Zi cu lalele, lișiță și rață mandarin

Anul trecut, am descoperit o lișiță în plimbările mele, pe Dâmbovița, rătăcită singură undeva dincolo de un pod sau poate anume retrasă din ceea ce trebuie să fie, undeva, lumea ei. Ce apariție bizară. Mai târziu am văzut și perechea de rațe mandarin. Peste iarnă, au dispărut toate. Acum văd că au revenit lișița și rața, fetița. Rățoiul cel viu colorat din păcate nu mai este. Mi-a plăcut să le văd împreună, singure fiecare într-o lume atât de străină, ținând cumva aproape una de alta. Nu pescăruși și nu rațe sălbatice. Sirene de pompieri și ambulanțe, încolo și-ncoace. M-am uitat mult timp la ele, nu mai era pe mal decât un pescar, rața este prietenoasă, se apropie, lișița nu, însă ea face niște tumbe prin apă, dispare lăsând cercuri uriașe în urmă, apoi apare un pic mai departe, cu spinarea scânteind, plină de perle. Aș fi vrut să văd cum iese pe mal, să-i admir picioroangele fabuloase văzute numai prin poze. Dar n-a ieșit. I-am zărit însă inelul verde de la picior. Îmi face bine prezența acestor păsări atât de aproape de casă, am un loc unde să mă duc când nu am unde mă duce. Gândul că mă alătur lor în acest tablou practic invizibil din centrul orașului, unde vâjâie-n grabă lumea, fără să știe nimeni de noi trei, încremenite într-un timp doar al nostru, păsări și un alt fel de om, mă ajută. Trag o linie între mine și lișiță, între lișiță și rața mandarin, între rață și mine. Apoi înscriu triunghiul ăsta mobil într-un cerc. Obosită.

(Foto: VDN)

Un infinit evantai evanescent

Mă gândesc la frumusețea de neposedat.

Mai întâi mă gândesc la frumusețea de neposedat așa cum e descrisă de Smurov în Ochiul lui Nabokov, undeva către capătul cărții, știu numărul paginii, dar nu îl voi spune aici, este pagina datorită căreia într-o vacanță de iarnă m-am apucat să traduc în taină prima carte, chiar asta, unde zăbovisem la „așa cum nu se pot include printre posesiunile cuiva culorile norilor zdrențuiți de la apus, de deasupra caselor negre, sau mirosul unei flori pe care îl inhalezi la nesfârșit, cu nări încordate, până la intoxicare, dar care nu poate fi extras întru totul din corolă”.

Apoi mă gândesc că am scris un paragraf despre asta într-o carte la care am lucrat trei ani și pe care nu am habar dacă o să reușesc sau o să îmi doresc să o public, însă am fost fericită s-o scriu. Iar asta – prăpastia dintre scris și publicare – poate că are de-a face tot cu contemplarea și cu imposibilitatea posesiei.

Apoi îmi zic că poate tot asta fac și când hoinăresc cu aparatul de fotografiat pe umăr, de parcă aș merge și eu după fluturi înarmată cu o plasă, știind totuși că nici un fluture nu va fi prins cu adevărat niciodată așa. Ce e interesant când faci fotografii este că poți să vezi lucrurile foarte diferit de felul în care le vezi cu ochiul liber. Nu doar că te poți apropia (mai mult sau mai puțin, depinde de aparat) și poți vedea detalii imposibil de observat altfel – iar asta e tulburător, fiindcă lucrurile se preschimbă enorm văzute așa, nefiresc de aproape, iar ele schimbându-se devii chiar tu diferit, poți fi mai mic sau mai mare, de obicei când ești mic devine fascinant – dar poți modifica unghiul, înălțimea de la care fotografiezi și, într-un mod pe care încă nu mi-l pot explica, totul se schimbă într-o clipită, totul e diferit deși e la fel, doar ochiul tău e altul, apoi e și felul în care cade lumina, peste și mai ales prin lucruri. Te miști un pic și totul se schimbă, jumătate de pas mai încolo, o mică înclinare a camerei și totul e diferit. Tu, diferit. Frumusețea locuiește într-un infinit evantai evanescent. De neposedat niciodată cu totul. Doar o frântură, și aceea ițindu-se și scăpând, te-ai rotit, ai tresărit, a pierit. Adică, ea trebuie să mai fie pe-acolo, tu nu.


(Pentru Prăvălia culturală - aprilie - Frumusețea)

Pârșul sforăind

În Alice în Țara Minunilor, la masă cu Pălărierul și Iepurele de Martie stă un Pârș. Acest biet animal care doarme și e folosit pe post de pernuță pentru coate a apărut în traducerile de la noi ba Bursuc, ba Hârciog, deși este cât se poate de clar că-i un pârș (dormouse). Nu pot să pricep de ce. Pârșul este destul de cunoscut (și îndrăgit!) și la noi, apărea într-o carte pentru copii cu animale din pădurile României încă din anii '70. Și ar fi fost și mai cunoscut dacă traducătorii ar fi respectat alegerea lui Lewis Carroll.

Nu pot pricepe de ce animalele și plantele au parte de atât de multe nedreptăți în cărțile traduse la noi. Ele sunt deosebit de importante pentru un scriitor, alese adesea pentru anumite trăsături (cum ar fi aici, probabil, faptul că pârșul este un campion al hibernării, somnoros șef) și cred că autorii ar fi extrem de nefericiți să știe că au pus într-un rol o ființă și partitura e preluată de o alta, foarte aproximativă.

Cum ar fi să mă trezesc cu un porc spinos în locul ariciului Doinel, zău? Să mă pomenesc cu vreun animălete care nu e rezistent la toxine și la otrava mătrăgunii, nu are înfățișarea neschimbată de 15 milioane de ani, nu vede culorile și nu are cinci degete, dintre care primul și ultimul mai scurte, nu are auzul atât de fin, nu sforăie și nu i se lungește nasul când se face ghem? Nimic, nimic nu e întâmplător în alegerea unui animal într-o poveste.

În numele tuturor pârșilor din lume și-al iubitorilor pârșilor, mari și mici, eu fiind cel mai mare dintre ei, pârșomaniacă de-a dreptul, azi simt că i-am făcut dreptate somnorosului. O dreptate foarte mică, într-o carte cu multe ilustrații și un text prescurtat. O dreptate de pârș.

La care adaug aici un adorabil pârș sforăind într-o palmă de om. În dosarul meu de bucăți muzicale favorite, pârșul acesta își cântă somnul dulce, cu pumnișori tremurați, între un Șostakovici și o Kate Bush.

Lăsați pârșii să vină la copii!

Crezi

— Crezi în magie, Miika?
— Cred în brânză, a răspuns șoarecele.

(despre credință, din traducerea de azi)

Azi

Scriu despre frumusețea în evantaie evanescente, mă plimb prin Icoanei, pe la piața Gemeni, pe linia tramvaiului 5, cu gândul la chilie-chilioară, mă uit la rame de geam și la praf de ornamente căzute, mă uit cum motanii cu lesă nu răspund la salut, caut și se face iar liniște, însă acasă, cu ceașca plină, când dau să deschid o pagină nouă, începe să se audă alarma, deschid fereastra și înțeleg ce spun difuzoarele, tare: „alarmă de evacuare, vă rugăm părăsiți clădirea”, și tot așa un sfert de oră, în română și în engleză, de la hotelul din față, foarte puternic, apoi, după ce angajații au ieșit în spatele hotelului și turiștii în pielea goală au părăsit terasa și piscina, „stay away, please, stay away”, o vreme așa, apoi o liniște gri, nesfârșită, și bună, și rea. În radissonurile albastre din lume, dezastre, ostatici și încercuiri, căutări, noi suntem feriți deocamdată, zici, dar noi e neclar, diluat, alarma răsună mult în timpane. Viitorul e aici, viitorul sună rău, nu tocmai de azi, nu tocmai de ieri. Închid bine fereastra, încă o privire la magnoliile albe de sub geamuri, îmi îngân iar și iar cantilena ciobită. Traduc o pagină despre o păpușă sculptată dintr-un nap. Cui îi mai trebuie basme?

Azi

(Foto VDN)


[„De obicei, persoanele care petrec prea mult timp pe aceste reţele se simt singure, iar singurătatea este o boală din care se poate muri, să ştiţi asta", explică psihologul]

Tracy Chevalier - La marginea livezii

„La marginea livezii e un colaj de voci și perspective narative care sare cînd înainte, cînd înapoi în timp, în decursul a două decenii, completînd treptat cu amănunte scena-pivot a cărții, insinuată si răscolitoare, astfel că tîrziu descoperim ceea ce s-a întîmplat de fapt la marginea livezii. Autoarea nu-și grăbește dezvăluirile, cosînd laolaltă petice de povești care împreună alcătuiesc tabloul unor vieți smulse dintr-un tărîm necruțător.” (The Observer)

Cartea lui Tracy Chevalier m-a cucerit mai ales printr-o voce a unui personaj feminin, un melanj poetic de farmec inocent și ticăloșie. Am iubit-o pe Sadie, Sadie bețiva, mama, femeia, prăbușita, înrăita, jalnica luptătoare cu o mare moară de vânt - un teren sălbatic și mlăștinos unde merii cresc greu și oamenii se pierd pe ei înșiși. O carte frumoasă, plină de jale și umor, chiar așa, mână în mână.

La marginea livezii este cea de-a douăzecea carte tradusă de mine - dar abia a nouăsprezecea care apare tipărită. Cea tradusă înaintea ei o să se publice după, fiind o carte specială, ca volum și structură; și astfel, a nouăsprezecea traducere va deveni a douăzecea: Scrisori către Vera, în ultima etapă de lucru acum, în curând tot la Editura Polirom.

De jalea de azi

În dreapta era o vitrină cu un papagal stând cu roțile-n sus, vreun vechi decor de la teatru, în stânga era o ușă de lemn proptită pe-o parte, cu tot cu o fereastră atașată, tot vreun decor de demult, pe ziduri vița japoneză abia începea să înmugurească în conuri roșii, infime, deși toți copacii se dăduseră-n stambă de mult, ploua de trei zile, cădeau ornamente din case, buchete foșneau pe trotuarul ambasadei, buluc de presă, microfoane, antene, cuvinte zadarnice și minciuni mult-scorțoase, pălării, pardesie, cravate, miros oribil de pudră, ruj, fixativ, altundeva nu departe alte discursuri, cu și fără cravate, minciuni bărbătești, detronări, cățărări, bătălii cu glezne, glumițe și coate, mă strecuram cu umbrela printre toate acestea, atentă să nu scot nici un ochi, să nu cojesc nici un zid, să-mi acopăr obrazul, și-atunci între papagal și ușă a trecut un copil pe o bicicletă fără pedale, râzând cu fața în sus, împingând cu putere în asfalt, dureros.

Înapoi

Era o astfel de zi.

În sfârșit liber, în sfârșit nimic.

(Foto: VDN)

Diseară

Vineri, 18 martie, ora 19, cafenea, Cărturești Verona.

Condor la zoo

– Hei! Băi!
– Tu! Păsăroiule!
– Fă-i o poză!
– Hei, hei!
– L-am prins cu spatele.
Desigur, nu le răspund.
– Bietul de tine, cum de-ai ajuns tu aici?...
Asta mi-a spus-o adineaori o fată, o adolescentă cu bascheți verzi și cu blugii un pic prea lungi la spate, își călcase pe ei până să ajungă aici și tivul era umed, știu asta fiindcă la ea am fost atent. Mirosea a ploaie. Dar și ea, abia ce mi-a pus întrebarea că a și plecat, s-a dus mai departe.
De când au adus o bufniță polară lângă mine, chiar după colț, e mai liniște. Toți fug spre ea de îndată ce o zăresc. Matilda stă foarte mult pe jos, direct pe pământ. E albă ca zăpada și pare să nu se teamă de nimic. Se uită la ei, nici nu se clintește, orice i s-ar zice. Am bănuit-o că e surdă, însă m-am lămurit repede, aude totul perfect. Într-o seară i-am zis verde-n față:
– Cum de suporți?
– Viața trebuie trăită, mi-a răspuns.
Trebuie să recunosc că e foarte frumoasă. Și poate că ei îi place tocmai cuvântul acesta pe care îl tot aude de la oameni: frumoasă, frumoasă. Dar cred că s-a născut într-o cușcă. Mi se pare că nu înțelege niște lucruri esențiale. Am căutat să-i povestesc de spuma norilor, de creasta crestelor, de cuiburile aflate sus, în munți, de aburul portocaliu, liliachiu sau albastru al serilor. Ea și-a rotit capul de câteva ori la rând, de parcă ar fi vrut să-mi demonstreze – tocmai mie! – că e adevărat ce scrie pe tăblița de pe cușcă, ceea ce citesc cu încântare aproape toți trecătorii: „Își poate roti capul la 290 de grade”. Apoi mi-a tăiat-o:
– Cred că ai visat, bătrâne!
Probabil tocmai de aceea nu i-am povestit niciodată de vis. Când vine noaptea, de fiecare dată când vine noaptea, ba chiar și ziua, dacă apuc să închid ochii suficient cât să nu mă sâcâie nimeni, mă întorc acolo unde cândva...
– Hei, urâtule, hei, chelule, hei!...
Nu e cazul acum. E duminică și a ieșit soarele, vizitatorii vin valuri, valuri. Uite că a trecut încă o iarnă, în curând vor înverzi toate tufele astea, apoi vor înflori copacii, apoi le vor crește mari frunzele, iar atunci, vara, când se va așterne un strat fin de praf peste toate acestea, când zilele vor fi lungi, foarte lungi, ne vom cuibări și mai bine în cuști și în noi, feriți de câte o umbră. Valuri, valuri. Valuri de vizitatori, valuri de gânduri.

(dintr-o povestire pentru copii scrisă în martie anul trecut,
în curând într-o antologie la editura Arthur)

Hibernalia - vineri, la Cărturești Verona

Dacă sunteți în București, m-aș bucura să ne vedem vineri seara, la cafeneaua Cărturești Verona - pe care mereu degetele mele nesăbuite îl tastează Cărturești Veronica. Voi citi ceva din Hibernalia, o să stăm la povești. Cu Emanuela Ignățoiu-Sora și Laura Câlțea.

Miranda - fragment

Mă uitam printre frunzele filodendronului, și uneori vedeam bine măceșul, dacă era lună plină, și alteori nu-l vedeam, dar și dacă-l vedeam, și dacă nu îl vedeam, fie vedeam ceva printre crengile lui, fie nu vedeam nimic, iar când vedeam o lumină, poate că era numai lumina felinarului din stradă reflectată în geam, și întretăiată de crengi, sau poate că era numai lumina lunii, întretăiată de crengi, dar dacă era lumina din cameră?, ah, dacă era lumina din cameră, și tot întretăiată de crengi?, și-atunci mă trăgeam iute de după frunzele filodendronului. Și mergeam cu spatele de la fereastră la pat.
Mă așezam pe pat.
Mă întindeam în pat.
Mă ghemuiam.
Gemeam. Cu cămașa umedă în spinare. Cu șoareci în sân.
Mă uitam la perete.
Mă întorceam pe cealaltă parte.
Și iarăși pe cealaltă parte.
Mă uitam la ecranul gri al televizorului. Înălțam bărbia și mă uitam în sus, la frunzele perforate ale filodendronului, la lumina de afară, a lunii, a vreunui felinar.
Dacă era lumina din cameră?
Ascultam ceasul.
Tac, tac, tac, tac.
Mă ridicam în fund.
Mă ridicam în picioare.
Recapitulam iar și iar cu ce aș fi putut să greșesc.
Uneori mă duceam din nou la fereastră, alteori doar până la baie. Uneori și la fereastră, și la baie. La baie aveam o ferestruică mică, cu două coloane zidite din jumătăți de cărămidă, pe unde scotea capul motanul cândva, mieuna fericit când mă vedea venind pe alee. Acum, așezată pe veceu, cu picioarele sloi, ascultam cum vin mașinile și se duc.
Mi-aminteam cum mi-ai zis. Una, alta. Că timpul, că viața.

(fragment din SVJS, volum în pregătire)

***

Și ceva ce am găsit ieri și mi-a plăcut foarte mult și ar putea să fie întreaga poveste a Mirandei din SVJS prinsă într-o roată, într-o pădure. Aici. De s-ar putea face coperte de carte din muzică și dans, asta ar fi alegerea mea.

Regina - fragment

În Timişoara, nimeni nu se mai mira de numele ei scris astfel, cum nu se mira nici de alte nume nemţeşti sau ungureşti transpuse stâlcit pe româneşte – nu doar ale oamenilor, dar şi ale localităţilor mici dimprejurul oraşului. Însă în Piteşti, numele, care rămânea ciudat chiar şi scris în felul acesta, venea abia la coada lucrurilor care mirau. Fiindcă Regina stârnea mirare cu multe altele, fiindcă Regina avea un pardesiu alb cu nişte trandafiri minusculi ca nasturi, fiindcă Regina avea o pălărie cyclamen de pâslă presată, cu şnur fin de piele neagră la bor, şi o alta muştar, pe care şi le aşeza în zilele de primăvară şi toamnă peste cocul înalt, meşterit cu multe agrafe ascunse perfect în şuviţele groase, buclate, Regina purta pantofii crem decupaţi la călcâi şi purta pantofii albaştri cu toc, indiferent că mergea la piaţă sau în parc cu copiii. Fiindcă Regina nu ieşea niciodată din casă în capot, ca vecinele, nimeni nu ştia dacă are aşa ceva, nimeni n-o văzuse vreodată aşa, ea şi când dădea o fugă până la pâine trăgea peste furou vreuna dintre nemaipomenitele ei rochii, iar părul şi-l prindea întotdeauna în aceeaşi construcţie înaltă şi aparent fragilă, cum abia peste ani se vor strădui şi localnicele, însă fără prea mare succes. Regina vorbea cu un accent ciudat pe care nimeni nu-l mai auzise pe-aici, zâmbea mai tot timpul cu o eleganţă reținută, încărcată de melancolie, tăcea, gângurea şi ofta cu totul diferit de ceilalţi, iar dacă cumva avea de numărat bani, în faţa copiilor, în faţa poştaşului sau în faţa vreunei vecine aflate în vizită, atunci ridica întâi un deget fin, terminat cu o unghie ca migdala, şi număra în limba ei ciudată, ba alunecând în cârlionţi de silabe netede cu multe vocale abia prinse-ntre ele, ba răzuind aerul în câte-o trecere fulgurantă de r-uri, ş-uri şi ţ-uri cu caracter definitiv.
Această Reghină, plimbându-şi prin cartier cele două fetiţe dichisite în acelaşi mare cărucior alb cu roţi nichelate, strălucitoare, îşi scotea rareori rubinul de pe inelar şi niciodată nu îşi arăta capul la fereastră cu pletele atârnându-i în valuri pe umerii albi. De această privelişte se putea bucura doar Iustin, la capătul zilei.
Fredona cântecele doar de ea cunoscute şi înţelese, cu flori de măceş, vulpi şi păsăruici nefericite uguind pe crengi de mesteacăn, când se plimba, când gătea sau când cosea, când îşi îmbăia copilele în baia pe ai cărei pereţi zugrăviţi în alb pictase cu mâna ei nişte peşti, mari şi mici, albaştri şi roşii, din gurile cărora se înălţau spre tavan bule rotunde, când spăla rufe aplecată peste o cădiţă verde de plastic sau când călca, mai mereu singură acasă cu copiii, iar atunci când se spărgea vreo ceşcuţă sau când vreun nasture se topea sub talpa fierului de călcat încremenit o clipă în plus în visare, imprimându-și conturul pe vreo manşetă albastră, limba aceea ciudată a ei, germana, izbucnea raşchetând furioasă aerul pentru câteva clipe, după care Regina se lovea uşurel cu palma peste buze şi râdea înspre fetele cu ochi mari, ca să acopere grozăvia. Însă de obicei afişa un aer vesel, de parcă ar fi plutit pe deasupra lumii, neafectată, aparent fericită în turnul ei unde aproape nimic nu semăna cu restul ţinutului.
Este foarte posibil ca Regina să fi înţeles abia aici cât este de diferită, ba chiar să fi devenit abia aici diferită, smulsă dintre ai ei, în oraşul acesta mult mai mic decât cel în care se născuseră ea, părinţii şi bunicii ei, şi aruncată brusc printre oameni care erau cu toţii altfel, dar cam la fel între ei, majoritatea fiind prima generaţie de orăşeni, români get-beget. În reacţiile lor avea ea să se vadă pentru prima oară aşa, ca într-o oglindă magnifiantă, cu tot ce-i era firesc devenit deodată aparte, neobişnuit, ieşit din comun, colorat şi excentric – deşi era simpla normalitate a unei tinere nemțoaice din Timişoara. Treptat, poate temându-se să nu devină asemenea celorlalţi, să nu se îmbibe pe nesimţite de culoarea asta din jur, sau poate doar din dor de acasă, Regina s-a pornit să puncteze, mai întâi cu mirare şi sfială, însă cu o oarecare mândrie, apoi cu tot mai multă îndrăzneală şi încredere, la început doar în casă, de faţă cu ai ei, apoi şi pe băncuţa din faţa blocului, acele mici diferenţe dintre ea şi ceilalţi – dintre felul în care se îmbrăca ea şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi creştea ea copiii şi felul în care o făceau ceilalţi, dintre felul în care îşi îngropau morţii, ea şi ceilalţi. Mai puţin dintre felul în care vorbea ea şi felul în care o făceau ceilalţi.

(fragment din SVJS - volum în pregătire)

Nimicuri cu Hatz și Ham

Pupidulce mă trezește fredonând „Care ești, vecine, gofer?”.
Predau a douăzeci și doua traducere. Bâjbâi pe străzi ca un câine scăpat din laț ferindu-se de-un laț viitor.
Notez titluri de cântece și de cărți pe care le-aș scrie, dacă aș reuși să-mi rotesc biroul cu fața la fereastră.
Aș scrie volumul științific „Despre capacitatea nelimitată a lui Hatz de a revărsa problemele sale de viață și de moarte asupra lui Ham și extraordinar de limitata sa disponibilitate de a-l asculta pe Ham atunci când pe acesta îl strânge un pantof”.
O poveste despre prietenie și dureri de cap.
Nouăzeci și nouă de capitole ar cuprinde nefericita viață a lui Hatz povestită la persoana întâi, în detalii. Un capitol final ar include mărturisirea lui Ham că îl roade un pantof, întreruptă de Hatz cu replica: „Asta nu-i o problemă, tu nici măcar nu ai picioare!” Simțindu-se vinovat, Ham se târăște și-i întinde lui Hatz un antinevralgic. Hatz îl înghite printre suspine: „Viața-i frumoasă, află de la mine, viața-i frumoasă”.
Notele de subsol, stufoase, cu citate din clasici ai literaturii ruse și franco-irlandeze, vor fi așezate la sfârșit. Index de persoane ilustrat. Forzaț înflorat. Lansare de Revelion, în prezența lui Hatz. Ham urăște ieșirile în public și - între prieteni - are o bășică la călcâi.


„Iadul trebuie să fie un șir de întâlniri forțate cu oameni.”

Where have all the flowers gone

(foto vdn)

Imagini din lumea H.

O parte dintre ilustrațiile pe care le-am făcut pentru Hibernalia în această iarnă, înainte să decid că pagina albă trebuie să rămână albă.

Fragment cu beznă și urare

M. dispăruse pur şi simplu înghiţit de apele infinite ale netului. Aşa cum îl găsisem, aşa îl şi pierdusem, cu sentimentul acela iremediabil pe care îl ai când simţi că un inel îţi alunecă de pe deget în mare. De ultimul lui mesaj, rătăcit, cel în care-mi recomandase o carte, mă agăţasem ca de-o enigmă în miezul căreia aş fi putut afla vreo explicaţie. Mă tot apropiam de rafturile din librării cu prudenţă, pasul se micşora, de parcă acolo, în acea depărtare accesibilă, ar fi fost – aşa îmi scrisese – un fel de colac de salvare pentru noi, deprimaţii. Dar nu cumpăram cartea lui Styron fiindcă mă temeam că, de-ndată ce m-aş fi agăţat de colac, acesta avea să se dezumfle, şi-aveam să mă scufund cu totul abia atunci, odată ce m-aş fi lăsat cu toată greutatea pe el. “E o carte despre depresie. Poate e bună şi pentru tine”, îmi scrisese. Apoi, nu mai dăduse nici un semn.
Cumpărasem totuşi cartea cu o zi înainte să plec, iar în tren o citisem, fără sentimentul că se scufundă colacul, dar şi fără al salvării. Pluteam cumva în paralel cu bezna şi cu lumina din carte, faimosul autor era un simplu om care dădea dintr-o mână, să zicem din dreapta – cu nespusă graţie, dar ce mai conta stilul? -, iar eu dădeam din stânga, mişcată oarecum de faptul că există cineva care spune că există salvare, deşi ştie bine că urechile celui ce trebuie salvat nu au cum să audă astfel de sfaturi.
Recunoşteam atâtea similitudini între încercările prin care trecuse Styron şi ce trăiam eu, iar asta îmi dădea un oarecare confort: insomniile, momentele critice de la patru dimineaţa, hăul din miez, dublarea - privitul ca din exterior, tu la tine, fără să te poţi opri din căderea în spirală -, muţenia, schimbarea vocii – ah, deci de asta hârâiam aşa uneori, de parcă aş fi fost abia trezită din somn -, singurătatea dureroasă mai ales în prezenţa altora, rădăcinile spaimelor hăt departe în copilărie, şi, vai, mai ales, cumplita teamă de abandon, ca să nu mai spunem de ezitarea continuă în faţa deciziei finale, în timp ce priveşti obiectele din jur ca pe posibile soluţii pentru a duce treaba la capăt…
Dar, deşi recunoşteam toate astea, o singură dată am tresărit cu adevărat, la finalul cărţii, cu toate că axioma dătătoare de plăcere urma să fie demontată în chiar aceeaşi propoziţie: „…când îi strigi «Capul sus!» cuiva care se îneacă, tu stând în siguranţă pe malul apei, e ca şi cum i-ai striga o insultă…”. Şi urma un prelung „numai că s-a demonstrat…”, iar asta, după mine, era chiar insulta.
În tot ce citeam auzeam vocea lui M. Cum putea să stea astfel pe mal şi să-mi vorbească despre salvare?

(fragment din „Capul sus!”,
povestire inclusă în „Orchestra portocalie”, Cartea Românească, 2008,
și selectată în „Scräpliv”, antologie de nuvele româneşti,
Editura 2244/Bonnier, Suedia, 2013)

Miresme

O mână de violete culese de pe marginea drumului înmiresmează vreme de două zile și-o noapte o cameră întreagă. Florile se usucă și mor rând pe rând, mirosul se stinge lent, trăiește tot atâta cât ultima floare, și încă un pic după aceea.
Mult mai persistentă e însă miasma de plastic lăsată în urmă de discursul optimistului surd, orb, grăbit. În fața prăbușitului, „viața-i frumoasă” sclipește ca o foaie de celofan care se pregătește să sufoce o ultimă violetă.

(foto vdn)

Lansăm Hibernalia

Diseară, de la 18.30, în Club A, lansăm Hibernalia, cartea-CD.

Lansarea are loc în cadrul CDPL Fest, alături de încă două întâlniri - cu Dana Jenaru și Irina Georgescu.

Pe Dana am cunoscut-o în urmă cu vreo patru ani, la un târg de carte, unde prezentam împreună o traducere din Beckett. Pe Irina, anul trecut, la un curs de scriere creativă, unde m-a cucerit cu o povestire. Ambele vă vor povesti despre cărțile lor viitoare. Și eu abia aștept să le ascult.

Zina

Ea apare ca un abur, ca o absență. Pe brațele unui fotoliu cu spătar înalt, e aruncată o rochie diafană de voal de un albastru deschis și foarte scurtă. Alături, o floare argintie și o foarfecă. Feodor își caută o cameră cu chirie. Bărbatul care-i prezintă apartamentul îi spune că asta e camera fiicei lui. Imaginea rochiei îl convinge pe Feodor să se mute aici. „Soarta mi-a arătat, ca într-o ultimă şi disperată manevră, rochia ta de bal albăstrie pe scaun”, spune Feodor cu două pagini înainte de finalul cărții. Suntem în Darul lui Nabokov. Soarta mai făcuse două încercări, dar – întocmai ca Vladimir și Vera Nabokov – Feodor și Zina nu s-au lăsat apropiați decât la a treia. Îmi place de Zina fiindcă e absență și prezență. E discreție și dedicare. Ea apare în carte – fără să apară – abia la pagina 170. Iar peste multe pagini și plimbări, dincolo de jumătatea cărții, îi va spune lui Feodor: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea.” Darul cel rotund se termină în seara în care povestea lor pare să înceapă. „Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați”, spune Nabokov în prefața ediției în limba engleză. Dar ne avertizează, tot aici, că eroina cărții nu este Zina, ci literatura rusă. În ultimă instanță, personajul feminin îndrăgostit voi fi eu, cititoarea și traducătoarea.
Întrebarea dumneavoastră este la plural. Personajele. Așa că o să adaug: Tatiana din Evgheni Oneghin al lui Pușkin, minunată în scrisoarea ei către Oneghin, apoi Emma Bovary, mereu diferită la vârstele noastre diferite, apoi Lulu din Prima iubire a lui Beckett, așteptând pe banca dintre cei doi copaci, mângâind gleznele lui, și apoi Jenia, Missius din Casa cu mezanin a lui Cehov, cu umerii firavi încovoiați de frig în seara de august, aruncând paltonul lui de pe umeri și fugind către casă, spre a nu se mai ivi niciodată. „Missius, unde ești?”

(Pentru o anchetă de Eli Bădică, în Suplimentul de cultură - Personajele feminine îndrăgostite favorite din cărți)

Tovarăși și tovărășici

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, învățătoarea a pornit într-un tur de vizite la domiciliu. Ne povestea prin clasă: „Ieri am fost la elevul Cutărescu, era curat ca la farmacie”; „Ieri am fost la Cutărache, mama lui m-a întrebat dacă vreau dulceață, apoi s-a trezit că nu mai are”. Și tot așa, nu știai când îți vine rândul. Într-o după-amiază, trăgeam un pui de somn pe canapea când am auzit-o prin vis pe mama: „Hai, trezește-te, că a venit tovarășa, hai...” Greu m-am trezit. Și cum m-am tot sucit de pe o parte pe alta, a căzut păturica roz de pe mine. Când am deschis ochii și am văzut-o pe „tovarășa”, eram pur și simplu în fundul gol! Am fost terorizată de gândul că va povesti asta în clasă. N-a făcut-o. Dar de multe ori de atunci, pe aici, pe altundeva prin viață, am senzația că ne cam lăfăim în fundul gol când se uită tovarăși la noi.

Doinel îndrăgostit

Luați un personaj dintr-una dintre cărțile dumneavoastră, un personaj dintr-o carte scrisă de un alt autor și așezați-le într-o relație. Cum ar arăta viața lor de cuplu, ce poveste ar avea?

O anchetă de Eli Bădică, pentru Bookaholic. Am răspuns și eu, alegându-l ca personaj îndrăgostit pe Doinel:


„Ah, și ea stătea acolo întinsă, cu fața atât de albă spre cer și cu buzele albe și cu palmele albe în sus, cu cochilia ivorie în stânga, cu pieptul împungând ușor în aburul zilei, și părea să viseze, și există atâtea vise frumoase, fără cufăr și fără vitrină, fără scenă și fără pereți și întuneric, scăldate toate-ntr-o lumină ca asta. Și cum trudeam eu așa despletindu-i cu grijă părul din flori, un soare glumeț mă cam gâdila pe la ceafă și de jur împrejur se auzea cum înmuguresc fragii, cu un icnet infim, prin tot luminișul.”
Așa se termină Hibernalia, acesta-i ariciul Doinel.
De aici încolo, ni l-am putea imagina plecând, dar nu va fi o plecare plecare, poate că va lipăi o vreme printre stejari, pe un drum doar al lui, paralel cu drumul bătut de pașii oamenilor, până când va ajunge aproape de alt luminiș, de altă carte, va fi deja primăvară adevărată, iar acolo, stând ascuns după o buturugă în formă de cal, o va vedea. Ea! „Cum e oare, cum e oare, cum arată dragostea?” Șșș... Mut, uluit, neclintit, Doinel o privește. O recunoaște. O știe din carte. Dar noi, plutind ca un abur deasupra, nu vom dezvălui cine este. Doinel e sfios. Doinel e discret. Vor trăi fericiți până la adânci. Nu bătrâneți. Nici timp și nici ceasuri. Vor avea o scorbură plină cu mere, vor asculta Satie și Takashi Yoshimatsu la iPod, el cu o cască în urechea dreaptă, ea cu o cască în urechea stângă. Stând în fund, sprijiniți de un trunchi, se vor ține de mână, mâna lui stângă, mâna ei dreaptă. Când vor râde, vor grohăi ușurel, scoțând la iveală limbi roz și buclate. Poate vor avea și copii. Dar mai degrabă nu. Și oricând vor dori, se vor cuibări spate-n spate, amețiți de atâta... Vor visa melci, cochilii, brândușe, ciuperci și o mână de om care le scrie povestea: A fost odată ca niciodată, pe un pod, nici în cartea lui, dar nici în a ei...

***

Fragment din Hibernalia în Dilema.
Fragment din Hibernalia în Bookaholic.

Final de H.

Era o astfel de zi.

(Foto VDN)

Tiribombe

La prima traducere dintr-un mare autor nu te gândești la cronici, nici nu-ți pui problema, nu-i cartea ta, ești un devotat slujitor. Singura grijă e cartea, tu nici nu exiști. Poate că la a patra începi să observi că aici nu prea se scrie de cărțile străine, fie ele și de șapte sute de pagini sau netraduse de decenii, în timp ce pentru plachete românești noi-nouțe se fac grupaje elogioase prin reviste de care nici n-aveai habar că există. Poate că la a șaptea apare o cronică și îți faci un prieten pe viață - e un cititor pătimaș, ca și tine. Poate că la a noua apar trei, dintre care una ridicolă. Poate că la a douăsprezecea știi că o să-ți ajungă degetele de la mâini pentru tot ce se va scrie despre ce vei traduce vreodată. Și e ridicol să te gândești la una ca asta, ce ți-a venit? Poate că la a douăzecea te rogi să nu se mai scrie așa cum s-a scris undeva de a nouăsprezecea, mai bine deloc. Poate că la a douăzeci și una te uiți la cineva care a tradus o carte și se întreabă gălăgios de ce nu scrie nimeni nimic despre ea și ai vrea să îi spui că există o tiribombă la marginea unui oraș foarte mic, pe un câmp, nu aici, dar între zarva de acolo și marele autor îndrăgit și tradus nu există nici o legătură, nici una, ține-te departe de tiribombă, stai acasă, în carte, în dragoste, nu te lăsa urcat în scăunelul colorat rotitor nici dacă te roagă. La a douăzeci și doua, ești în sfârșit înapoi, ești ca înainte de prima - devotat slujitor, umbră a autorului, liniște, și undeva câțiva cititori, la fel ca și tine - și aceștia contează, atât.

Ctrl F

În Scrisorile lui Nabokov către Vera, un volum de trei kilograme pe care l-am tradus anul trecut și care o să apară în curând la Editura Polirom, cuvintele fumatul, fumează, fumul, am fumat, fuma, fumau, fumez apar de 15 ori. Țigară, țigări, țigaretă, portțigaret – de zece ori. Tutun, de două ori.

Fuma – și uneori se abținea – Vladimir Nabokov, fuma mama lui, fuma Vera Nabokov, fumau scriitori pe la întâlniri literare.
Trei foarte scurte fragmente despre interdicții, din scrisori:

1924, din Praga:
„Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare).”

Tot din Praga, în 1930:
„Te iubesc, – e pur şi simplu de tot râsul ce dor îmi e de tine, draga mea. Aici sunt nişte felinare rotunde de un albastru deschis în staţiile de tramvai, multe case negre-roşcate, trotuare foarte înguste, şi nu se poate fuma în al doilea vagon al tramvaiului.”

În America, 1941:
„Mă simt inunat (aveam portțigaretul între dinți) mă simt minunat, fumez mai puțin, fiindcă aici în majoritatea încăperilor nu este permis.”


(pentru CDPL Fest 43, cu fumat și interdicții)

Hibernalia

Ieri a ieșit din tipar Hibernalia și a ajuns și la mine, de astăzi pornește spre librării.
Va putea fi găsită în librăriile Humanitas în câteva zile, de asemenea la Librăria Eminescu de la Universitate.
Comenzi directe se pot face la editură: comenzi@cdpl.ro.