă... Casele monument din orașul vechi, pe toate străduțele, dus și întors, splendide, distruse... Și un festival al înghețatei, în toată piața, cu tonete, cu copii...
E liniște, este, dar și o tristețe bine așezată în toate. Trebuie să ne oprim din alergat, să ne uităm cu grijă la firicelul de viață. Nici eu nu știu, de fapt, și poate de asta stau deoparte și nici scrisorete n-am mai scris de-atâta amar de vreme. Am scris niște povestiri bizare, cred. Ieri am întins toate foile pe pat, din toate dosarele diferite în care se strâng ele, textele, și L. a zis: dar ăstea nu-s nepublicate, nu? Păi, ba da, sunt nepublicate. E ca la nebuni. Tot ce n-am vorbit e acolo. Nu știu de unde vin. S-au adunat în timp și n-am simțit nevoia să le dau, nici nu sunt gata. Mă cuibăresc în ele, sunt ca tufele în care se ascund păsările noaptea.
(Pui de pescăruș în Constanța, foto: VDN)
E liniște, este, dar și o tristețe bine așezată în toate. Trebuie să ne oprim din alergat, să ne uităm cu grijă la firicelul de viață. Nici eu nu știu, de fapt, și poate de asta stau deoparte și nici scrisorete n-am mai scris de-atâta amar de vreme. Am scris niște povestiri bizare, cred. Ieri am întins toate foile pe pat, din toate dosarele diferite în care se strâng ele, textele, și L. a zis: dar ăstea nu-s nepublicate, nu? Păi, ba da, sunt nepublicate. E ca la nebuni. Tot ce n-am vorbit e acolo. Nu știu de unde vin. S-au adunat în timp și n-am simțit nevoia să le dau, nici nu sunt gata. Mă cuibăresc în ele, sunt ca tufele în care se ascund păsările noaptea.
(Pui de pescăruș în Constanța, foto: VDN)
25 iunie 2019
Au zburat pescărușii
Ieri au zburat puii pescărușilor.
Este al treilea an în care urmăresc toată povestea.
E ca și cu limbile străine. Cu cât știi mai mult, cu atât înțelegi că rămâne o limbă străină - că știi foarte puțin.
0. În primul an, pescărușul căruia îi spunem Gregoire - fiindcă pescărușii sunt păsări gregare - a făcut cuib, dar n-a avut nici un pui. Un ou, abandonat. Lipsa experienței, nu știu. Așa că nici nu pun la socoteală anul ăsta. Să-i zicem anul zero.
1. În primul an adevărat, două ouă, un pui. Un al doilea pui n-a trăit, deși a ieșit din ou.
2. În al doilea an, trei ouă, doi pui. Al treilea pui n-a trăit. În anul acela, un accident oribil, și pasărea mamă s-a întors după o absență de vreo două zile cu un picior retezat. A urmărit creșterea puilor de la distanță. Nu mai putea fi pereche și mămică. Cei doi pui au fost crescuți de Gregoire, singur. Păziți, hrăniți, învățați să zboare. Dedicație totală, nu credeam că o va scoate la capăt. Este o muncă și o luptă teribilă, un minut de neatenție aduce dezastre. A ieșit epuizat din toată povestea, dar victorios.
3. Anul acesta, trei ouă, trei pui. O pereche nouă, o pescărușă tânără și foarte activă. Trei luni de muncă. O lună de clocit ouăle, două luni de când au ieșit puii din cuib și până au zburat. Ieri dimineață! De fapt, pescărușii învață să zboare de pe la ziua 35, însă comportamentul e diferit la păsările născute pe blocuri față de cele născute pe-un țărm. Aici, la cei din orașe, există teama să nu cadă. Așa că toate exercițiile de zbor se desfășoară pe terasă - terasa e țărmul lor, sau poate un cuib larg, între blocuri. Desprinderea de terasă e grea. La ei, ca și anul trecut, plecarea a fost în ziua 57.
M-am gândit de multe ori că aș putea scrie în detaliu despre viața unui pescăruș, de la ivirea din ou până la primul zbor de pe terasă. Dar nu despre scris e vorba aici. Sunt un observator pătimaș. Mi-a plăcut să observ. Povestea e atât de complexă... Fiecare zi aduce ceva nou, ceva interesant, ceva inimaginabil. În lungul șnur al zilelor, totul se repetă și nimic nu se repetă. E fascinat felul în care păsările își hrănesc puii, și-i educă, îi învață să zboare: dezvoltă o rețea muzicală, stratificată, de jos până sus, și mai sus, pentru ca puii care zboară doar pe terasă să capete curaj și să plece. Comunicarea lor e fascinantă. Nu există sunet fără sens. Urmărindu-i, pricepi de ce sfatul ornitologilor este să lași puii de pasăre căzuți acolo unde sunt, să-i pui doar într-un loc ferit, unde-i vor putea auzi și ajuta părinții. Omul nu e capabil să crească o pasăre așa încât pasărea să devină pasăre.
Închei, deși n-am spus mare lucru - poate o să vină și ziua în care să pot scrie cu adevărat despre cele 90 de zile în care un ou verde pestriț devine un pescăruș care zboară peste blocuri.
Acum păsările au plecat, dar sunt încă undeva în preajmă, aud uneori întreaga colonie cântând, și mă bucur că Gregoire vine tot pe pervaz să stea la umbră, la amiază, când e cel mai greu, să își tragă sufletul, să bată în geam, să întrebe ceva, să spună ceva... Un pui doarme undeva pe hotelul înalt din față, altul e hărțuit de ciorile grive - groaznice păsări, un coșmar, ieri au atacat puii în zbor, deși pescărușii sunt deja de două ori mai mari ca ele - iar altul cred că este pe bloc. Sper să se reunească toți trei în curând: Fred și Barney și Michiduță. Michiduță, cel mai mic, s-a dovedit a fi o fetiță - și ea e cea care a zburat prima de-aici, s-a înălțat într-o spirală tot mai largă și mai înaltă...
(Pescăruși de București, foto: VDN)
Este al treilea an în care urmăresc toată povestea.
E ca și cu limbile străine. Cu cât știi mai mult, cu atât înțelegi că rămâne o limbă străină - că știi foarte puțin.
0. În primul an, pescărușul căruia îi spunem Gregoire - fiindcă pescărușii sunt păsări gregare - a făcut cuib, dar n-a avut nici un pui. Un ou, abandonat. Lipsa experienței, nu știu. Așa că nici nu pun la socoteală anul ăsta. Să-i zicem anul zero.
1. În primul an adevărat, două ouă, un pui. Un al doilea pui n-a trăit, deși a ieșit din ou.
2. În al doilea an, trei ouă, doi pui. Al treilea pui n-a trăit. În anul acela, un accident oribil, și pasărea mamă s-a întors după o absență de vreo două zile cu un picior retezat. A urmărit creșterea puilor de la distanță. Nu mai putea fi pereche și mămică. Cei doi pui au fost crescuți de Gregoire, singur. Păziți, hrăniți, învățați să zboare. Dedicație totală, nu credeam că o va scoate la capăt. Este o muncă și o luptă teribilă, un minut de neatenție aduce dezastre. A ieșit epuizat din toată povestea, dar victorios.
3. Anul acesta, trei ouă, trei pui. O pereche nouă, o pescărușă tânără și foarte activă. Trei luni de muncă. O lună de clocit ouăle, două luni de când au ieșit puii din cuib și până au zburat. Ieri dimineață! De fapt, pescărușii învață să zboare de pe la ziua 35, însă comportamentul e diferit la păsările născute pe blocuri față de cele născute pe-un țărm. Aici, la cei din orașe, există teama să nu cadă. Așa că toate exercițiile de zbor se desfășoară pe terasă - terasa e țărmul lor, sau poate un cuib larg, între blocuri. Desprinderea de terasă e grea. La ei, ca și anul trecut, plecarea a fost în ziua 57.
M-am gândit de multe ori că aș putea scrie în detaliu despre viața unui pescăruș, de la ivirea din ou până la primul zbor de pe terasă. Dar nu despre scris e vorba aici. Sunt un observator pătimaș. Mi-a plăcut să observ. Povestea e atât de complexă... Fiecare zi aduce ceva nou, ceva interesant, ceva inimaginabil. În lungul șnur al zilelor, totul se repetă și nimic nu se repetă. E fascinat felul în care păsările își hrănesc puii, și-i educă, îi învață să zboare: dezvoltă o rețea muzicală, stratificată, de jos până sus, și mai sus, pentru ca puii care zboară doar pe terasă să capete curaj și să plece. Comunicarea lor e fascinantă. Nu există sunet fără sens. Urmărindu-i, pricepi de ce sfatul ornitologilor este să lași puii de pasăre căzuți acolo unde sunt, să-i pui doar într-un loc ferit, unde-i vor putea auzi și ajuta părinții. Omul nu e capabil să crească o pasăre așa încât pasărea să devină pasăre.
Închei, deși n-am spus mare lucru - poate o să vină și ziua în care să pot scrie cu adevărat despre cele 90 de zile în care un ou verde pestriț devine un pescăruș care zboară peste blocuri.
Acum păsările au plecat, dar sunt încă undeva în preajmă, aud uneori întreaga colonie cântând, și mă bucur că Gregoire vine tot pe pervaz să stea la umbră, la amiază, când e cel mai greu, să își tragă sufletul, să bată în geam, să întrebe ceva, să spună ceva... Un pui doarme undeva pe hotelul înalt din față, altul e hărțuit de ciorile grive - groaznice păsări, un coșmar, ieri au atacat puii în zbor, deși pescărușii sunt deja de două ori mai mari ca ele - iar altul cred că este pe bloc. Sper să se reunească toți trei în curând: Fred și Barney și Michiduță. Michiduță, cel mai mic, s-a dovedit a fi o fetiță - și ea e cea care a zburat prima de-aici, s-a înălțat într-o spirală tot mai largă și mai înaltă...
(Pescăruși de București, foto: VDN)
14 iunie 2019
Biografii și bălării
Și Nabokov, și Beckett au avut parte de biografii excelente abia după câte-o mare porcărie care li s-a întâmplat la capitolul ăsta.
Biografia lui Nabokov, scrisă de Brian Boyd, în două volume consistente, tratează viața și opera, pas cu pas. Biografia lui Beckett, scrisă de James Knowlson, la fel. Sunt biografiile „autorizate”, cu participarea familiilor, cu documentare zdravănă, scrise de cunoscători ai operei, aleși chiar pe criteriul ăsta, al apropierii de cărți...
Înainte de Knowlson, în cazul lui Beckett, a fost o primă biografie scrisă de Deirdre Bair, publicată în 1978 (deci minus 11 ani din viața lui Beckett - care a detestat-o). Beckett a fost abordat de James Knowlson în mod repetat, iar în 1989 a zis în sfârșit da - dacă cineva trebuia să scrie, și se părea că nu mai există scăpare, „măcar să fie cineva care îi cunoaște opera bine”.
La fel, în cazul lui Nabokov, Brian Boyd a fost ales tot fiindcă era în primul rând un bun cunoscător al operei. Accesul la viețișoară are loc doar prin cărți, nu altfel. Și la Nabokov, înainte de biografia autorizată a existat o catastrofă de carte: biografia scrisă de Andrew Field. Cartea, care i-a oripilat pe cei din familia Nabokov și pe toți cei care știau cât de cât ceva despre ei, era, după cum zicea Vera Nabokov, revoltată: „o carte plină de banalități despre un om care n-a scris un rând banal”. S-au scris tone de maculatură, cu minciuni și interpretări aberante, despre familia asta. Dar există și o biografie excelentă a Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff. Acum, cititorii lui Nabokov știu să distingă gunoiul de aur. S-au tradus și citit cărțile, romanele, poeziile, eseurile, scrisorile, se cunosc detalii de viață...
Azi m-am bucurat să dau într-un comentariu de simpla părere a unui cititor despre biografia lui Andrew Field, una dintr-o mulțime cam la fel: „Nabokovians know how much crap there is in this book. Nabokov hated it. Only Nabokovians should read it, just for shits and giggles.”
„Literature is Love” - așa începe un capitol din „Disperare”. Iar eu am scris asta azi din dragoste deja mărturisită, pentru o anumită literatură, a lui Nabokov, a lui Beckett, și pentru ei ca oameni, și cu un strop de disperare și cu multă tristețe.
Din Beckett am tradus 850 de pagini. Din Nabokov, 2.870. De citit, am citit toate aceste mii de pagini despre viețile lor. Mi-am zis că am dreptul la un pic de tristețe. Pentru cei interesați, care vor înțelege.
Biografia lui Nabokov, scrisă de Brian Boyd, în două volume consistente, tratează viața și opera, pas cu pas. Biografia lui Beckett, scrisă de James Knowlson, la fel. Sunt biografiile „autorizate”, cu participarea familiilor, cu documentare zdravănă, scrise de cunoscători ai operei, aleși chiar pe criteriul ăsta, al apropierii de cărți...
Înainte de Knowlson, în cazul lui Beckett, a fost o primă biografie scrisă de Deirdre Bair, publicată în 1978 (deci minus 11 ani din viața lui Beckett - care a detestat-o). Beckett a fost abordat de James Knowlson în mod repetat, iar în 1989 a zis în sfârșit da - dacă cineva trebuia să scrie, și se părea că nu mai există scăpare, „măcar să fie cineva care îi cunoaște opera bine”.
La fel, în cazul lui Nabokov, Brian Boyd a fost ales tot fiindcă era în primul rând un bun cunoscător al operei. Accesul la viețișoară are loc doar prin cărți, nu altfel. Și la Nabokov, înainte de biografia autorizată a existat o catastrofă de carte: biografia scrisă de Andrew Field. Cartea, care i-a oripilat pe cei din familia Nabokov și pe toți cei care știau cât de cât ceva despre ei, era, după cum zicea Vera Nabokov, revoltată: „o carte plină de banalități despre un om care n-a scris un rând banal”. S-au scris tone de maculatură, cu minciuni și interpretări aberante, despre familia asta. Dar există și o biografie excelentă a Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff. Acum, cititorii lui Nabokov știu să distingă gunoiul de aur. S-au tradus și citit cărțile, romanele, poeziile, eseurile, scrisorile, se cunosc detalii de viață...
Azi m-am bucurat să dau într-un comentariu de simpla părere a unui cititor despre biografia lui Andrew Field, una dintr-o mulțime cam la fel: „Nabokovians know how much crap there is in this book. Nabokov hated it. Only Nabokovians should read it, just for shits and giggles.”
„Literature is Love” - așa începe un capitol din „Disperare”. Iar eu am scris asta azi din dragoste deja mărturisită, pentru o anumită literatură, a lui Nabokov, a lui Beckett, și pentru ei ca oameni, și cu un strop de disperare și cu multă tristețe.
Din Beckett am tradus 850 de pagini. Din Nabokov, 2.870. De citit, am citit toate aceste mii de pagini despre viețile lor. Mi-am zis că am dreptul la un pic de tristețe. Pentru cei interesați, care vor înțelege.
4 iunie 2019
Fără traduceri anul acesta. Lentoare - și cărțile-s oameni
Fără traduceri anul acesta
Mi-am propus ca anul acesta să nu traduc. Nimic.
Mai sunt vreo două romane traduse încheiate, care o să apară când le vine vremea, când le vor face editurile. Însă nu voi mai traduce nimic nou, cel puțin până la capătul anului. Poate și după.
Primesc în continuare propuneri, unele nu mi se potrivesc deloc, sunt cărți pe care nici nu le-aș citi - de ce le-aș traduce? Sunt cărți care îmi îmbolnăvesc și-mi omoară scrisul. Care mă anihilează preț de trei, patru luni. Trei luni înseamnă un sfert dintr-un an. Patru luni înseamnă o treime de an. Ce de tristeți într-o matematică simplă. Când traduci, n-ai loc de nici o poveste de-a ta, n-ai loc de nici o virgulă din tine, te pierzi într-o lume și-ntr-un limbaj străin - și cam contează ale cui sunt acestea. Pentru Beckett, pentru cei foarte buni, merită să te anulezi, să te suspenzi, este de fapt o îmbogățire la capătul drumului; dar în cazul unor autori de cărțulii simți pur și simplu că mori îngropat de viu, sufocat. Contează cui îi dai acele luni ale tale, acei ani ai scrisului tău.
Sunt încântată când traduc ceva ce îmi place și sunt și mai încântată când pot trăi fără să traduc, doar din drepturile de autor, din colaborările care au legătură cu scrisul. Sunt mulțumită că se poate. Traducerea de cărți e povară atunci când cartea nu ți se potrivește, când scriitorul pe care-l traduci dându-i fiecare ziulică a ta nu-ți dă ție nimic în schimb - în afara plății pe traducere, prevăzută-n contract.
Sunt un om care scrie și care a ales la un moment dat să traducă o carte care i-a plăcut foarte mult. Apoi alta. Când începi să fii sufocat de oferte care n-au legătură cu tine, trebuie să te poți retrage cumva. Nu vreau să fiu harnicul muncitor dintr-o industrie gălăgioasă. Și nu sunt.
Ce efort, câte explicații nocive doar ca să poți rămâne ceea ce vrei tu să fii.
Scrisul. Am cărți încheiate și cărți în lucru - sunt în plină îndrăgostire, e plăcut și e chin. Îi sunt recunoscătoare oricărui om care-mi cere o carte sau doar o poveste. Care mă invită și mă așteaptă să scriu. E ceva nespus de prețios treaba asta. În peisajul ăsta, iau orice propunere de traducere ca pe-un atac mișelesc! :)
Lentoare - și cărțile-s oameni!
Și, dacă tot vorbim de industria colorată și gălăgioasă, agitată, o să spun și eu, la capăt de târg, deși aș putea să o spun în oricare dintre zile, cât de rău îmi fac listele și turnurile de cărți, acele turnuri imense de volume așezate la poză, într-un soi de citit-împotriva-naturii, teancuri și liste de cărți de citit sau citite într-o lună sau într-un an, niște oribile simboluri ale grabei, niște fluturări de coperte, dovezi ale lipsei de atenție, de dragoste, de fidelitate, de conștiinciozitate, ceva ce mă îngrozește de-a dreptul. Am văzut turnuri de cărți „citite luna asta”, în care una dintre cărțile acelea nu putea fi citită cu adevărat într-o lună - ah, iar numele autoarei acelei cărți era scris greșit, de două ori la rând. Dacă nici numele n-a fost citit bine, e lesne de priceput ce s-a ales de cartea groasă, scrisă în vreo șapte ani și expediată în trei zile. Liste în care cărți excepționale erau puse la zid cu „nu mi-a plăcut”, deși era clar că n-a fost timp nici măcar de-o lectură în diagonală. Liste ridicole în care recomandate sunt porcării arhinecunoscute dar bine marketizate, în timp ce cărți minunate, de autori bestiali, vin la coadă, la capitolul „dezamăgiri”.
Nu, toate astea nu fac deloc bine cărților. Ba fac cât se poate de rău. Cărțile expediate în halul ăsta suferă ca naiba.
Și m-aș opri aici, oricum simt că e degeaba, șuvoiul curge neliniștit mai departe, mă duc iarăși la ale mele.
Strig, totuși: Jos graba! Jos listele! Jos turnurile! Jos ronțăitul pe bandă rulantă!
Mai opriți-vă, mai gândiți-vă. Întindeți mâna, luați o singură carte. Fiindcă și cărțile-s oameni.
Mi-am propus ca anul acesta să nu traduc. Nimic.
Mai sunt vreo două romane traduse încheiate, care o să apară când le vine vremea, când le vor face editurile. Însă nu voi mai traduce nimic nou, cel puțin până la capătul anului. Poate și după.
Primesc în continuare propuneri, unele nu mi se potrivesc deloc, sunt cărți pe care nici nu le-aș citi - de ce le-aș traduce? Sunt cărți care îmi îmbolnăvesc și-mi omoară scrisul. Care mă anihilează preț de trei, patru luni. Trei luni înseamnă un sfert dintr-un an. Patru luni înseamnă o treime de an. Ce de tristeți într-o matematică simplă. Când traduci, n-ai loc de nici o poveste de-a ta, n-ai loc de nici o virgulă din tine, te pierzi într-o lume și-ntr-un limbaj străin - și cam contează ale cui sunt acestea. Pentru Beckett, pentru cei foarte buni, merită să te anulezi, să te suspenzi, este de fapt o îmbogățire la capătul drumului; dar în cazul unor autori de cărțulii simți pur și simplu că mori îngropat de viu, sufocat. Contează cui îi dai acele luni ale tale, acei ani ai scrisului tău.
Sunt încântată când traduc ceva ce îmi place și sunt și mai încântată când pot trăi fără să traduc, doar din drepturile de autor, din colaborările care au legătură cu scrisul. Sunt mulțumită că se poate. Traducerea de cărți e povară atunci când cartea nu ți se potrivește, când scriitorul pe care-l traduci dându-i fiecare ziulică a ta nu-ți dă ție nimic în schimb - în afara plății pe traducere, prevăzută-n contract.
Sunt un om care scrie și care a ales la un moment dat să traducă o carte care i-a plăcut foarte mult. Apoi alta. Când începi să fii sufocat de oferte care n-au legătură cu tine, trebuie să te poți retrage cumva. Nu vreau să fiu harnicul muncitor dintr-o industrie gălăgioasă. Și nu sunt.
Ce efort, câte explicații nocive doar ca să poți rămâne ceea ce vrei tu să fii.
Scrisul. Am cărți încheiate și cărți în lucru - sunt în plină îndrăgostire, e plăcut și e chin. Îi sunt recunoscătoare oricărui om care-mi cere o carte sau doar o poveste. Care mă invită și mă așteaptă să scriu. E ceva nespus de prețios treaba asta. În peisajul ăsta, iau orice propunere de traducere ca pe-un atac mișelesc! :)
Lentoare - și cărțile-s oameni!
Și, dacă tot vorbim de industria colorată și gălăgioasă, agitată, o să spun și eu, la capăt de târg, deși aș putea să o spun în oricare dintre zile, cât de rău îmi fac listele și turnurile de cărți, acele turnuri imense de volume așezate la poză, într-un soi de citit-împotriva-naturii, teancuri și liste de cărți de citit sau citite într-o lună sau într-un an, niște oribile simboluri ale grabei, niște fluturări de coperte, dovezi ale lipsei de atenție, de dragoste, de fidelitate, de conștiinciozitate, ceva ce mă îngrozește de-a dreptul. Am văzut turnuri de cărți „citite luna asta”, în care una dintre cărțile acelea nu putea fi citită cu adevărat într-o lună - ah, iar numele autoarei acelei cărți era scris greșit, de două ori la rând. Dacă nici numele n-a fost citit bine, e lesne de priceput ce s-a ales de cartea groasă, scrisă în vreo șapte ani și expediată în trei zile. Liste în care cărți excepționale erau puse la zid cu „nu mi-a plăcut”, deși era clar că n-a fost timp nici măcar de-o lectură în diagonală. Liste ridicole în care recomandate sunt porcării arhinecunoscute dar bine marketizate, în timp ce cărți minunate, de autori bestiali, vin la coadă, la capitolul „dezamăgiri”.
Nu, toate astea nu fac deloc bine cărților. Ba fac cât se poate de rău. Cărțile expediate în halul ăsta suferă ca naiba.
Și m-aș opri aici, oricum simt că e degeaba, șuvoiul curge neliniștit mai departe, mă duc iarăși la ale mele.
Strig, totuși: Jos graba! Jos listele! Jos turnurile! Jos ronțăitul pe bandă rulantă!
Mai opriți-vă, mai gândiți-vă. Întindeți mâna, luați o singură carte. Fiindcă și cărțile-s oameni.
2 iunie 2019
Bookfest senin
1 iunie la Bookfest.
Dezbaterea „Provocările traducerii din literatura engleză”:
Lansarea nouăților de la Polirom Junior:
A fost un târg senin, spațiul nou, curat, aerisit, luminos, ajută enorm. Poate că mergem ușor spre zona firească a lucrurilor - un firesc pe care doar l-am bănuit, fiindcă până acum ne era refuzat. Târgurile deveniseră un infern și-o sperietoare, nu se mai putea continua cu felul în care se desfășurau. Anul ăsta aș zice că a fost diferit. M-am bucurat de cărți, întâlniri, promisiuni, daruri. De cărți dăruite și de cărți promise. De minutele petrecute în iarbă, la soare, cu V. Rămâne totuși târgul de la care cineva a lipsit. Primul târg la care el n-a mai fost. Între atâtea prezențe, absența lui era peste tot.
Gata. Înapoi la făcut cărți, nu la turuit despre ele!
Dezbaterea „Provocările traducerii din literatura engleză”:
Lansarea nouăților de la Polirom Junior:
A fost un târg senin, spațiul nou, curat, aerisit, luminos, ajută enorm. Poate că mergem ușor spre zona firească a lucrurilor - un firesc pe care doar l-am bănuit, fiindcă până acum ne era refuzat. Târgurile deveniseră un infern și-o sperietoare, nu se mai putea continua cu felul în care se desfășurau. Anul ăsta aș zice că a fost diferit. M-am bucurat de cărți, întâlniri, promisiuni, daruri. De cărți dăruite și de cărți promise. De minutele petrecute în iarbă, la soare, cu V. Rămâne totuși târgul de la care cineva a lipsit. Primul târg la care el n-a mai fost. Între atâtea prezențe, absența lui era peste tot.
Gata. Înapoi la făcut cărți, nu la turuit despre ele!
29 mai 2019
Bookfest-ul meu - mese rotunde, traduceri, cărți pentru juniori
Voi participa la patru evenimente, în cadrul târgului de carte Bookfest, toate sâmbătă, 1 iunie. Două întâlniri în programul British Council și două la standul Polirom, cu noile apariții din colecția Junior.
● În programul British Council, evenimente la standul Marii Britanii:
• 13.30*: Dezbatere: „Provocările traducerii din literatura engleză”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica D. Niculescu, Luana Schidu, Dan Croitoru
Moderator: George Volceanov
*Loc de desfășurare: Scena Agora
• 15.00: Trei noi romane ale unor scriitoare britanice marcante apărute în traducere la Editura Humanitas Fiction: Sonata Gustav de Rose Tremain, Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy și Monsieur Karenin de Vesna Goldsworthy
Participă: Ioana Bâldea Constantinescu, Veronica D. Niculescu, Alexandra Coliban, Luana Schidu
Moderatoare: Denisa Comănescu
Programul întreg al British Council, aici.
● La Editura Polirom, de la ora 12 lansăm cărțile câștigătoare ale concursului de manuscrise, concurs din al cărui juriu am făcut parte, iar apoi, de la ora 13, noutăți nemuritoare din literatura universală.
Voi vorbi despre Vrăjitorul dințos, câștigătorul detașat al concursului de manuscrise, respectiv despre Spărgătorul de nuci - ediție splendid ilustrată de Teodora și Radu Răileanu - și Ferma animalelor - roman grafic, ediție adaptată și ilustrată de Odyr.
Al cincilea eveniment rămâne secret.
● În programul British Council, evenimente la standul Marii Britanii:
• 13.30*: Dezbatere: „Provocările traducerii din literatura engleză”
Invitați: Radu Paraschivescu, Veronica D. Niculescu, Luana Schidu, Dan Croitoru
Moderator: George Volceanov
*Loc de desfășurare: Scena Agora
• 15.00: Trei noi romane ale unor scriitoare britanice marcante apărute în traducere la Editura Humanitas Fiction: Sonata Gustav de Rose Tremain, Ministerul fericirii supreme de Arundhati Roy și Monsieur Karenin de Vesna Goldsworthy
Participă: Ioana Bâldea Constantinescu, Veronica D. Niculescu, Alexandra Coliban, Luana Schidu
Moderatoare: Denisa Comănescu
Programul întreg al British Council, aici.
● La Editura Polirom, de la ora 12 lansăm cărțile câștigătoare ale concursului de manuscrise, concurs din al cărui juriu am făcut parte, iar apoi, de la ora 13, noutăți nemuritoare din literatura universală.
Voi vorbi despre Vrăjitorul dințos, câștigătorul detașat al concursului de manuscrise, respectiv despre Spărgătorul de nuci - ediție splendid ilustrată de Teodora și Radu Răileanu - și Ferma animalelor - roman grafic, ediție adaptată și ilustrată de Odyr.
Al cincilea eveniment rămâne secret.
27 mai 2019
Final de atelier
După opt întâlniri, derulate în fiecare sâmbătă și duminică din luna mai, ieri s-a încheiat atelierul de scriere creativă pentru copii, pe care l-am ținut la invitația Asociației Brain Fitness. Micuții absolvenți ai Academiei Motanov au primit ieri diplomele și revista care include câte o povestire scrisă de ei.
Punctez și aici finalul, cu o poză a copiilor: Maria A., Maria G., Liv, Petru și Luca, elevi în clasele a treia, a patra, a cincea și a șasea, care au scris pe rupte, au umplut caietele cu povești minunate, fiecare în stilul și-n ritmul lui. Am avut de-a face cu copii talentați, principala mea grijă a fost să le descopăr și să îi îndrum spre glasul lor personal. Și l-au făcut auzit de la prima întâlnire.
Au scris despre ei înșiși sau despre personaje, inspirându-se din realitate sau folosindu-și fantezia, construind o schemă simplă, atenți să transmită un mesaj și emoții, dar mai ales să fie, întotdeauna, ei înșiși.
Mai multe fotografii, de pe parcursul atelierului și de la premiere, aici.
Întâmplător, am început atelierul exact de ziua mea, într-una din primele zile de mai. Azi am casa plină de flori și de amintiri - cu dragoni, motani, insule, ceasuri, cubulețe și oi.
Punctez și aici finalul, cu o poză a copiilor: Maria A., Maria G., Liv, Petru și Luca, elevi în clasele a treia, a patra, a cincea și a șasea, care au scris pe rupte, au umplut caietele cu povești minunate, fiecare în stilul și-n ritmul lui. Am avut de-a face cu copii talentați, principala mea grijă a fost să le descopăr și să îi îndrum spre glasul lor personal. Și l-au făcut auzit de la prima întâlnire.
Au scris despre ei înșiși sau despre personaje, inspirându-se din realitate sau folosindu-și fantezia, construind o schemă simplă, atenți să transmită un mesaj și emoții, dar mai ales să fie, întotdeauna, ei înșiși.
Mai multe fotografii, de pe parcursul atelierului și de la premiere, aici.
Întâmplător, am început atelierul exact de ziua mea, într-una din primele zile de mai. Azi am casa plină de flori și de amintiri - cu dragoni, motani, insule, ceasuri, cubulețe și oi.
20 mai 2019
Regina Reghina, mama mea
Pe certificatul de naştere al Mirandei, la care mă uit acum încă o dată, scoţându-l din plicul maro de carton şi apoi din folia sa verde de plastic, scrie aşa: „Mama: Reghina, Tatăl: Iustin.” Funcţionarul biroului de Stare Civilă din Piteşti nu a fost rugat să corecteze şi nici nu a fost deloc bodogănit pentru acel h. O făcuseră zadarnic părinţii Reginei, cu douăzeci şi doi de ani în urmă, când funcţionarul român nu ştiuse sau nu voise să scrie corect numele german. În van îl repetaseră soţii Dortloft, Re-gi-na, Re-gi-na, fiindcă omul de la ghişeu auzea bine ce spuneau ei, dar transcria aşa cum considera el, adică pe româneşte: Reghina.
În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele să facă, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Regină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi – lucrul acesta fiind joaca preferată, și tot mai greu de îndurat, a lui Iustin. Zâmbetul cu care el îşi însoţise tandra corecţie din prima lor zi în casa nouă, când Regina poftise la „un cafe”, avea să devină mai ironic cu timpul, însă tânăra şi înţeleapta Regină, prinzând din mers dedesubturile acestei limbi destul de străine, avea să se înarmeze treptat cu suficiente cuvinte care să o scoată învingătoare din numeroase conflicte, chiar dacă mai mult sau mai puțin rănită. Ieşea pe câmpul de bătălie al fiecărei zile înarmată cu o seamă de sinonime de genuri diferite pentru acelaşi obiect, astfel încât dacă cerea ezitând îndelung, „un, un, un...” şi arăta cu braţul întins spre un obiect care în mod vădit putea fi denumit printr-un substantiv feminin care oricărui român i-ar fi venit cu uşurinţă pe buze – să zicem, o oală, o cratiţă – iar Iustin aştepta cu sprâncenele ridicate a falsă mirare – „un ce?” –, înţelegând desigur că i se cere o oală, oricare, ea i-o trântea cu un aer victorios, plesnind din papucul de catifea: „un ibric!”
Şi astfel, apărându-şi cu îndârjire identitatea abia aici, în locul unde se temea să nu şi-o piardă prin asimilare cu întregul, tânăra nemțoaică îşi sublinia şi accentua, cu o fermitate învăluită în nespus de mult şarm feminin şi în gafe adorabile, unicitatea. Copiii ei aveau să crească aşa, dirijaţi în primii ani de viaţă nu de cureaua de la pantalonii tatălui şi nici de palma lui, precum bieții copii ai vecinilor, ci de vocea și mâna fermă a Reginei, regina-dădacă cu braţe albe şi plinuţe, care învârtea pricepută o lingură de lemn în vreun sos dulce-acrişor de care nu se mai pomenise pe aici, şi care între două rotocoale onctuoase se oprea ca să puncteze diferenţele dintre aici şi acolo, fie ele şi infime, cu involuntară migală şi importanţă, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. Şi tot ceea ce acasă fusese banal şi comun – sosul acesta de prune, cocul înalt şi aerat, rochia de mătase cu un volan şerpuind între sâni, pălăria din fetru, înmormântările cu dric tras de cai într-o tăcere deplină pe bulevarde largi, pietruite, pustii, şi fără nici o pomană, căci sufletele nu mănâncă, nu se îmbracă şi nu au nevoie de bani, ba chiar şi numele de Regina, purtat de încă niște mătuşi şi de-o verişoară de-a doua – totul era aici preţios şi se zbătea dintr-odată ca o pasăre mică şi cu aripile ude, cerându-se spus.
Există însă un moment de-o dulceaţă aparte, un moment situat undeva după naşterea Mirandei, nu foarte uşor de localizat cu precizie, dar imaginabil cândva între o clipă în care mezina împingea cu un pumnişor în sânul stâng, sorbind cu sete după lapte, cu pleoapele încreţite sub lumina puternică a soarelui de vară, şi vreo alta când, mergând de-a buşilea spre marginea pledului în carouri întins pe peticul de verdeaţă din spatele blocului, această copilă a înălţat capul pentru a striga cu două silabe limpezi omul cel mare şi bun, ca s-o ajute să iasă din te miri ce impas: momentul în care Regina şi-a pierdut numele şi titlul, rămânând, pur şi simplu, o mamă. Mama mea.
- fragment din romanul Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viață a unei false prințese), Editura Polirom, 2016 -
În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele să facă, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Regină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi – lucrul acesta fiind joaca preferată, și tot mai greu de îndurat, a lui Iustin. Zâmbetul cu care el îşi însoţise tandra corecţie din prima lor zi în casa nouă, când Regina poftise la „un cafe”, avea să devină mai ironic cu timpul, însă tânăra şi înţeleapta Regină, prinzând din mers dedesubturile acestei limbi destul de străine, avea să se înarmeze treptat cu suficiente cuvinte care să o scoată învingătoare din numeroase conflicte, chiar dacă mai mult sau mai puțin rănită. Ieşea pe câmpul de bătălie al fiecărei zile înarmată cu o seamă de sinonime de genuri diferite pentru acelaşi obiect, astfel încât dacă cerea ezitând îndelung, „un, un, un...” şi arăta cu braţul întins spre un obiect care în mod vădit putea fi denumit printr-un substantiv feminin care oricărui român i-ar fi venit cu uşurinţă pe buze – să zicem, o oală, o cratiţă – iar Iustin aştepta cu sprâncenele ridicate a falsă mirare – „un ce?” –, înţelegând desigur că i se cere o oală, oricare, ea i-o trântea cu un aer victorios, plesnind din papucul de catifea: „un ibric!”
Şi astfel, apărându-şi cu îndârjire identitatea abia aici, în locul unde se temea să nu şi-o piardă prin asimilare cu întregul, tânăra nemțoaică îşi sublinia şi accentua, cu o fermitate învăluită în nespus de mult şarm feminin şi în gafe adorabile, unicitatea. Copiii ei aveau să crească aşa, dirijaţi în primii ani de viaţă nu de cureaua de la pantalonii tatălui şi nici de palma lui, precum bieții copii ai vecinilor, ci de vocea și mâna fermă a Reginei, regina-dădacă cu braţe albe şi plinuţe, care învârtea pricepută o lingură de lemn în vreun sos dulce-acrişor de care nu se mai pomenise pe aici, şi care între două rotocoale onctuoase se oprea ca să puncteze diferenţele dintre aici şi acolo, fie ele şi infime, cu involuntară migală şi importanţă, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. Şi tot ceea ce acasă fusese banal şi comun – sosul acesta de prune, cocul înalt şi aerat, rochia de mătase cu un volan şerpuind între sâni, pălăria din fetru, înmormântările cu dric tras de cai într-o tăcere deplină pe bulevarde largi, pietruite, pustii, şi fără nici o pomană, căci sufletele nu mănâncă, nu se îmbracă şi nu au nevoie de bani, ba chiar şi numele de Regina, purtat de încă niște mătuşi şi de-o verişoară de-a doua – totul era aici preţios şi se zbătea dintr-odată ca o pasăre mică şi cu aripile ude, cerându-se spus.
Există însă un moment de-o dulceaţă aparte, un moment situat undeva după naşterea Mirandei, nu foarte uşor de localizat cu precizie, dar imaginabil cândva între o clipă în care mezina împingea cu un pumnişor în sânul stâng, sorbind cu sete după lapte, cu pleoapele încreţite sub lumina puternică a soarelui de vară, şi vreo alta când, mergând de-a buşilea spre marginea pledului în carouri întins pe peticul de verdeaţă din spatele blocului, această copilă a înălţat capul pentru a striga cu două silabe limpezi omul cel mare şi bun, ca s-o ajute să iasă din te miri ce impas: momentul în care Regina şi-a pierdut numele şi titlul, rămânând, pur şi simplu, o mamă. Mama mea.
- fragment din romanul Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viață a unei false prințese), Editura Polirom, 2016 -
23 aprilie 2019
23 aprilie - doar despre Nabokov
23 aprilie, ziua lui Vladimir Nabokov.
În imagine, cele nouă cărți ale lui pe care le-am tradus în decurs de doisprezece ani.
Prima mea traducere a fost din Nabokov - Ochiul -, ultima apariție din serie fiind Visele insomniacului.
De ziua lui, fragmentul despre frumusețe - care nu poate fi posedată - datorită căruia am început să traduc, în iarna lui 2007.
Zilele trecute, într-o mică vacanță la munte, privind o pajiște înverzită și înclinată, luminată de raze aproape de ora asfințitului, am simțit dureros senzația asta, a frumuseții de neposedat, și i-am mulțumit în gând că a descris ca nimeni altul...
...acel farmec arzător care înlocuieşte orice altceva şi justifică totul şi care, spre deosebire de sufletul omului (adesea accesibil şi ușor de posedat), nu poate fi nicicum însuşit, aşa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrenţuiţi de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârşit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă.
Poate că și traducând niște cărți, cele alese una câte una și care rămân cu adevărat importante pentru mine, n-am făcut decât să încerc să posed frumusețea de neposedat.
***
Adaug tot aici un link la Visele înrămate ale lui Nabokob, un text excelent scris de Ion Stanomir, pe LaPunkt, despre Visele insomniacului, cartea cu visele lui Nabokov alcătuită de Ghennadi Barabtarlo.
„Ceea ce îl fascinează pe Nabokov la reflecţia lui Dunne este promisiunea unui timp ce încetează să mai curgă liniştit spre moarte, căpătând dimensiunea enigmatică a unui culoar ducând spre viitor, dar şi spre trecut. Ştiinţa lui Dunne impune, iar Nabokov va aplica riguros metoda sa, consemnarea atentă şi lipsită de efect de stil inutil a viselor, imediat după consumarea lor. Ostil lui Freud şi interpretărilor sale, Nabokov alege calea indicată de Dunne nu spre a interoga sexualitatea, ci spre a naviga pe un ocean hipnotic al timpului. Visul este, pentru Nabokov, pe urmele lui Dunne, un element din această alchimie a timpului: visarea anunţă, din când în când, ca un fulger, viitorul care nu a prins încă viaţă.”
Au mai scris despre Visele insomniacului, în ultima vreme, Grete Tartler în România literară - Onirodiaristică, și Cristian Teodorescu în Cațavencii - Cum te poți lupta cu timpul.
19 aprilie 2019
Nimicurile mele - cu pescăruși, confuzii și copacul prințesei
Trei ouă în cuibul pescărușilor. Gregoire picotind pe pervaz, scoțând sunete dulci, întinzându-se, un picior și o aripă.
Ieri, trei oameni pe terasă, cu aparate de fotografiat și cu ruletă. Păsările zburând, țipând, dând roată deasupra lor, disperate. Întreaga colonie alarmată. Oamenii cu aparate își fac treaba, pozează, măsoară, apoi fac o fotografie, două și pescărușilor - „ce frumos”. N-au văzut cuibul, au plecat. Sper să nu revină curând, pescărușii au nevoie de încă cel puțin două luni ca să-și ducă treaba la capăt.
În fiecare an, spaimele.
E o lume crudă, lumea animalelor, se dau bătălii pe viață și pe moarte aproape în fiecare zi. În fiecare primăvară s-a întâmplat ceva major, un pui a murit, o mamă s-a întors infirmă de la râu, un tată a crescut singur puii.
Nu pot să mai văd suferință.
Citesc The Peregrine, mă uit pe fereastră.
Rămășițele zilei - marea plăcere a acestor zile. Să poți scrie așa!...
Izolarea nu e pentru oricine.
Îmi savurez libertatea, coconul țesut cu grijă, deși uneori e prea mult. Însă sufocant devine mai ales când traduc. Când sunt liberă de traduceri, când pot să mă mișc confortabil prin viața mea, când pot scrie povești, izolarea e perfectă, e vis. Scriu, mă plimb, respir, trăiesc, fac curat, colț cu colț, albesc, las lumina să intre.
Mă întâlnesc pe stradă cu cineva necunoscut. Necunoscuții care cred că ne cunosc. Îmi zâmbește, îmi vorbește, ne știm?, nu ne știm. Dar marea mașinărie a „socializării” ne minte: ne știm. Mă opresc din cantilenă, vorbim, îmi turuie că înțelege prin ce trec, prin ce?, că a trăit ceva asemănător cândva, că există remedii, că se poate trăi și așa etc. Nu pricep nimic din ce îmi spune. Dar pricep că greșește. Are impresia că știe ceva, nu știu ce, nu înțeleg ce, și-i tot dă cu bolile și cu tratamentele, spune și ceva de chimioterapie, e o cumplită confuzie. Plec îngrozită. Mă scutur.
Să trăiești ca păsările. Acționând pe muțește, să ieși la lumină fără să împroști mizerie în jur.
Lângă palat, copacul prințesei n-a înflorit anul ăsta deloc.
Ieri, trei oameni pe terasă, cu aparate de fotografiat și cu ruletă. Păsările zburând, țipând, dând roată deasupra lor, disperate. Întreaga colonie alarmată. Oamenii cu aparate își fac treaba, pozează, măsoară, apoi fac o fotografie, două și pescărușilor - „ce frumos”. N-au văzut cuibul, au plecat. Sper să nu revină curând, pescărușii au nevoie de încă cel puțin două luni ca să-și ducă treaba la capăt.
În fiecare an, spaimele.
E o lume crudă, lumea animalelor, se dau bătălii pe viață și pe moarte aproape în fiecare zi. În fiecare primăvară s-a întâmplat ceva major, un pui a murit, o mamă s-a întors infirmă de la râu, un tată a crescut singur puii.
Nu pot să mai văd suferință.
Citesc The Peregrine, mă uit pe fereastră.
Rămășițele zilei - marea plăcere a acestor zile. Să poți scrie așa!...
Izolarea nu e pentru oricine.
Îmi savurez libertatea, coconul țesut cu grijă, deși uneori e prea mult. Însă sufocant devine mai ales când traduc. Când sunt liberă de traduceri, când pot să mă mișc confortabil prin viața mea, când pot scrie povești, izolarea e perfectă, e vis. Scriu, mă plimb, respir, trăiesc, fac curat, colț cu colț, albesc, las lumina să intre.
Mă întâlnesc pe stradă cu cineva necunoscut. Necunoscuții care cred că ne cunosc. Îmi zâmbește, îmi vorbește, ne știm?, nu ne știm. Dar marea mașinărie a „socializării” ne minte: ne știm. Mă opresc din cantilenă, vorbim, îmi turuie că înțelege prin ce trec, prin ce?, că a trăit ceva asemănător cândva, că există remedii, că se poate trăi și așa etc. Nu pricep nimic din ce îmi spune. Dar pricep că greșește. Are impresia că știe ceva, nu știu ce, nu înțeleg ce, și-i tot dă cu bolile și cu tratamentele, spune și ceva de chimioterapie, e o cumplită confuzie. Plec îngrozită. Mă scutur.
Să trăiești ca păsările. Acționând pe muțește, să ieși la lumină fără să împroști mizerie în jur.
Lângă palat, copacul prințesei n-a înflorit anul ăsta deloc.
15 aprilie 2019
Interviu - Eu n-am scris deloc pentru copii „cu telefon și tabletă”
În așteptarea atelierului de scriere creativă pentru copii, am acordat un interviu celor de la Academia Motanov, care organizează întâlnirile din luna mai.
- Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?
- Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.
Întregul interviu poate fi citit aici.
- Din interacțiunea cu copiii care au venit la evenimentele legate de cartea ta, ce impresie ai, ce crezi că își doresc copiii de acum de la povești?
- Cred, apropo de extratereștri, că toți copiii „din zilele noastre” nu sunt deloc niște extratereștri. Se tot spune că nu mai pot copiii fără tabletă și telefon și așa mai departe. Ei, zău? Eu am văzut copii care se înghesuie la măsuța cu cărți, după o lansare lungă, ca să ia autograf și să te îmbrățișeze și poate să facă și-un selfie cu tine (de ce nu?). I-am văzut punând zeci de întrebări despre o poveste pe care o citiseră atenți. Sigur, sunt foarte diferiți ei, între ei. Nu-s doi omuleți la fel. Unul ar vrea mai multă acțiune de la o poveste, altul ar vrea monstruleți, altul poate ar vrea o prințesă, un vampir sau un strop de absurd. Corul lor cântă pe o mulțime de voci – și asta e frumusețea. Pe mine m-a surprins foarte tare succesul avut cu O vară cu Isidor. Pentru că eu acolo n-am scris deloc pentru copii „cu tabletă și telefon”, am scris pentru oameni de peste 10 ani, despre niște teme universale: prietenia, libertatea, cu un strop de tristețe și un strop de umor. Am lucrat la carte cu speranța că o să trebuiască povestea cuiva. Și au apărut niște mii de cititori… Deci – ce-și doresc copiii acum? Să le spui cu adevărat o poveste. Să nu te prefaci. Să nu-ți schimonosești vocea. Să nu te adaptezi cu orice preț la așa-zisele mode. Să le vorbești „pe bune”. Să fii original. Să nu rescrii, să nu imiți, să scrii în acel fel unic al tău. Să ai încredere în istețimea și-n sensibilitatea celui care-ți va deveni cititor. Nu știu dacă e un răspuns. E ceea ce-am încercat să fac eu.
Întregul interviu poate fi citit aici.
13 aprilie 2019
„I lost my sense of smell”
Anosmie, hiposmie, parosmie - pierderea totală ori parțială a mirosului sau detectarea eronată a mirosurilor.
Ce mare lucru să-ți pierzi un simț, mirosul? Un moft, se poate și fără. Doar nu e văz sau auz. Sau? V-ați imaginat vreodată, cu adevărat, cum este să nu mai simți - și să fie posibil să nu mai simți niciodată - mirosul unui trandafir pe lângă care treci pe stradă și spre care te apleci instinctiv, mirosul de vanilie, al cafelei, al mâncării preferate? Dar cum e să dispară, odată cu mirosul, și gustul mâncării? Mirosul persoanei iubite, al mamei și, până la urmă, mirosul propriului tău corp. Dar cum e când tot ce te înconjoară miroase urât, a plastic ars, de exemplu?
Câteva articole despre pierderea și recăpătarea mirosului, pe care le-am citit în ultima vreme și care m-au impresionat. Sunt multe, foarte multe mărturisiri, îmi pare rău că n-o mai găsesc pe una anume, citită acum un an. Sunt povești cu oameni în toată firea cărora li se taie genunchii pe stradă și li se umplu ochii de lacrimi când își dau seama că, după niște ani, simt din nou un miros. Cel de cafea, de usturoi verde sau chiar și cel de rahat de câine, într-o dimineață, la jogging. Mărturii despre cum lumea se umple dintr-odată de culoare și consistență când îți recapeți acest simț. Despre cât de alb-negru este viața celui care nu mai are miros. Despre cum e să fii privat de toate aceste senzații atât de firești - și despre cum nu te poți aștepta ca altcineva să priceapă. Doar nu e văzul, doar nu e auzul. E doar lumea golită de una dintre calitățile sale.
Patru mărturii, din care scot și aici mici extrase:
• When I lost my sense of smell, I felt devastated. I was trapped in a cocoon of empty air
But I will never again taste a hearty meat stew, or my favourite moules frites, or smell a turkey cooking, or smell my husband, for that matter, or myself.
But I will never again taste the full-bodied flavour of a good cup of coffee. I can only taste the bitterness.
The specialist told me that I was lucky, that he’d had one patient who was a chef and who had to find a new line of work. I didn’t feel lucky, I felt devastated. I was trapped in a cocoon of empty air.
People can’t understand what I’m going through. Many don’t think it’s a big deal, not like losing sight or hearing. Well, I’ve never been blind or deaf, but I would like to challenge the people who say this to try getting through just a week of having no sense of smell. They will feel very isolated and cut off, unable to enjoy what everyone else takes for granted.
• I’m having my sense of smell switched back on, and it feels like a farm went off in my nose
• I lost my sense of smell – and with it the joy of food, sex and navigating the world
• 10 things you learn when you lose your sense of smell
Food without smell is just salt and sugar
You will miss the smell of your mother - The first time I hugged my mum after returning home, my heart broke. Because, standing in her arms, her thick hair pressed against my face, her jumper pushed against my chest, she could have been anyone. A stranger. This woman huddled into the hollows of my body didn’t smell like my mother any more. She didn’t smell of anything.
The first time you smell again, your heart will burst like a firework - I broke down in hot, heavy tears the first time I smelled, unprompted, the tang of wild garlic in the air. The first time I tasted an apple in over two years felt like coming home. The first time I kissed someone’s head and recognised the smell of their neck I fell in love with a thud.
You can actually forget your own smell - On a warm summer evening, about six months into the slow process of getting scent back I pushed my nose right into the soft skin at the fold of my arm and took a breath. A deep breath. That smell, so faint, so elusive, so ghost-like was somehow also so familiar. Like digestive biscuits and matches and ever so slightly of paper. It was the smell of my own skin and I had lost it for over a year.
Ce mare lucru să-ți pierzi un simț, mirosul? Un moft, se poate și fără. Doar nu e văz sau auz. Sau? V-ați imaginat vreodată, cu adevărat, cum este să nu mai simți - și să fie posibil să nu mai simți niciodată - mirosul unui trandafir pe lângă care treci pe stradă și spre care te apleci instinctiv, mirosul de vanilie, al cafelei, al mâncării preferate? Dar cum e să dispară, odată cu mirosul, și gustul mâncării? Mirosul persoanei iubite, al mamei și, până la urmă, mirosul propriului tău corp. Dar cum e când tot ce te înconjoară miroase urât, a plastic ars, de exemplu?
Câteva articole despre pierderea și recăpătarea mirosului, pe care le-am citit în ultima vreme și care m-au impresionat. Sunt multe, foarte multe mărturisiri, îmi pare rău că n-o mai găsesc pe una anume, citită acum un an. Sunt povești cu oameni în toată firea cărora li se taie genunchii pe stradă și li se umplu ochii de lacrimi când își dau seama că, după niște ani, simt din nou un miros. Cel de cafea, de usturoi verde sau chiar și cel de rahat de câine, într-o dimineață, la jogging. Mărturii despre cum lumea se umple dintr-odată de culoare și consistență când îți recapeți acest simț. Despre cât de alb-negru este viața celui care nu mai are miros. Despre cum e să fii privat de toate aceste senzații atât de firești - și despre cum nu te poți aștepta ca altcineva să priceapă. Doar nu e văzul, doar nu e auzul. E doar lumea golită de una dintre calitățile sale.
Patru mărturii, din care scot și aici mici extrase:
• When I lost my sense of smell, I felt devastated. I was trapped in a cocoon of empty air
But I will never again taste a hearty meat stew, or my favourite moules frites, or smell a turkey cooking, or smell my husband, for that matter, or myself.
But I will never again taste the full-bodied flavour of a good cup of coffee. I can only taste the bitterness.
The specialist told me that I was lucky, that he’d had one patient who was a chef and who had to find a new line of work. I didn’t feel lucky, I felt devastated. I was trapped in a cocoon of empty air.
People can’t understand what I’m going through. Many don’t think it’s a big deal, not like losing sight or hearing. Well, I’ve never been blind or deaf, but I would like to challenge the people who say this to try getting through just a week of having no sense of smell. They will feel very isolated and cut off, unable to enjoy what everyone else takes for granted.
• I’m having my sense of smell switched back on, and it feels like a farm went off in my nose
• I lost my sense of smell – and with it the joy of food, sex and navigating the world
• 10 things you learn when you lose your sense of smell
Food without smell is just salt and sugar
You will miss the smell of your mother - The first time I hugged my mum after returning home, my heart broke. Because, standing in her arms, her thick hair pressed against my face, her jumper pushed against my chest, she could have been anyone. A stranger. This woman huddled into the hollows of my body didn’t smell like my mother any more. She didn’t smell of anything.
The first time you smell again, your heart will burst like a firework - I broke down in hot, heavy tears the first time I smelled, unprompted, the tang of wild garlic in the air. The first time I tasted an apple in over two years felt like coming home. The first time I kissed someone’s head and recognised the smell of their neck I fell in love with a thud.
You can actually forget your own smell - On a warm summer evening, about six months into the slow process of getting scent back I pushed my nose right into the soft skin at the fold of my arm and took a breath. A deep breath. That smell, so faint, so elusive, so ghost-like was somehow also so familiar. Like digestive biscuits and matches and ever so slightly of paper. It was the smell of my own skin and I had lost it for over a year.
11 aprilie 2019
Scrisori, căsuțe, căsuța
Văd la știri că oamenii nu le mai scriu scrisori părinților și că era atât de frumos și de bine pe vremuri, când aveam cu toții acest obicei - scrisul, nu afișatul pe ecrane cu figura care vorbește, dar nu spune niciodată cât un cuvânt. Citesc articole în presa culturală în care unul sau altul se plânge că, vai, azi nu se mai scriu scrisori. Îmi vine să strig: nu e adevărat.
Tocmai am terminat de scris o scrisoare. Le scriu părinților și le scriu prietenilor, de fapt singurii mei prieteni au fost și sunt cei cu care reușesc să am o corespondență bogată, spune-mi dacă scrii scrisori ca să-ți spun dacă poți fi prietenul meu. Mii de scrisori s-au adunat într-o veche căsuță pe care trebuie să-mi fac curaj să o redeschid zilele acestea, zeci, sute de scrisori schimb cu prietena mea care îmi acceptă cearșafurile, scrisori pleacă constant către ai mei, sunt capabilă să scriu și când nu primesc răspunsuri, apoi tac, apoi iarăși scriu. E-mailurile sunt, de mai bine de cincisprezece ani de zile, scrisori. Prieteniile mele au fost și sunt mereu susținute de cuvintele scrise, de tainice, spumoase confesiuni zilnice, fără scrisori o prietenie nu e posibilă, e nimic, în scris pot cu adevărat să vorbesc, când vorbesc nu vorbesc...
Vechile cutii poștale, cu guriță metalică, cu numele familiei scris pe o etichetă, au devenit căsuțele noastre de e-mail, unde textele pot curge adevărate și lungi - gânduri nestingherite de nimic, nici măcar de replica imediată -, unde cresc așteptările, unde sosesc răspunsurile după un timp, făcând inima să tresalte, lăsând ochiul să citească pe îndelete... Am scris mii de scrisori, continuu să scriu, deși cea mai dragă dintre căsuțele mele a închis pleoapa pentru totdeauna.
Contrar vorbei din școlile de presă, când e vorba de comunicarea reală dintre doi oameni o imagine nu face cât o mie de cuvinte. De foarte multe ori, nu face nici măcar cât un singur cuvânt.
Tocmai am terminat de scris o scrisoare. Le scriu părinților și le scriu prietenilor, de fapt singurii mei prieteni au fost și sunt cei cu care reușesc să am o corespondență bogată, spune-mi dacă scrii scrisori ca să-ți spun dacă poți fi prietenul meu. Mii de scrisori s-au adunat într-o veche căsuță pe care trebuie să-mi fac curaj să o redeschid zilele acestea, zeci, sute de scrisori schimb cu prietena mea care îmi acceptă cearșafurile, scrisori pleacă constant către ai mei, sunt capabilă să scriu și când nu primesc răspunsuri, apoi tac, apoi iarăși scriu. E-mailurile sunt, de mai bine de cincisprezece ani de zile, scrisori. Prieteniile mele au fost și sunt mereu susținute de cuvintele scrise, de tainice, spumoase confesiuni zilnice, fără scrisori o prietenie nu e posibilă, e nimic, în scris pot cu adevărat să vorbesc, când vorbesc nu vorbesc...
Vechile cutii poștale, cu guriță metalică, cu numele familiei scris pe o etichetă, au devenit căsuțele noastre de e-mail, unde textele pot curge adevărate și lungi - gânduri nestingherite de nimic, nici măcar de replica imediată -, unde cresc așteptările, unde sosesc răspunsurile după un timp, făcând inima să tresalte, lăsând ochiul să citească pe îndelete... Am scris mii de scrisori, continuu să scriu, deși cea mai dragă dintre căsuțele mele a închis pleoapa pentru totdeauna.
Contrar vorbei din școlile de presă, când e vorba de comunicarea reală dintre doi oameni o imagine nu face cât o mie de cuvinte. De foarte multe ori, nu face nici măcar cât un singur cuvânt.
4 aprilie 2019
Atelier de scriere creativă pentru copii
În luna mai, voi ține un atelier de scriere creativă pentru copii și adolescenți, la invitația și sub bagheta organizatorică a Siminei Diaconu, pe care o știți de la celelalte cursuri și ateliere de scriere creativă ale asociației Brain Fitness și ale Clubului Revdepov - Revista de povestiri.
O să fie un atelier cu opt întâlniri, desfășurat de-a lungul a patru săptămâni, o să citim, o să scriem, o să compunem împreună povești, o să ne jucăm serios și o să fim serioși jucându-ne. Programa este proaspătă și atrăgătoare, avem și teme, avem și daruri.
Detaliile sunt explicate de organizator aici.
Câteva date esențiale:
● Pot participa copii între 10 și 16 ani. ● Vă puteți înscrie la atelier până pe 25 aprilie. ● Desfășurare: sâmbăta și duminica, 4 weekenduri, adică 8 ședințe de câte 2 ore, de la 10:00 la 12:00, în perioada 4 - 26 mai 2019. ● Locul: atelier în zona Gării de Nord, București.
O să fie un atelier cu opt întâlniri, desfășurat de-a lungul a patru săptămâni, o să citim, o să scriem, o să compunem împreună povești, o să ne jucăm serios și o să fim serioși jucându-ne. Programa este proaspătă și atrăgătoare, avem și teme, avem și daruri.
Detaliile sunt explicate de organizator aici.
Câteva date esențiale:
● Pot participa copii între 10 și 16 ani. ● Vă puteți înscrie la atelier până pe 25 aprilie. ● Desfășurare: sâmbăta și duminica, 4 weekenduri, adică 8 ședințe de câte 2 ore, de la 10:00 la 12:00, în perioada 4 - 26 mai 2019. ● Locul: atelier în zona Gării de Nord, București.
27 martie 2019
Grădina Japoneză și miros de clei și lumină
Zilele când vin de la editură cu pachetul de cărți - scrise, traduse - rămân unele dintre cele mai fericite. Greutatea simțită în oase, o jucărie pe lângă tot ce a fost și s-a dus. Volumele foarte proaspete, abia ieșite din tipografie, luate în primire când încă miros a clei umed, a tipar, a hârtie tăiată, niciodată mai calde, niciodată mai febril răsfoite. Apoi cărțile se rostogolesc cumva singure în lume, și confortul e să nu mai fie nevoie de tine, tu ai lăsat acolo tot ce era de lăsat. Acum tragi de-un pachet și te întrebi ce-o să fie mai departe, deocamdată nimic.
În Grădina Japoneză, pe peluza de sub cireși, un copil chinez cere șalul femeii, femeia îl desfășoară de pe gâtul ei și-l înfășoară pe-al lui, fără grabă și fără cuvinte, așteaptă și fotograful, copilul e fericit. O să uite momentul acesta, dar o să rămână în el ceva din căldura, lumina, senzația că a fost ocrotit, auzit.
Spre capătul cărții dintr-o frază, cu o povestioară în gând, schițând pe furiș, departe de tot, cum îi stă animalului bine.
*
A apărut zilele acestea Sonata Gustav de Rose Tremain, v-o recomand, o carte foarte frumoasă, am tradus-o vara trecută cu multă ușurință și plăcere. Se lansează azi, din păcate nu voi putea fi acolo - nu voi putea fi la nici un eveniment public o vreme - dar sunt în fiecare cuvințel din carte. Evenimentul este aici, iar cartea aici.
A apărut și Lama Lama și bunicii, traducătorul e încântat că vede azi cartea la ochi, după trei săptămâni de la apariție - că tot vorbeam de bucuria pachetului cu cărți calde aduse acasă.
(Foto: VDN, în Grădina Japoneză, zilele trecute)
24 martie 2019
Pisiceli sofisticate - și două vidre
M-am întors ieri la una dintre marile mele bucurii și m-am înconjurat de pisici la Expoziția Felină SofistiCat. Da, sunt cuști și e aglomerație uneori la asemenea evenimente, dar e o șansă să vezi toate rasele la un loc, și ieri a fost bine, a fost una dintre cele mai reușite expoziții de animale vizitate vreodată.
M-am topit după uriașele blânde din rasa Maine Coon, care când întindeau o lăboanță dizlocau un val moale de aer care-ți ajungea până-n piept, și Maine Coon sper să fie următoarea mea pisică, să simt că-mi rupe spatele când deschid ușa cu ea în brațe, sau mai degrabă să deschidă ea ușa cu mine în brațe.
Și mi-au plăcut bengalezele, cu blana lor leopardină dar mai ales cu glasul lor insistent și plăcut. Și delicatele abisiniene, și norvegienele de pădure, și pisicile ragdoll, desigur, și sfincșii cu pulovărașe care le ascundeau goliciunea, și chiar și biata werewolf, stingheră și bizară, un fel de pisică-condor, căreia multe cred că i-or fi auzit urechile...
Am scris vreme de mulți ani despre animale, mergeam la expozițiile chinologice și mă pierdeam cu orele printre câini, zăceam pe pajiști și pe sub copaci fericită, linsă pe mâini, murdară pe blugi, am avut și o emisiune săptămânală la radio dedicată iubitorilor de animale, dar expoziții feline nu prea erau pe atunci, abia de vedeai o persană și-o siameză și, orice s-ar zice, e o bucurie să poți să vezi laolaltă vreo două sute de pisicoanțe care mai de care mai frumoase, adunate din lume. Rămâne în topul personal Maine Coon și lăboanța uriașă ridicată în aer la o fâlfâire de pană.
Să cunoști câinii, pisicile, păsările, copacii și florile - cum altfel să scrii despre oameni?
***
Trei steluțe aici, cu care marchez una dintre cele mai fericite zile din viața mea: azi am văzut pentru prima oară o vidră. Iar după cinci minute, încă o vidră.
Două vidre, într-unul din locurile mele preferate din București, la câțiva metri înaintea ochilor, la doar câteva minute după ce plecasem din Grădina Japoneză înflorită și zisesem: „Hai totuși și până acolo. Cred că dacă o să văd pelicanul o să fiu atât de fericită, încât o să pocnesc”. Și deodată am văzut căpșorul maroniu înaintând delicat, aproape de mal, și am zis pur și simplu, fără nici un strop de uimire, de parcă era cel mai firesc lucru din lume: „Uite o vidră”. Și era chiar o vidră. A înotat un pic, apoi a făcut saltul ei specific, ne-a arătat spinarea, fundul și coada și dusă a fost.
După un timp, mai departe, de pe pod, am văzut un V înaintând iute pe ape, de parcă venea o rățușcă grăbită, doar că nu era de văzut nici o rățușcă: era iarăși o vidră, alta, și acum am văzut-o de la o distanță ceva mai mare, însă de sus, întreagă, în toată splendoarea, și iarăși a făcut bâldâbâc și s-a ascuns sub ape, și apoi a apărut, și a plutit pe sub ochii noștri, roșcat-alburie, lunguiață, splendidă. O bucurie care se developează în timp și devine un dar tot mai ireal, dublu, un lucrușor cu care ai vrea să faci ceva, dar nu știi ce să faci, îți frângi mâinile.
Aș putea locui o viață pe malul apei sau într-o pădure, departe de toate celelalte.
M-am topit după uriașele blânde din rasa Maine Coon, care când întindeau o lăboanță dizlocau un val moale de aer care-ți ajungea până-n piept, și Maine Coon sper să fie următoarea mea pisică, să simt că-mi rupe spatele când deschid ușa cu ea în brațe, sau mai degrabă să deschidă ea ușa cu mine în brațe.
Și mi-au plăcut bengalezele, cu blana lor leopardină dar mai ales cu glasul lor insistent și plăcut. Și delicatele abisiniene, și norvegienele de pădure, și pisicile ragdoll, desigur, și sfincșii cu pulovărașe care le ascundeau goliciunea, și chiar și biata werewolf, stingheră și bizară, un fel de pisică-condor, căreia multe cred că i-or fi auzit urechile...
Am scris vreme de mulți ani despre animale, mergeam la expozițiile chinologice și mă pierdeam cu orele printre câini, zăceam pe pajiști și pe sub copaci fericită, linsă pe mâini, murdară pe blugi, am avut și o emisiune săptămânală la radio dedicată iubitorilor de animale, dar expoziții feline nu prea erau pe atunci, abia de vedeai o persană și-o siameză și, orice s-ar zice, e o bucurie să poți să vezi laolaltă vreo două sute de pisicoanțe care mai de care mai frumoase, adunate din lume. Rămâne în topul personal Maine Coon și lăboanța uriașă ridicată în aer la o fâlfâire de pană.
Să cunoști câinii, pisicile, păsările, copacii și florile - cum altfel să scrii despre oameni?
***
Trei steluțe aici, cu care marchez una dintre cele mai fericite zile din viața mea: azi am văzut pentru prima oară o vidră. Iar după cinci minute, încă o vidră.
Două vidre, într-unul din locurile mele preferate din București, la câțiva metri înaintea ochilor, la doar câteva minute după ce plecasem din Grădina Japoneză înflorită și zisesem: „Hai totuși și până acolo. Cred că dacă o să văd pelicanul o să fiu atât de fericită, încât o să pocnesc”. Și deodată am văzut căpșorul maroniu înaintând delicat, aproape de mal, și am zis pur și simplu, fără nici un strop de uimire, de parcă era cel mai firesc lucru din lume: „Uite o vidră”. Și era chiar o vidră. A înotat un pic, apoi a făcut saltul ei specific, ne-a arătat spinarea, fundul și coada și dusă a fost.
După un timp, mai departe, de pe pod, am văzut un V înaintând iute pe ape, de parcă venea o rățușcă grăbită, doar că nu era de văzut nici o rățușcă: era iarăși o vidră, alta, și acum am văzut-o de la o distanță ceva mai mare, însă de sus, întreagă, în toată splendoarea, și iarăși a făcut bâldâbâc și s-a ascuns sub ape, și apoi a apărut, și a plutit pe sub ochii noștri, roșcat-alburie, lunguiață, splendidă. O bucurie care se developează în timp și devine un dar tot mai ireal, dublu, un lucrușor cu care ai vrea să faci ceva, dar nu știi ce să faci, îți frângi mâinile.
Aș putea locui o viață pe malul apei sau într-o pădure, departe de toate celelalte.
23 martie 2019
Florile de după îngheț
Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată copacii atât de mult înfloriți. Aproape de casă, mă opresc în drumul de după-amiază și fotografiez, și vorbesc cu străini, și mă mir - după toate prin câte-au trecut, toți copacii ăștia care fuseseră complet îmbrăcați în stratul de gheață, uite-i grei de flori, au înflorit până și ramurile rupte, care atârnă aproape desprinse de trunchi și scăpate printr-o minune de la tăiere, ating cu capetele pământul, înflorite poate pentru ultima oară în viață, aproape strigând în plecăciunea lor dureroasă și amplă, cu toată frumusețea de care-s în stare. Nu, n-am mai văzut niciodată copacii așa înfloriți. Nu le simt mirosul, dar îi văd încă bine, și-n spate bat clopote și cerul e albastru. Lucrurile banale, care ne sunt cele mai prețioase averi.
12 martie 2019
Nimicurile mele - Creanga sau umbra
Cel mai greu în perioada asta a fost să tot refuz. Imposibile toate interviurile, ieșirile, întâlnirile.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.
Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.
Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.
Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.
Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.
Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.
Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.
Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.
Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.
7 martie 2019
O vară cu Isidor - tiraj nou
Al treilea tiraj al lui Isidor a pornit de ieri în lume.
Romanul ăsta scris într-o lună de primăvară, cu atâta plăcere și ușurință, la propunerea entuziasmantă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, se ține în continuare de surprize. Primul tiraj, măricel, s-a vândut în cinci luni de la lansare. Al doilea, de-a lungul anului trecut. Al treilea își începe călătoria acum.
Mă bucură că s-a înmulțit condorul în lume, era o specie pe cale de dispariție.
Mulțumesc Editurii Polirom & Polirom Junior și miilor de cititori.
O vară cu Isidor
***
A apărut un Quiz despre O vară cu Isidor. M-a amuzat, este la categoria Educație și e recomandat copiilor de clasa a IV-a sau mai mari, poate fi jucat aici. Mulțumesc realizatorului.
Romanul ăsta scris într-o lună de primăvară, cu atâta plăcere și ușurință, la propunerea entuziasmantă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, se ține în continuare de surprize. Primul tiraj, măricel, s-a vândut în cinci luni de la lansare. Al doilea, de-a lungul anului trecut. Al treilea își începe călătoria acum.
Mă bucură că s-a înmulțit condorul în lume, era o specie pe cale de dispariție.
Mulțumesc Editurii Polirom & Polirom Junior și miilor de cititori.
O vară cu Isidor
***
A apărut un Quiz despre O vară cu Isidor. M-a amuzat, este la categoria Educație și e recomandat copiilor de clasa a IV-a sau mai mari, poate fi jucat aici. Mulțumesc realizatorului.
5 martie 2019
Două luni
Lalele de piatră și gând pentru tine.
Ce mult se putea vorbi în șoc, la început, câte cuvinte, câte cuvinte, de parcă aș mai fi putut aduce cu ele ceva înapoi - și ce tăcere se lasă apoi.
Șalul meu de amărăciune, haina mea vie, îl țin strâns înfășurat pe mine în plimbări și te caut și-ți vorbesc.
Și eu ce fac, și eu ce să fac, ce să mai fac?, te întreb.
„Fă cărți, Fetițule.”
Fac.
Și deodată, pe dreapta, o căsuță în copac.
(foto: VDN - Iași, în iarna asta la MNLR)
25 februarie 2019
Aniversarea de 1111 postări
Nu-mi plac aniversările absurde, cu zerouri în coadă pentru care n-ai nici un merit. Nu mă duc nici la nunți și botezuri, mă deprimă, n-am chinuit pe nimeni cu așa ceva și nu mă las chinuită nici eu.
Observ zilele trecute că blogul ăsta, cuibul ăsta al meu, a împlinit 1111 postări, în cei 11 ani și ceva ai lui. Mi se pare cumva frumoasă și tristă povestea asta, destul de aproximativă și șuie, așa că îi inventez o aniversare.
Se spune că blogurile nu mai sunt la modă. Dar ce e un blog?
Asta e pagina mea, locul unde-mi lepăd piei, cuibul unde depun în loc de ouă câte un măr. E locul unde-s toate cărțile, traducerile și angoasele mele. E multă risipă. Dar e și locul de unde s-au născut cel puțin două cărți, un basm și o colecție de dialoguri, pe vremea când câinii pupau ciupercile sub pălăriuță, balaurii scuipau cuvinte și piticii goneau peste dealuri.
Există câteva pagini, ale altora, pe care le citesc cu încântare, la mulți ani după ce un puhoi de bloguri și-au dat duhul la fel de discret cum au și apărut. Sunt paginile oamenilor care scriu fiindcă așa le e bine și așa au nevoie, indiferent de cine și câți îi citesc. Ei cântă la violoncel și pe o punte complet pustie, doar de dragul cântatului. Muzica aia care se pierde în vânt de fapt nu se pierde. Există.
Îi spuneam unei prietene de curând că trebuie să facem lucruri originale, care nu pot fi copiate. Eram intrigată de mimetismul executat cu dragă inimă, de felul cum se copiază pe net aproape orice, formulări și formule, până și bietul stil al unui om de-a face fotografii cu flori sau cu garduri, orice... Iar ea îmi zicea pierdută în gânduri: e greu să mai faci ceva care să fie original... Eu totuși zic că nu-i. Absolut toți suntem unici. Și poate și de asta scriu singură pe punte, traduc în neștire și îmi vărs angoasele aici. Trebuie să fie totuși ceva doar al meu și necopiabil în asta.
Observ zilele trecute că blogul ăsta, cuibul ăsta al meu, a împlinit 1111 postări, în cei 11 ani și ceva ai lui. Mi se pare cumva frumoasă și tristă povestea asta, destul de aproximativă și șuie, așa că îi inventez o aniversare.
Se spune că blogurile nu mai sunt la modă. Dar ce e un blog?
Asta e pagina mea, locul unde-mi lepăd piei, cuibul unde depun în loc de ouă câte un măr. E locul unde-s toate cărțile, traducerile și angoasele mele. E multă risipă. Dar e și locul de unde s-au născut cel puțin două cărți, un basm și o colecție de dialoguri, pe vremea când câinii pupau ciupercile sub pălăriuță, balaurii scuipau cuvinte și piticii goneau peste dealuri.
Există câteva pagini, ale altora, pe care le citesc cu încântare, la mulți ani după ce un puhoi de bloguri și-au dat duhul la fel de discret cum au și apărut. Sunt paginile oamenilor care scriu fiindcă așa le e bine și așa au nevoie, indiferent de cine și câți îi citesc. Ei cântă la violoncel și pe o punte complet pustie, doar de dragul cântatului. Muzica aia care se pierde în vânt de fapt nu se pierde. Există.
Îi spuneam unei prietene de curând că trebuie să facem lucruri originale, care nu pot fi copiate. Eram intrigată de mimetismul executat cu dragă inimă, de felul cum se copiază pe net aproape orice, formulări și formule, până și bietul stil al unui om de-a face fotografii cu flori sau cu garduri, orice... Iar ea îmi zicea pierdută în gânduri: e greu să mai faci ceva care să fie original... Eu totuși zic că nu-i. Absolut toți suntem unici. Și poate și de asta scriu singură pe punte, traduc în neștire și îmi vărs angoasele aici. Trebuie să fie totuși ceva doar al meu și necopiabil în asta.
22 februarie 2019
These days
Liniștea dintr-un castron mic de porțelan, de-un alb nu tocmai imaculat, cu pereții subțiri. Plăcerea clipei în care îl ții în palme după prima spălare, înainte să fi mâncat sau băut cineva din el. Puritatea sa rece.
Alinarea adusă de pervazul proaspăt curățat, lumina reflectându-se după-amiaza în peticul lat cât două palme, curățenia din afară așezându-se lin înăuntru.
Prima mușcată înflorind în februarie, doar o gură de gheișă, mică și plină, în pădurea de frunze proaspete, crude.
Tăcerile lor, ale celor care te-ar fi sunat în cele mai nepotrivite momente ca să-ți infesteze mintea cu toate prostiile, dar care nu te mai caută când miros că astăzi parcă ar fi de vorbit altceva, ceva important, la care nu se pricep, de care se tem.
Toți trandafirii tunși din Cișmigiu. Crăpăturile din zidul de piatră. Buturugile. Câinele.
These days. Așternându-se cu o delicatețe translucidă unele peste altele, petale, petale, fiecare la fel, nici una la fel ca înainte.
Cumințenia.
Părerile de rău - că am ieșit, că n-am dat ascultare vocii dinăuntru, că m-am amestecat cu cine nu trebuie, că m-am luat prea în serios și m-am lăsat rănită ridicol de neglijența sau superficialitatea unuia sau a altuia, când acolo totul e marketing și când eu trebuia să știu că-s neîntâlnibilă. „...de vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, vorba ariciului. Mai bine cu pervazul, cu castronul, cu prima mușcată, cu toate cuvintele care curg scrise, nu spuse, rânduri, rânduri, în rezolvarea liniștitoare a unei traduceri, în postări de blog care nu mai trebuiesc nimănui, în carnete dosite în sertare neîncuiate cu cheia. Toate astea-s lighean. Toate astea sunt scut. Toate astea te apără. Toate astea sunt eu.
(foto: VDN)
Alinarea adusă de pervazul proaspăt curățat, lumina reflectându-se după-amiaza în peticul lat cât două palme, curățenia din afară așezându-se lin înăuntru.
Prima mușcată înflorind în februarie, doar o gură de gheișă, mică și plină, în pădurea de frunze proaspete, crude.
Tăcerile lor, ale celor care te-ar fi sunat în cele mai nepotrivite momente ca să-ți infesteze mintea cu toate prostiile, dar care nu te mai caută când miros că astăzi parcă ar fi de vorbit altceva, ceva important, la care nu se pricep, de care se tem.
Toți trandafirii tunși din Cișmigiu. Crăpăturile din zidul de piatră. Buturugile. Câinele.
These days. Așternându-se cu o delicatețe translucidă unele peste altele, petale, petale, fiecare la fel, nici una la fel ca înainte.
Cumințenia.
Părerile de rău - că am ieșit, că n-am dat ascultare vocii dinăuntru, că m-am amestecat cu cine nu trebuie, că m-am luat prea în serios și m-am lăsat rănită ridicol de neglijența sau superficialitatea unuia sau a altuia, când acolo totul e marketing și când eu trebuia să știu că-s neîntâlnibilă. „...de vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, vorba ariciului. Mai bine cu pervazul, cu castronul, cu prima mușcată, cu toate cuvintele care curg scrise, nu spuse, rânduri, rânduri, în rezolvarea liniștitoare a unei traduceri, în postări de blog care nu mai trebuiesc nimănui, în carnete dosite în sertare neîncuiate cu cheia. Toate astea-s lighean. Toate astea sunt scut. Toate astea te apără. Toate astea sunt eu.
(foto: VDN)
21 februarie 2019
Stick-ul cu cărți, lista, blocajul
Iar cărțile mele așteaptă.
Într-o după-amiază neagră și înghețată, când nimic nu mai părea posibil în față, am pus pe un stick curat un folder intitulat „cărți de făcut” și-am lăsat stick-ul pe masă. S-au adunat acolo nu mai puțin de cinci cărți. Toate finisate, frumos aranjate, gata oricând de dat la vreo editură, dacă trebuie.
Sigur, e acolo și cărticica pentru copii care o să iasă la toamnă. (1)
E acolo și cartea dublă pe care o vreau reeditată pentru prima oară așa, cu ambele jumătăți una lângă alta. (2)
E și o posibilă carte alcătuită din toate povestirile noi adunate în ultimii ani - deși cred că eu n-aș publica-o așa, aș mai sta și aș face de acolo două sau chiar trei cărți diferite, în timp; însă în după-amiaza neagră și rece au intrat toate acolo, așa, soldățește, să fie - povești. (3)
Și romanul nou care poate fi considerat încheiat, dar la care încă îmi doresc să mai scriu, fiindcă o să-mi fie greu fără el și fiindcă permite adăugirea, e casa mea în care mai pot locui, de care am probabil nevoie. (4)
Și cartea cu cioburi din mine, soră cu „Castanele”, cartea pe care n-am reușit s-o public anul trecut, deși aș fi vrut, un eșec dintre cele mai obișnuite. (5)
Alte două cărțulii de proză, refuzate cu mulți ani în urmă la unica editură unde mi se părea că are sens să public, le-am pierdut, slavă Domnului, nu mai sunt de găsit.
Au rămas, așadar, cele cinci.
Apoi după-amiaza cruntă a trecut și mi-am amintit cum mi-a spus cineva, o amică cunoscătoare într-ale depresiei, că e bine să-ți faci liste când îți e foarte greu, liste cu lucruri pentru care mai merită trăit, lucruri pe care ai vrea să le vezi făcute de tine, nu de alții, zic eu, că prea e discutabilă treaba cu „merită”. Așa că păstrez stick-ul cu destinația schimbată, ca pe-o listă cu lucruri pe care-aș vrea să le fac. Nu mă grăbesc. Nu mă pot grăbi. Mă ajută să le știu acolo cel puțin la fel de tare cât mă enervează blocajul. Fiindcă e evident că trăiesc un blocaj. Dar mult mai mult decât să public cărțile astea îmi doresc să mai scriu.
***
Despre scris și tradus - oul sau găina
Eu am început să traduc la cinci ani după ce-am scris primele povestiri, cele reunite în volumul de debut. Când am publicat prima traducere, aveam trei cărți scrise: două volume de proză scurtă și basmul.
Am început să traduc tocmai fiindcă scriam, bănuiesc. Și bănuiesc că traduc acum tot fiindcă am nevoie să scriu - munca de traducător este una care îmi permite pauzele pentru scris. Înainte am fost, mult mai mulți ani, jurnalist. Am făcut și alte meserii. Mă cam stânjenește eticheta de traducătoare ori de câte ori o văd scrisă prea apăsat când e vorba de scrisul meu, e ceva greu de dezlipit, se întâmplă probabil fiindcă tradusul și scrisul folosesc tot cuvintele și produc în cele din urmă tot cărți, fiindcă n-ai să vezi niciodată spunându-se de un scriitor care e pădurar că e pădurar, de scriitorul care e profesor că e profesor, nici măcar de scriitorul care e corector că e corector, sau poate mă înșel, nu știu, dar îmi vine uneori să strig că mai întâi a fost scrisul - și în cele din urmă tot el o să fie.
Îi invidiez uneori pe cei care traduc cărți și fac numai asta, e o muncă frumoasă, iar ei sunt scutiți de toate problemele cu timpul halit din cărțile tale pentru cărțile altora, cu atenția îndreptată spre o poveste străină care omoară povestea la care vrei tu să te gândești, să o scrii, cu stilul care poate fi infectat, infestat, parazitat sau, dimpotrivă, onorat de o prezență străină.
Și tot așa, și tot așa. Mai întâi a fost scrisul - și-n cele din urmă doar el o să fie.
Sigur că dacă te ții și de una, și de alta, de pe urma traducerilor o să iasă mai multe cărți. Treaba asta, privită în grabă și de la suprafață, te poate strivi.
Eu pot publica o carte de proză de-a mea o dată la patru ani - între ele mai scot mici jucării, dar între volumele de proză scurtă sau romane trec, de regulă, patru ani - în timp ce în cazul traducerilor, dacă ești hărnicuț, și trebuie să fii, că n-ai încotro dacă trăiești din asta, poți lucra două sau trei cărți într-un an, uneori și mai mult. E evident unde se adună turnul mai înalt.
Dar, una peste alta, e simplu: ca scriitoare cred că am tradus niște cărți, dar ca traducătoare sunt sigură că n-am scris niciodată niciuna. :)
Într-o după-amiază neagră și înghețată, când nimic nu mai părea posibil în față, am pus pe un stick curat un folder intitulat „cărți de făcut” și-am lăsat stick-ul pe masă. S-au adunat acolo nu mai puțin de cinci cărți. Toate finisate, frumos aranjate, gata oricând de dat la vreo editură, dacă trebuie.
Sigur, e acolo și cărticica pentru copii care o să iasă la toamnă. (1)
E acolo și cartea dublă pe care o vreau reeditată pentru prima oară așa, cu ambele jumătăți una lângă alta. (2)
E și o posibilă carte alcătuită din toate povestirile noi adunate în ultimii ani - deși cred că eu n-aș publica-o așa, aș mai sta și aș face de acolo două sau chiar trei cărți diferite, în timp; însă în după-amiaza neagră și rece au intrat toate acolo, așa, soldățește, să fie - povești. (3)
Și romanul nou care poate fi considerat încheiat, dar la care încă îmi doresc să mai scriu, fiindcă o să-mi fie greu fără el și fiindcă permite adăugirea, e casa mea în care mai pot locui, de care am probabil nevoie. (4)
Și cartea cu cioburi din mine, soră cu „Castanele”, cartea pe care n-am reușit s-o public anul trecut, deși aș fi vrut, un eșec dintre cele mai obișnuite. (5)
Alte două cărțulii de proză, refuzate cu mulți ani în urmă la unica editură unde mi se părea că are sens să public, le-am pierdut, slavă Domnului, nu mai sunt de găsit.
Au rămas, așadar, cele cinci.
Apoi după-amiaza cruntă a trecut și mi-am amintit cum mi-a spus cineva, o amică cunoscătoare într-ale depresiei, că e bine să-ți faci liste când îți e foarte greu, liste cu lucruri pentru care mai merită trăit, lucruri pe care ai vrea să le vezi făcute de tine, nu de alții, zic eu, că prea e discutabilă treaba cu „merită”. Așa că păstrez stick-ul cu destinația schimbată, ca pe-o listă cu lucruri pe care-aș vrea să le fac. Nu mă grăbesc. Nu mă pot grăbi. Mă ajută să le știu acolo cel puțin la fel de tare cât mă enervează blocajul. Fiindcă e evident că trăiesc un blocaj. Dar mult mai mult decât să public cărțile astea îmi doresc să mai scriu.
***
Despre scris și tradus - oul sau găina
Eu am început să traduc la cinci ani după ce-am scris primele povestiri, cele reunite în volumul de debut. Când am publicat prima traducere, aveam trei cărți scrise: două volume de proză scurtă și basmul.
Am început să traduc tocmai fiindcă scriam, bănuiesc. Și bănuiesc că traduc acum tot fiindcă am nevoie să scriu - munca de traducător este una care îmi permite pauzele pentru scris. Înainte am fost, mult mai mulți ani, jurnalist. Am făcut și alte meserii. Mă cam stânjenește eticheta de traducătoare ori de câte ori o văd scrisă prea apăsat când e vorba de scrisul meu, e ceva greu de dezlipit, se întâmplă probabil fiindcă tradusul și scrisul folosesc tot cuvintele și produc în cele din urmă tot cărți, fiindcă n-ai să vezi niciodată spunându-se de un scriitor care e pădurar că e pădurar, de scriitorul care e profesor că e profesor, nici măcar de scriitorul care e corector că e corector, sau poate mă înșel, nu știu, dar îmi vine uneori să strig că mai întâi a fost scrisul - și în cele din urmă tot el o să fie.
Îi invidiez uneori pe cei care traduc cărți și fac numai asta, e o muncă frumoasă, iar ei sunt scutiți de toate problemele cu timpul halit din cărțile tale pentru cărțile altora, cu atenția îndreptată spre o poveste străină care omoară povestea la care vrei tu să te gândești, să o scrii, cu stilul care poate fi infectat, infestat, parazitat sau, dimpotrivă, onorat de o prezență străină.
Și tot așa, și tot așa. Mai întâi a fost scrisul - și-n cele din urmă doar el o să fie.
Sigur că dacă te ții și de una, și de alta, de pe urma traducerilor o să iasă mai multe cărți. Treaba asta, privită în grabă și de la suprafață, te poate strivi.
Eu pot publica o carte de proză de-a mea o dată la patru ani - între ele mai scot mici jucării, dar între volumele de proză scurtă sau romane trec, de regulă, patru ani - în timp ce în cazul traducerilor, dacă ești hărnicuț, și trebuie să fii, că n-ai încotro dacă trăiești din asta, poți lucra două sau trei cărți într-un an, uneori și mai mult. E evident unde se adună turnul mai înalt.
Dar, una peste alta, e simplu: ca scriitoare cred că am tradus niște cărți, dar ca traducătoare sunt sigură că n-am scris niciodată niciuna. :)
20 februarie 2019
Jurnaliere - Umbră eram, de mătăsar ucis...
Citeam duminică o povestire de Kawabata, erau chiar niște rânduri despre o pasăre și aripi, un cer albastru mi se reflecta perfect în ferestre și deodată mi-a lovit ceva puternic în geam. Am țipat și am apucat să îl văd - un porumbel cenușiu izbindu-se în plin în geam, ricoșând, dispărând. Ce bufnet oribil, care-ți strânge carnea pe oase. Am sărit din pat ca să caut porumbelul, nu era pe jos, dar nu era nici în zbor. Un stol dădea roată prin curte, păsările păreau tulburate de pocnitură, s-au așezat pe turnul cu ceas. Am sperat să fie acolo și el. Dar nu cred că era.
E prima oară că mi se întâmplă ca-n Foc palid, în primele rânduri ale poemului, și mi-am tot repetat „I was the shadow of the waxwing slain/ By the false azure in the windowpane”, sperând că totuși pasărea n-a murit.
Pe geam n-au rămas urme.
„Umbră eram, de mătăsar ucis/ De-azurul fals al unui geam închis...”
Crenguțele aduse din stivele de la marginea drumului au înmugurit, în curând o să apară frunzele. Salvează un copac. Care deja a murit.
Mă apropii de jumătatea traducerii, o splendoare de carte, impresionată de paginile cu turbina eoliană imensă, demontată și transportată ca un trup neputincios prin micul orășel de la malul oceanului - oasele albite ale unei creaturi masive, de mult dispărute, dezgropate acum. De scenele cu ape, barcă și pescuit. De felul în care pasajele curg la nesfârșit unul din celălalt, flux și reflux - și aici micile mele giumbușlucuri pentru ca totul să se lege la fel.
O hipersensibilitate. Ce e dureros - și mai dureros. Ce e strident - și mai strident.
***
Am adăugat pe marginea blogului rubricile Video și Audio, cu câteva înregistrări mai vechi sau mai noi de la lansări, emisiuni, lecturi.
La Audio, găsiți și înregistrarea lansării volumului Cad castane din castani de la Târgul de carte Gaudeamus din 2014, o reîntâlnire cu glasul lui Emil Brumaru. Înregistrarea îi aparține unei cititoare din public, care mi-a trimis acest link imediat după lansare. Îi mulțumesc.
***
Două traduceri proaspete stau să apară la Humanitas Fiction. Hemingway și cu mine de Paula McLain și Sonata Gustav de Rose Tremain. Detalii aici.
De asemenea, am mai tradus o cărticică din seria adorabilului Lama Lama de la Nemira, apare în câteva zile: Lama Lama și bunicii. O găsiți aici.
E prima oară că mi se întâmplă ca-n Foc palid, în primele rânduri ale poemului, și mi-am tot repetat „I was the shadow of the waxwing slain/ By the false azure in the windowpane”, sperând că totuși pasărea n-a murit.
Pe geam n-au rămas urme.
„Umbră eram, de mătăsar ucis/ De-azurul fals al unui geam închis...”
Crenguțele aduse din stivele de la marginea drumului au înmugurit, în curând o să apară frunzele. Salvează un copac. Care deja a murit.
Mă apropii de jumătatea traducerii, o splendoare de carte, impresionată de paginile cu turbina eoliană imensă, demontată și transportată ca un trup neputincios prin micul orășel de la malul oceanului - oasele albite ale unei creaturi masive, de mult dispărute, dezgropate acum. De scenele cu ape, barcă și pescuit. De felul în care pasajele curg la nesfârșit unul din celălalt, flux și reflux - și aici micile mele giumbușlucuri pentru ca totul să se lege la fel.
O hipersensibilitate. Ce e dureros - și mai dureros. Ce e strident - și mai strident.
***
Am adăugat pe marginea blogului rubricile Video și Audio, cu câteva înregistrări mai vechi sau mai noi de la lansări, emisiuni, lecturi.
La Audio, găsiți și înregistrarea lansării volumului Cad castane din castani de la Târgul de carte Gaudeamus din 2014, o reîntâlnire cu glasul lui Emil Brumaru. Înregistrarea îi aparține unei cititoare din public, care mi-a trimis acest link imediat după lansare. Îi mulțumesc.
***
Două traduceri proaspete stau să apară la Humanitas Fiction. Hemingway și cu mine de Paula McLain și Sonata Gustav de Rose Tremain. Detalii aici.
De asemenea, am mai tradus o cărticică din seria adorabilului Lama Lama de la Nemira, apare în câteva zile: Lama Lama și bunicii. O găsiți aici.
14 februarie 2019
40 de zile
La 40 de zile.
Boltite-s toate uşile-n castelul
Unde Piticul intră plin de rouă,
În braţe cu lalele de tot felul
Şi-n mînă c-o căpşună pe din două
Păpată şi de el, şi de prinţesă.
Ca să îi prindă veşnic într-o ramă,
Ieşiţi din flori, păianjeni harnici ţesă
Scufie pentru dînsul şi-o maramă
De borangic, să-i fie ei podoabă,
Cînd va avea stăpîn şi blîndă roabă
O să-l primească noaptea în crivatul
Iubirii lor de-a lungul şi de-a latul
De-o să le tremure deasupra baldachinul
Adăpostind plăcerile şi chinul
Moale de-a-şi duce-n basmul scris destinul...
Ultima poezie a lui Emil Brumaru din Basmul Prințesei Repede-Repede, scris de noi împreună într-o primăvară ireală și publicat acum zece ani, la Polirom.
Azi toate lalelele sunt pentru tine, Pitic. Du-le la lumină și mai ia un pic din tristețea asta nesfârșită cu care m-ai lăsat.
*
Găsesc, către seară, într-unul dintre dialogurile noastre incluse în Cad castane din castani, replica lui:
Mi-ar plăcea despre mine să se spună: „În ultimii ani s-a dedicat gutuilor, motanilor şi recitirii la nesfîrşit a cîtorva (3-4) autori dragi... De obicei se uita, uluit, anotimpuri întregi, la aripioarele rechinicilor, un soi drăgălaş de animale feroce, lacome... S-a sfîrşit rotindu-se infinit, surîzînd, pe un fotoliu de computer. Rugaţi-vă pentru sufletul lui îndrăgostit de ciupercuţe...”
Boltite-s toate uşile-n castelul
Unde Piticul intră plin de rouă,
În braţe cu lalele de tot felul
Şi-n mînă c-o căpşună pe din două
Păpată şi de el, şi de prinţesă.
Ca să îi prindă veşnic într-o ramă,
Ieşiţi din flori, păianjeni harnici ţesă
Scufie pentru dînsul şi-o maramă
De borangic, să-i fie ei podoabă,
Cînd va avea stăpîn şi blîndă roabă
O să-l primească noaptea în crivatul
Iubirii lor de-a lungul şi de-a latul
De-o să le tremure deasupra baldachinul
Adăpostind plăcerile şi chinul
Moale de-a-şi duce-n basmul scris destinul...
Ultima poezie a lui Emil Brumaru din Basmul Prințesei Repede-Repede, scris de noi împreună într-o primăvară ireală și publicat acum zece ani, la Polirom.
Azi toate lalelele sunt pentru tine, Pitic. Du-le la lumină și mai ia un pic din tristețea asta nesfârșită cu care m-ai lăsat.
*
Găsesc, către seară, într-unul dintre dialogurile noastre incluse în Cad castane din castani, replica lui:
Mi-ar plăcea despre mine să se spună: „În ultimii ani s-a dedicat gutuilor, motanilor şi recitirii la nesfîrşit a cîtorva (3-4) autori dragi... De obicei se uita, uluit, anotimpuri întregi, la aripioarele rechinicilor, un soi drăgălaş de animale feroce, lacome... S-a sfîrşit rotindu-se infinit, surîzînd, pe un fotoliu de computer. Rugaţi-vă pentru sufletul lui îndrăgostit de ciupercuţe...”
4 februarie 2019
Tablourile - fragment de roman
Din primăvară mă îndeletnicesc și cu presatul florilor, fac niște tablouri simple și în esență strâmbe, caut să înrămez imperfecțiunea, greșeala – dar nu m-a întrebat nimeni ce mai fac, așa că n-am zis nimic, nici de presat, nici de cărți.
Port în geantă o foarfecă mică, pentru zilele când vreau să adun rămurele și ierburi.
Primul tablou l-am făcut în martie, din trei orhidee și o crenguță ruptă în două. Din orhideea pitică de la geam, am cules fiecare floare cât încă era frumoasă, aproape de momentul ofilirii. Le-am presat în dicționare, schimbând șervețelul la fiecare două zile, pentru ca paginile să nu se distrugă de la umezeală și florile să-și păstreze culoarea din miez – sunt albe, cu o pată ciclamen difuză în mijloc, concentrată pe petala de jos, ca o limbă. Apoi am cumpărat carton de culoarea oului de rață, lipici lichid, o pensulă subțire cu păr natural și o ramă. Nu aveam tijă cu care să unesc florile, căci orhideea vie încă avea nevoie de-a sa, așa că am pornit la vânătoare cu forfecuța. Era începutul primăverii, tufele nu făcuseră muguri, am găsit ușor rămurele subțiri și uscate. Cu una singură am venit acasă atunci, la prima încercare. După ce-am adunat tot ce-mi trebuia, am întins lucrușoarele pe măsuța de cafea, frumos aliniate, și, așezată pe canapea, m-am pus pe treabă.
Mai întâi am aranjat totul pe carton fără să lipesc, am pus semne cu creionul, apoi am tăiat și-am lipit: prima floare sus, a doua sub ea, ambele cu limbile ciclamen în jos și cu codițele îndreptate spre punctul unde aveau să pară prinse de rămurică. Apoi ce-a de-a treia floare, cu fața în jos. În clipa când pictam cu lipici fețișoara colorată a florii ținute între degete, am auzit-o limpede pe mama zicându-mi în ureche, de la sute de kilometri depărtare: „Stai, ai greșit!” Cum, adică, să lipești floarea cu fața în jos? Cum să-i mânjești petalele cu lipici și să-i expui dosul? Dar nu greșeam. Am lipit. Am așternut șervețelul peste floare și-am trecut cu palma pe deasupra, să se prindă bine pe carton și să nu se fărâmițeze.
Cea mai grea parte a fost fixarea rămurelei pe carton. Am rupt-o în două, am luat partea din vârf. M-am folosit de cel mai fin ac din casă și de-un fir negru de mătase. După ce-am reușit, am prins și cealaltă jumătate de rămurică, mai groasă, undeva în marginea dreaptă, lipsită de flori, chiar lângă ramă – „fără nici un Dumnezeu”, s-a auzit iarăși o voce, de astă dată mai slabă. Părea că vine din mine, însă știam sigur că nu e a mea. Am pus totul în ramă, am curățat geamul cu un petic de piele de căprioară și, după ce-am căutat un loc unde micul meu tablou să nu sară în ochi, l-am așezat sus de tot, pe un raft cu cărțulii în engleză.
Când mă uit din pat, petalele albe, ușor îngălbenite după presare, abia dacă se văd pe cartonul de culoarea oului de rață. Ceea ce se vede bine e miezul ciclamen, ca o pată întinată, dintr-o acuarelă. Și rămurelele frumos segmentate, cu noduri delicate, ca trase în tuș, una susținând florile, cealaltă aflându-se nu se știe cu ce treabă pe-acolo.
Dar floarea întoarsă cu spatele, aparent lipsită de miez colorat, e cea care-mi place cel mai mult. Seara, când aprind lumina, o umbră subțire îi conturează petalele pe carton și o face vizibilă. Iar ziua, dacă te uiți de aproape, vezi locul unde codița îi e prinsă ca un ac în spate acestui fluture cu șase aripi fragile, străbătute de nervuri alb-vineții.
Nu am greșit. Sau, mai bine zis, greșit e corect.
Orice orhidee ai privi pe un pervaz, ai să vezi că unele flori stau cu fața la tine și altele cu spatele. Iar cele care stau cu spatele privesc pe fereastră – exact ca și tine.
Mai sunt și unele care stau din profil, dar încă n-am îndrăznit să fac și eu una așa, ar trebui să decupez din petale, să creez forme noi, iar falsul acesta să imite realitatea. E greu.
Acum îmi doresc să fac un tablou cu un zid de casă, sau poate de magazie, încă nu știu, doar o ramă de fereastră alcătuită din rămurele rupte și fire de iederă curgând de sus până jos, într-o parte – îmi va trebui iederă miniaturală, știu deja cum o să rezolv. Undeva, pe pervaz, o să fie o pană albă, măruntă. Pasărea a plecat.
Altul o să fie cu o pajiște deasă, ierburi, multe ierburi, sălbăție și poate și violete, sau doar sălbăție și doar violete, fiindcă mă tem că anotimpurile diferite în care apar le împiedică să se întâlnească vreodată, iar în depărtare o să se vadă un copac, un copac mare care va fi reprezentat foarte mic, și neapărat în prim plan o să fie un petic verde călcat în picioare, ierburi frânte, violete culcate. A fugit un copil.
În altul aș vrea să fie o furnică. O și văd încremenită în mersul ei infinit, captivă sub sticla subțire.
N-o să lucrez decât câte-un tablou, rar, când o să am timp și o să-mi vină câte-o idee atrăgătoare; n-o să forțez, nu vreau ca preocuparea asta să devină obsesie. Am, totuși, altceva de făcut.
Mi-ar fi plăcut să mă întrebe de cărți. Dar n-au întrebat. Nu întreabă niciodată nimic.
- fragment dintr-un roman în lucru -
(foto: VDN)
1 februarie 2019
Nimicurile mele
Prima oară eram în șoc, mi se părea că mai e mult până la data când eram invitată undeva ca să vorbesc de o carte și între timp o să-mi revin. Dar n-a fost așa. Habar n-am avut ce urmează. Totul e ca la carte, de fapt, pe etape. Vrei să sari peste una, îți rupi sigur gâtul.
E greu cu ieșitul și cu vorbitul și cartea aia despre care ar trebui să vorbim e complicată, am tradus-o vara trecută, am uitat, nu mă pot aduna, dar mai ales, nu știu cum să zic, nu neapărat că n-am glas, nu neapărat că îmi miroase a catastrofă, dar - îmi dau seama ce simt abia scriind o scrisoare celei mai bune prietene - mi se pare că mă îmbrac în roșu dacă merg să vorbesc despre ea, pur și simplu nu se poate, nu pot.
Foarte bun orice petic unde poți scrie în perioade ca asta.
Ce lumină afară! Dinăuntru, de-aici, se vede mișto. Poate că e altfel dacă ești aruncat deodată în ea. E plin de oameni și unii râd zgomotos.
*
Văd, de pe partea cealaltă a drumului, o pisică fumurie la fereastră. Lângă ea, o lampă cu gaz și o fructieră, un măr galben. Seamănă cu Cindy, blănoasă. Traversez, mă apropii. Ea se uită trei clipe într-un punct devenit interesant, îmi întoarce spatele și dispare.
Băieței alergând. Lansează un avion de hârtie. Avionul zboară lin și mult, într-o buclă. Și se prăbușește pe asfalt, la picioarele mele.
Plăcuțe de marmură la intrări de blocuri. Aici a trăit. Aici a trăit și a scris. Aici au trăit și au scris, în diferite perioade ale vieții lor.
Mandarine frumoase. Mandarine uscate.
Traduc o carte lungă, dintr-o singură frază. O să fie mijlocul primăverii când o să ies afară din ea.
E greu cu ieșitul și cu vorbitul și cartea aia despre care ar trebui să vorbim e complicată, am tradus-o vara trecută, am uitat, nu mă pot aduna, dar mai ales, nu știu cum să zic, nu neapărat că n-am glas, nu neapărat că îmi miroase a catastrofă, dar - îmi dau seama ce simt abia scriind o scrisoare celei mai bune prietene - mi se pare că mă îmbrac în roșu dacă merg să vorbesc despre ea, pur și simplu nu se poate, nu pot.
Foarte bun orice petic unde poți scrie în perioade ca asta.
Ce lumină afară! Dinăuntru, de-aici, se vede mișto. Poate că e altfel dacă ești aruncat deodată în ea. E plin de oameni și unii râd zgomotos.
*
Văd, de pe partea cealaltă a drumului, o pisică fumurie la fereastră. Lângă ea, o lampă cu gaz și o fructieră, un măr galben. Seamănă cu Cindy, blănoasă. Traversez, mă apropii. Ea se uită trei clipe într-un punct devenit interesant, îmi întoarce spatele și dispare.
Băieței alergând. Lansează un avion de hârtie. Avionul zboară lin și mult, într-o buclă. Și se prăbușește pe asfalt, la picioarele mele.
Plăcuțe de marmură la intrări de blocuri. Aici a trăit. Aici a trăit și a scris. Aici au trăit și au scris, în diferite perioade ale vieții lor.
Mandarine frumoase. Mandarine uscate.
Traduc o carte lungă, dintr-o singură frază. O să fie mijlocul primăverii când o să ies afară din ea.
31 ianuarie 2019
Nabokov - „Visele insomniacului”
A apărut astăzi volumul „Visele insomniacului”, în seria de autor Vladimir Nabokov, din colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Este a noua carte din seria Nabokov pe care am tradus-o, o găsiți pe pagina editurii aici:
Visele insomniacului
Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
Prefață de Ghennadi Barabtarlo
Pe Ghennadi Barabtarlo l-ați mai întâlnit în „Scrisori către Vera”, a îngrijit o anumită parte de acolo, despre jocuri și ghicitori.
Este a noua carte din seria Nabokov pe care am tradus-o, o găsiți pe pagina editurii aici:
Visele insomniacului
Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
Prefață de Ghennadi Barabtarlo
Pe Ghennadi Barabtarlo l-ați mai întâlnit în „Scrisori către Vera”, a îngrijit o anumită parte de acolo, despre jocuri și ghicitori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)