Nu

S-au adunat treisprezece nominalizări. Doar cine e în casă cu mine știe de ce mă irită cumplit acel „poate câștigi”. Nu. Mi-e greu să scriu despre asta. Am învățat să nu mă zbat - te înnămolești, te îneci. Dacă taci, trece. Ca și cum n-ar fi fost. La început, în naivitatea mea, am refuzat și vreo două nominalizări, și un premiu. Așa consideram, așa părea corect, nu trebuia să fiu acolo. Dar nominalizările nu se refuză, asta am învățat. Nu rezolvi nimic. Doar faci valuri și trebuie să fii sigur că ai chef de tămbălău. De consum. Tu vrei să te retragi, vrei să nu fii acolo, dar rezultatul e invers: te trezești într-un vârtej. Poate chiar în plină execuție. Când am refuzat public o nominalizare pe care o consideram nepotrivită, un prieten mi-a zis: „bună mișcare! așa o să atragi și mai bine atenția!”. Atenția!? Ardeam de rușine, cu reflectorul insuportabil pe mine. Și dacă tu n-ai făcut decât ceea ce-ai crezut că e corect, și dacă tu nu vrei decât să mai poți să trăiești, în bietul tău cotlon și-așa prea luminat dintr-o dată? Mai există vreo trei premii care contează la noi. Atât. În rest, e multă zgândăreală să te trezești cu numele pe o listă sau alta. Trebuie să stai și să treacă. Nu demult, prezența pe o listă de nominalizări mi-a adus disperare. Îmi aleg cu grijă cuvintele. Disperare. Nu voiam sub nici o formă să fiu acolo. Mă temusem să nu fiu acolo. Dar am zis mulțumesc și atât. Nu am participat - zicându-mi că e și asta ceva. Da, dacă ți se spune că iei premiul, abia atunci poți să refuzi. Până atunci, încearcă și mai trăiește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nominalizări? Avem treabă. Dar bineînțeles că îmi pare rău de tot ce n-am refuzat limpede în ultima vreme - măcar de anul trecut până acum. În toată bătălia asta dinăuntru, în toată zarva asta din mine, tocmai când mă lupt pentru liniște și discreție, se adaugă vocea care zice că trebuia să spun clar: nu vreau să fiu acolo. Doar experiențele trecute m-au făcut să tac. Nu știu să manevrez conflicte. Nu fac parte din nici un grup, din nici o grupare. Am venit de nicăieri și nu mă duc nicăieri. Sunt singură și îmi place așa. Despre asta mi-e scrisul.

Două nominalizări - Toți copiii librăresei și Iarna lui Isidor

Toți copiii librăresei a intrat pe lista scurtă de nominalizări la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași”. Mărturisesc că mă bucur enorm, mai ales că lista cuprinde cărțile despre care, într-adevăr, s-a vorbit cel mai mult anul trecut:

- Veronica D. Niculescu - „Toţi copiii librăresei”, Editura Polirom

- Nora Iuga - „Hipodrom”, Editura Polirom

- Ioana Pârvulescu - „Prevestirea”, Editura Humanitas

- Simona Sora - „Complezenţă. Înălţarea la ortopedie. Musafir pe viaţă”, Editura Polirom

- Simona Goşu - „Fragil”, Editura Polirom

Comunicatul oficial, aici.

***

Ieri am aflat și că Iarna lui Isidor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, la secțiunea Literatură pentru copii. Lista întreagă a nominalizărilor apare în numărul viitor al României literare, iar câștigătorii vor fi aflați în cadrul galei de premiere din 2 iunie, de la Constanța, unde nu voi putea participa.

***

Luminița Corneanu scrie despre cele trei cărți pentru copii nominalizate pe blogul ei din Adevărul. Cu câteva rânduri despre Simfonia animalieră, la final. 

Pe o muchie, cu ghemul negru în brațe

 

Suntem străini, suntem singuri.

Am crescut într-o casă a contrastelor, adesea cu senzația că merg pe o muchie îngustă și că orice pas neatent înseamnă greșeală, căderea fatală într-o tabără sau alta, în vreme ce eu nu aparțineam cu adevărat nici uneia dintre ele. Fiecare tabără era alcătuită, de altfel, doar dintr-un om. De-o parte era mama, o nemțoaică din Timișoara, romano-catolică, de cealaltă parte, tata, român din Arad, ortodox, cu aproape treisprezece ani mai în vârstă ca ea. Ca să fie contrastele și mai accentuate, ai mei s-au mutat, după căsătorie, în Pitești – o lume nouă, străină. Între acești străini, noi sărbătoream întotdeauna Paștele de două ori: mai întâi cu mama și a doua oară cu tata. N-am cum să nu mă întreb acum: oare am sărbătorit noi cu adevărat Paștele, așa?

Am fost botezată târziu și pe neașteptate, de o mătușă din partea tatălui, într-o vacanță la Arad. Eram atât de mare, încât țin minte apa turnată de preot în cap. Și eram atât de mică, încât am strigat după prosop. Sunt, de atunci, ortodoxă.

În lumea contrastelor și a contradicțiilor din copilărie, înainte să învăț să mă închin, am aflat că te poți închina și așa, și așa.

Înainte să învăț să mă rog, am aflat că pot să o fac și așa, și așa.

Înainte să învăț un drum, am învățat rătăcirea.

Am fost și încă mă simt rătăcită – îmi caut mereu locul, nu-l găsesc, iar dacă pare că l-am găsit în sfârșit, el mi se dezvăluie cel mai adesea a fi un nou gol, un nou punct de plecare pentru căutările mele.

Suntem înstrăinați, suntem singuri.

Familia mamei a emigrat, în totalitate, în Germania, înainte de Revoluție. Era visul tuturor rudelor din Timișoara să ajungă acolo, în Vest. Reîntregirea familiei s-a produs după ani complicați. Unchiul W. putea spune nenumărate povești sub vița-de-vie din grădină, despre cum a încercat să fugă, despre cum îl știau toți securiștii, despre cum a reușit în cele din urmă. Și tot unchiul W., șarmant, energic, un neamț get-beget, ne povestea cum dacă aici, în România, fusese neamț, acolo, în Germania, devenise ceea ce nu fusese nicicând: un român. Verișorii mei nemți s-au pomenit și ei acolo ceea ce nu fuseseră aici: erau deodată români. Bătuți în primele zile de școală de colegii care le adresau astfel tradiționalul bun-venit. Și ei erau străini și înstrăinați, și ei erau singuri.

Dumneavoastră ce o să faceți de Înviere? Eu am de gând să merg la Biserica Albă.

Anul trecut, o vecină ne-a bătut noaptea la ușă. Când am deschis, într-o cutie de carton se zbăteau niște pâlpâiri: niște puișori de lumină. Am primit candela aprinsă și un kilogram de făină, de la Biserica Albă. Vă amintiți – pare de neuitat, și totuși unii dintre noi vor uita – eram în marea izolare cu toții. Am primit candela și făina, am rostit cuvintele pe care-am învățat atât de târziu să le spun, ca adult, cu senzația că, deși le rostesc, nu le înțeleg niciodată cu adevărat, nu le înțeleg cum ar trebui (aici e căutarea). Și am fost fericită, și mi-a mai trecut supărarea pe mine: cu un an înainte, plouase în noaptea de Înviere și, deprimată, renunțasem să mai ies din peștera mea. De unde era să știu că anul acela, 2019, putea fi ultimul an al unor asemenea libertăți?

În tot acest an, m-am pomenit mergând iarăși pe o muchie îngustă. De o parte, convingeri. De cealaltă parte, convingeri. Și eu, cu îndoielile mele? Mă aplecam spre Primul Convins, care-mi spunea că există un singur adevăr. Adevărul. Îmi răspundea cu atâta convingere, că mă dezechilibram sub suflul puternic și mă pomeneam gata să cad de cealaltă parte. Acolo, Al Doilea Convins, din tabăra opusă, se oferea să mă prindă, să mă salveze. Dar numai cu condiția să cred în ceea ce credea el. Mă redresam cu greu și continuam să merg pe muchia mea tot mai subțire, cu îndoielile și întrebările mele. Cu ochii la flori, cu ochii la nori, zicându-mi că viața nu se termină aici, nu poate să se termine așa cum crede Primul Convins, dar nici nu poate merge înainte chiar așa cum crede Al Doilea Convins.

Mă opresc uneori pe muchia asta a mea și mă uit în urmă, unde se află zâmbetul unchiului W., răpus în iarnă de boala cea nouă, într-un spital din Germania, după trei săptămâni de coșmar, și apoi mă uit înainte, unde se află părinții mei cu păr alb, mult prea izolați în căsuța lor din Timișoara, amânându-și bolile care nu sunt de amânat.

Sunt și acum pe muchie, cu un ghem negru în mână. Străină de ambele tabere, singură ca atâtea milioane de oameni, căutând să mă depărtez de zarva convingerilor din stânga și din dreapta, îmi pun speranța într-un nu-știu-ce diafan, dar puternic, de neprins în cuvinte. Imprevizibilul vieții. Când nu mai știi ce să faci, cum să speri, e o speranță și asta: că viața este, înainte de toate, imprevizibilă și capabilă de cele mai spectaculoase răsturnări.

Voi încheia așa, fără să fac o încheiere adevărată, ca să fiu în pas chiar cu viața și cu aceste momente complicate ale ei. Înaintez încet pe muchia mea, între tabere, strângând ghemul negru în brațe, atentă ca nu care cumva să îmi scape pe jos.

 (Pentru Dilema veche nr. 890 - 29 aprilie - 5 mai, „O poveste de Paște”, dosar coordonat de Sever Voinescu; cinci scriitori români reacționează literar la cinci povestiri din literatura universală, din epoci diferite; textul meu vine ca ecou la povestirea „Ploaie de Paște” a lui Nabokov)

Interviu - despre Simfonia animalieră

 Am hotărât să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră (Polirom, 2021). Acesta. A apărut astăzi pe The Blue Shelf, însoțit de o recenzie, iar autoare este Alida Em, căreia îi mulțumesc. Un extras, mai jos, întregul interviu poate fi citit aici.

- Să vă spun de ce nu pot și nu vreau să explic nimic legat de aceste animale. În primul rând, aș risca, dând interviuri, să se adune text explicativ mai mult decât textul poveștii în sine. Ar fi ridicol. E o carte fragilă aici, de mici dimensiuni, dar înțesată de sensuri și joacă. N-aș îneca-o în explicații. Cred foarte tare în asta, în tăcerea (mea) din jurul ei – și tocmai de aceea mi-am propus să dau un singur interviu despre Simfonia animalieră. Acesta. În al doilea rând, legat de animalele mele, o să mă aventurez spunându-vă o povestioară despre Lewis Carroll. Mie îmi place tare mult „The Hunting of the Snark”, acel poem absurd nemuritor. Un echipaj pornește să vâneze un snark. Care, spre groaza tuturor, se dovedește la final a fi tocmai un boojum – cea mai gravă situație posibilă! Lewis Carroll a povestit cum a început totul. Se plimba pe un deal, singur, într-o zi senină de vară, când deodată i-a venit în cap un vers: „For the Snark was a Boojum, you see”. „Nu știam ce înseamnă, atunci; nu știu ce înseamnă, acum”, zicea el. Și apoi, de-a lungul vieții, la nenumăratele scrisori ale străinilor, copii sau adulți, a răspuns constant în același fel: nu știu ce e un Snark, nu știu ce e un Boojum. Și, la fel, răspundea Carroll, nu știu dacă poemul e o satiră politică, dacă are o morală ascunsă, dacă este o alegorie. Cel mai mult, îi plăcea răspunsul unei femei, a cărei scrisoare fusese publicată într-un ziar, care spunea că, în opinia ei, cartea este o alegorie despre căutarea fericirii. Într-o ultimă scrisoare, scrisă cu un an înainte de moarte, Lewis Carroll spune: „Ca răspuns la întrebarea ta: Ce era Snarkul? te rog să le spui prietenilor tăi că Snarkul era un Boojum.” Acel „For the Snark was a Boojum, you see”, care i-a venit în gând inițial, este și ultimul rând al poemului. Și ultimul răspuns, din ultima scrisoare. End of story. Mă vor îngrozi supra-interpretările date Simfoniei animaliere, dar n-am ce să fac. Un snark e un snark.

Prin locuri unde dorm elfii

Extraordinari norii din seara asta, i-am urmărit în hoinăreala mea de la capătul zilei prin locuri unde dorm elfii - am fotografiat inflorescențe verzi cu nume necunoscute și grădini părăsite în care copacii se lasă sugrumați de iedere tinere -, erau cât munții de înalți și pufoși, spulberați de vânt ici și colo, iar la sfârșitul plimbării a plouat cu soare, destul de zdravăn, o apă de aur, cât să te simți spălat de toate ale zilei, eram la Romană, cu fața spre casă deja, mi-am zis uite, încolo e apusul, dacă merg până la colț și mă rotesc și mă uit printre clădiri spre Icoanei, trebuie să fie și un curcubeu. Și era. Docil, uriaș, exact acolo unde mă așteptam să fie, cu un picior pe spital. Mi-a venit să strig de bucurie, să îl arăt tuturor, dar lumea era așa de ocupată, așa de grăbită... Un picior de curcubeu doar al meu.

(Foto - VDN, arțar înflorit)

Despre cum am scris Simfonia animalieră

A venit ca de nicăieri vocea ariciului

A venit ca de nicăieri, înainte de toate, vocea ariciului. Cine era ariciul ăsta și de ce vorbea el așa? Ca în joacă vorbea, și totuși nu era joacă – el reușea să spună, stâlcit, ghemuit în el însuși, lucruri pe care cu greu le-ar fi zis „un om mare”. Era în 2012. Eram la capătul traducerilor din Beckett, care mă ținuseră în ele doi ani și ceva, nu mai țin minte exact, și eram la capătul crizei, doar că nu era tocmai un capăt, se trăia greu, iar eu eram singură în orașul unde mă dusesem ca să fiu cu cineva. Nu știam ce urmează. Eram obosită. Abia țineam marginea trotuarului, când reveneam din plimbări. Niciodată în viață n-am mai cunoscut o asemenea oboseală, mama tuturor oboselilor. Și nici o asemenea singurătate – atunci am trăit cele mai lungi șnururi de zile în care nu vorbeam, ochi în ochi, cu nici un om. Și, deodată, cum ziceam, vocea ariciului. Ce voce era asta? Cui îi aparținea, de fapt, acel scurt monolog interior care se revărsa din mine deodată, într-un limbaj diferit, dar pe care-l simțeam atât de familiar, atât de al meu?

Povestea s-a născut așa, pornind de acolo. A urmat hârciogul, apoi cârtița – ca într-o poezie pe care o citisem de curând, unde cineva se duce cu animalele la teatru, ca să vadă lumea prin ochii lor (poezia lui Czesław Miłosz a rămas motto-ul și motorul poveștii). Cei trei vorbesc diferit, fiecare în felul său (vai, oare riscăm acum, când ajungem la un public mai larg, să ne pomenim și noi reclamați la OPC, din cauza acestor „greșeli”, cum a pățit de curând un monstruleț dintr-o altă carte? – da, iertați-mi precizarea, care n-a fost necesară cu ani în urmă, tot ce o să vi se pară greșit în monologul animalelor este corect), și-apoi tac.

Tocmai am terminat de tradus o carte, un roman de Siri Hustvedt, în care o artistă se ascunde sub trei măști masculine, într-un experiment prin care vrea să facă o demonstrație complexă legată de percepție. Ce vedem, ce credem că vedem, cum vedem, cum învățăm să vedem. Și, fără să intru în alte detalii acum, acolo am dat de citatul acesta: „Omul e cel mai puțin el însuși când vorbește ca propria persoană. Dați-i o mască, iar el vă va spune adevărul”. Îi aparține lui Oscar Wilde. Poate că asta am făcut în Simfonia animalieră, deși atunci n-am simțit-o. Nu știu dacă ariciul, hârciogul și cârtița sunt măști, cu siguranță eu n-am intenționat asta, eu scriu povești, nu fac demonstrații. Însă ce știu sigur este că prin ei, prin vocile lor mititele, inocente și sincere, am reușit să spun niște lucruri pe care cu greu le-aș fi spus altfel. Mi-am dat seama apoi, nu pe loc. De la înălțimea firului de iarbă poți spune, ca-n joacă, fără să te temi de ridicol, niște lucruri importante, despre vârste, despre bătrânețe și moarte, despre pierderi și vremuri și timp și urâțenie și mare și mic.

Finalul Simfoniei animaliere l-am scris în Serbia, într-o rezidență literară, undeva într-un sat, într-o izolare deplină, unde zilele erau luminoase și nopțile întunecate și reci. Stăteam ziua la o masă, sub un nuc, un motan fumuriu îmi aducea șoareci și vipere și mi le depunea grațios la picioare. Două săptămâni am petrecut în acele câteva pagini, ale finalului, dilatate enorm în înțelesurile lor. Acolo am ascultat secundarul și viespea lovindu-se-n geam. Acolo am întâlnit, într-o seară, și câinele!... Câinele.

Iar peste câțiva ani, tot din senin, a apărut Hibernalia. Țin minte: erau zăpezi mari, hoinăream prin Herăstrău fără să-mi găsesc nici un rost, și-au căzut din cer două versuri, în engleză, cu un gopher. Le-am notat pe șervețelul din buzunar. Iar apoi, acasă, m-am așezat și-am scris povestea. E continuarea Simfoniei animaliere, acum lucrurile se rostogolesc în sens invers – dinspre cârtița cea tăcută, pe la hârciog și spre arici, spre vocea lui ghemuită în sine. Spre sine. Spre casă. Spre moarte.

Simfonia animalieră și Hibernalia sunt o unică poveste, ca două anoptimpuri prelungi, unul verde, unul alb, care alcătuiesc împreună un an. Am visat să le pot publica împreună, fiindcă sunt parte a unui întreg, fac clic împreună, spunând o singură poveste – care de-acum poartă titlul firesc Simfonia animalieră. Mai mult, modelul cărții (rândul de dus, rândul de întors) se vede bine acum, când totul este lipit laolaltă.

Cred că fiecărui scriitor i se întâmplă, la un moment dat, să producă niște texte mai ciudate, în sensul că ele sunt diferite de tot ce a scris înainte și de tot ce va scrie apoi. În cazul meu, iată, e vorba despre această Simfonia animalieră. Mici și amărui, poveștile astea bizare rămân locul unde pulsează inima (animalieră) a întregului meu scris.

(pentru Suplimentul de cultură, 17 aprilie 2021)

A apărut „Simfonia animalieră”

Simfonia animalieră este disponibilă de astăzi pe site-ul Editurii Polirom. În câteva zile, va intra în librării, întâi în București, apoi și în țară.

Găsiți cartea aici, unde este și o lectură - un film montat pe fotografii de-ale mele, făcute chiar după ce scrisesem Hibernalia, într-o iarnă cu zăpezi mari și albastre.

Publicată în colecția Fiction.Ltd, cartea cuprinde Simfonia animalieră și Hibernalia, publicate pentru prima dată împreună. Sunt extrem de fericită să le văd, în sfârșit, una lângă alta, și mulțumesc echipei minunate de la Polirom.

Voi reveni tot aici cu detalii.

Fragmente din carte:

- Pe Bookblog, aici.

- Pe Filologisme.ro, aici. 

- Pe Bookhub, aici.

Cărți cu autograf, pe libris.ro, aici. Și pe elefant.ro, aici.

Era anul în care...

Număr pe degetele de la o mână întâlnirile cu prietenii din anul care s-a scurs (și încă mai am degete libere). Viața mea nu era prea agitată nici înainte...

Totuși, a existat un an când singurătatea a fost și mai accentuată, izolarea a fost deplină, supraviețuirea, apropo, dacă asta interesează pe cineva, mult, mult mai grea. În anul acela, când nu te întreba nimeni nici cum te simți, nici dacă mai trăiești, fiindcă lumea era ocupată, lumea trăia cum se trăiește, gălăgios, grăbit, fără nici o aplecare spre altul, în anul acela am tradus mult (Beckett, Beckett, iar Beckett, de fapt eram la capătul a aproape trei ani de tradus zilnic Beckett), și apoi, în tăcerea aia prelungă în care mi se auzea respirația și pașii nu mai erau în stare să țină drumul drept nici în cele mai scurte plimbări, s-a auzit deodată o voce și-am scris Simfonia animalieră.

Nedumerire! Încântare.

Am emoții, cu cartea în tipografie. Îmi vine să pun o bulină, un avertisment: povestea asta nu seamănă cu nici o altă poveste de-a mea. E altceva. N-aș vrea să se rătăcească pe la cei care nu au nevoie de ea. E acolo, sub măștile animaliere, mai mult din mine decât în toate celelalte cărți în care personajele sunt oameni.

Pe fâșia mea verde

 

Azi, pe fâșia mea de libertate. 

Când am plecat din Sibiu, m-am temut că nu voi mai găsi niciodată un loc cum mi-a fost Parcul Sub Arini, pe unde să pot da roată cât poftesc, fără teamă, cu senzația că locul e sălbatic și totuși e sigur, un loc pe care să ajung să-l cunosc ca pe buzunarul meu, și care totuși să mă surprindă mereu. Dar am găsit, e Cișmigiul în zilele lucrătoare, când plouă. Culorile, cotloanele, liniștea, păsările, florile, pașii.

În zăpezi

Nu am mai scris aici de mult timp. Toate cuvintele mele se duc altundeva. O traducere lungă te face să uiți cu totul de tine. Aproape de capătul ei, o oră în Cișmigiu este cât o vacanță la Sinaia.

Zăpezi neîncepute, în interiorul rondului larg, dincolo de centura de brazi, unde rareori intră câte-un om cu un câine, nu-i știi, nu-i vezi, dar au fost, e aici o lume ca-n Hibernalia, atât de aproape de casă, atât de aproape de mine. Un cer albastru, zăpezile în care intru cum alții intră în mare, omul de zăpadă cu cușmă, fântâna arteziană abandonată, plină cu spumă, șampania primăverii care ia astăzi o pauză. Pe o parte a cercului, brazii plini de zăpadă. Pe cealaltă parte, la soare, totul verde, susurul, apa. Stau cu fața la soare, liberă, departe de toate. Ies în șir indian și merg la pas către un pârâiaș improvizat două mierle, un sturz cântător și, Dumnezeule, un măcăleandru! Încremenesc. Ce fanfară! Măcăleandrul se oprește, mă privește, ezită, seamănă cu un copil intimidat deodată, face cale întoarsă, se ascunde sub crinolina de crengi. Sturzul s-a dus. Mierloiul, băiatul, e singurul care se oprește la pârâiaș, bea, mă privește, vine și mai aproape, ne spunem câte ceva. Dar eu tot cu gândul la măcăleandru. Sunt într-un basm. 

Știu că se va termina, și totuși, preț de câteva clipe lungi, stă în puterea mea să-l prelungesc cât doresc. Roată, roată, roată aici. Apoi primul copac înflorit, apoi al doilea, apoi ogarul creț. Dar eu tot în zăpezi continui să înot, să mă scald, întreaga zi, întreaga zi, și, încă, ori de câte ori reușesc să închid ochii, să fiu iarăși acolo, speriind măcăleandrul.

(Când traduci așa - nu neapărat așa de mult, dar e o intensitate a trăitului într-un text străin și, probabil, într-o limbă străină, și totul readus aici, reașezat aici - ei bine, atunci mi se întâmplă oboseala asta cumplită, care nu seamănă cu altceva, senzația că nu mai știu să vorbesc/să gândesc/să nimic. E de parcă ar fi trecut focurile țăranilor peste brazdele din mintea mea și-ar fi ars totul! Toate preocupările mele, toate sensibilitățile mele, tot ce e al meu, până și bietele prepoziții par să-și fi pierdut sensul, să-mi alunece de la locul lor. Urmarea bizară e că nu mă mai recunosc nici în oglindă! Pur și simplu dispar. - scrisoare pentru A.) 

„Librăreasa”, Fellini, Familia

În primul număr al revistei Familia de anul acesta, apărut în haine schimbate, Marius Miheț face o amplă retrospectivă a anului literar 2020. În „Apocalipsa nevăzută. Proza anului 2020”, Toți copiii librăresei e menționat undeva la început, cu un pasaj pe care-l prețuiesc și pentru care îi mulțumesc autorului. Marius Miheț a scris, de altfel, una dintre primele cronici la roman.

Pe de altă parte, trebuie să spun că este un text care m-a încântat de la cap la coadă, citiți-l dacă aveți timp. În sfârșit, cineva vorbește apăsat despre „lectura pe sărite, diagonalele fără nicio miză critică reală, reverențe gratuite în fața editurilor, nu a cărții, limbaje critice fără legătură cu textul propriu-zis...”, despre „SPA-uri online”, despre „elogiile impostorilor”. Sunt lucruri adevărate, deprimante și stânjenitoare pentru orice autor, care se adâncesc an de an și despre care s-a vorbit prea mult timp în șoaptă, cu jenă. Aceste „SPA-uri online” pe mine m-au îndepărtat constant de zona publică.

Mulțumesc, Marius Miheț. Întreaga retrospectivă, aici.

„Dacă Fellini ar regiza o dramă poetică despre anii optzeci ceaușiști, Veronica D. Niculescu ar câștiga pariul de influență literară. Toți copiii librăresei spune povestea diamantelor ascunse în noroiul urban, în care o Cenușăreasă ghinionistă face minuni ca librăreasă. Minuni însemnând orice gest de bunătate în copilăriile dickensiene ale timpului. O viață secundă, miraculoasă, aduce la lumină Veronica D. Niculescu, dintr-un comunism traumatic, ce-și înghite victimele din primii zori ai speranței. Veți îndrăgi spontan această voyeuristă cehoviană, o Amélie Poulain dezabuzată în totalitarismul românesc.” - Marius Miheț, în revista Familia. 

Acele lucruri despre care

Acele lucruri despre care nu poți vorbi cu nimeni, nici măcar cu cel mai bun prieten, în rarisimele ocazii când stai față în față sau vorbești la telefon. Acele lucruri care, răbufnind de departe, se înfig în minte și se rotesc, stârnind vârtejuri, tulburând iar toate apele, pe care te străduiești să le așezi, reașezi. Ah, ai învățat tehnici de reașezare a apelor, mângâi ca pe mătăsuri grijile, războaiele, bolile - așezați-vă, stați!... 

Acele lucruri pe care, deși nu le poți spune nimănui, ți le repeți ție la nesfârșit, la nesfârșit, de parcă ar fi și ăsta un fel de spus, care să detensioneze, care să arunce în afară și astfel la gunoi - doar că ele cad tot înăuntru, tot înăuntru cad. Ce să fac eu cu ele? 

Colivie. Pervaz. Fredonând printre gratii. 

(„Paharul de cristal, când cade jos, / Știe să moară-n țăndări lungi, frumos.”

Să știi să mori frumos.)

Cărțile-câine, care dorm lângă noi

Cărțile mele vin la patru ani, nu o zic eu, o zic ele. Așa s-a întâmplat, din 2004 o țin așa - 2004, 2008, 2012, 2016, 2020 -, m-am obișnuit cu ritmul meu, nu mă (mai) presez ca la început, pot traduce, pot aștepta și, mai ales, pot trăi între ele. Mai apar mici jucării între ele, sau așa îmi place să le spun, sunt cărți mai mici, care se scriu ca din joacă, nu cele la care te gândești mult și-n care-ți lași șapte piei, cum îți lași în romane sau în volumele de povestiri. A trecut un an, mai am trei, traduc cu plăcere, închei zilele obosită, dar ce dulce e oboseala asta, în vremuri în care nu mai vrei să-ți auzi mintea gândind...

Însă seara, când se face iar liniște, când s-a închis cartea străină, cu toate aluziile ei, cu toate trimiterile ei sofisticate, cu toate cărțile aduse de la bibliotecă pentru notele de subsol, vine din senin întrebarea: dar cărțile nepublicate, dar cărțile respinse și-n care ți-ai pierdut și tu încrederea, și poate nu încrederea, dar nevoia de-a le scoate în lume, cărțile astea puse pentru totdeauna deoparte, în care-ai crezut la vremea lor, în care ți-ai lăsat piei la vremea lor? S-au dus, nu mai există, au fost, totul doar la trecut. Cronologiile se suprapun, suprafețele sunt înșelătoare, aparența devine realitate.

Totuși, romanul scris acum, înainte de Librăreasă, visez să îl public, deși mi s-a părut complicat de aruncat în lume când a fost gata, am zis nu, e greu de pus în brațele altora, e inutil să îl scot, nu acum. N-a văzut nimeni un rând. Mi-a trebuit să îl scriu, nu să-l public. Mi-a trebuit mie, nu știu dacă le trebuie altora. Poate că asta m-au învățat și respingerile, să scriu și să țin.

Trimite un buzdugan mai simplu în lume, mi-am zis. Și totuși, poate, cândva... Dar cărțile astea pe care le ții lângă tine sunt ca niște câini, te înveți să dormi cu ele în preajmă, le păzești și te păzesc, nu-ți mai vine să le scoți din casă, indiferent cum e vremea afară...

TCL - la un an

Azi „Toți copiii librăresei” împlinește un an. Scriam la apariție: „Sunt fericită că am reușit să duc la capăt cartea asta, am avut atâta nevoie s-o scriu. Sper acum să vă placă...” 

Și trebuie să mărturisesc acum că nu m-am așteptat o clipă să fie așa. Știam, de la cărțile din ultimii ani, că se reacționează mult mai vizibil, că sunt tot mai multe reacții de la cititorii din ce în ce mai numeroși, în timp ce cronici sunt tot mai puține - fiindcă revistele și paginile de cultură dispar rând pe rând. Dar am primit mult mai mult decât aș fi sperat/meritat: cititori mii și texte de le-am pierdut șirul; peste douăzeci de cronici; sunt pe site-ul editurii și pe blog în mare parte, pe foarte puține le-am semnalat și pe FB...

Ce-mi doresc mai departe? Interior, nu exterior. E epuizant anul în care îți apare o carte, fiindcă ești tras permanent înapoi, spre vechea poveste, în loc să mergi înainte, și în exterior, în loc să te cuibărești la loc înăuntru. Îmi doresc să pot să mai scriu, bineînțeles. După ce termin ce am de tradus. Mulțumesc mult, îndatorată, celor care au citit și au scris!

***

Să adaug tot aici o recenzie adorabilă, scrisă de Miruna Savin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Iași, Radiere parfumate în singurătate și ceasuri întoarse cu speranță.

Și o cronică în „Cafeneaua literară” din Argeș, nr. 1/2021, scrisă de Liliana Rus, la pp. 22-23, O librăreasă arhanghel.

Ne-poeziile mele

Îmi place să scriu cu ritm și rimă, sunt povestiri în versuri, nu e poezie, de multe ori de la ele pornește o carte. 

Basmul într-o mie de versuri din „Spre văi de jad și sălbăție”, atribuit unui personaj, a fost scris înaintea poveștii dimprejur - era așezat vers cu vers, în catrene - trei capitole, fiecare alcătuit din nouă părți și fiecare parte din nouă catrene; mă amuza, îmi trebuia forma fixă. În roman, le-am topit în ultima clipă, le-am așezat ca proză; e o carte plină de ghicitori și ascunzișuri, pornind chiar din titlu, mi s-a părut mai potrivit așa, să ascund. Poate-am ascuns prea bine, mi-am zis apoi. Totuși, un cronicar a văzut și-a vorbit despre asta. M-a încântat: pentru că era cineva care scrie mult despre poezie. El a auzit ce-i acolo. Și a mai fost cineva, alt cronicar, o femeie, care mi-a zis că ar trebui să public basmul și separat. 

Și „O vară cu Isidor” a plecat tot de la o povestioară rimată - e visul condorului, în 80 de versuri, toate rimând cu „condor” - sau cu „dor”. Visul ăsta a venit când căutam obsesiv ceva în plimbări. Muzicalitatea vine din poezia de limbă engleză cu care mă răsfăț și din ce traduceam (molipsitor e ritmul când traduci, totul în casă se vorbește în rime! e caraghios, când traduceam poemul din „Foc palid” spuneam în pentametru iambic și ce gătesc, și când ies pe-afară, și ce-am văzut în plimbări; totul e al naibii de molipsitor).

Unii cititori au căutat pe Google „Un paing și-o gărgăriță”, cartea în versuri pe care le-o citește Silvia Albu copiilor, în „Toți copiii librăresei”; alții au citit cuvântul autorului, de la final, și-au aflat acolo răspunsul. Povestioara de câteva pagini (17 strofe de câte șase versuri) e scrisă, și ea, tot înaintea romanului. 

Mai am câteva la dosar. Povești lungi în rime, poezii care nu-s poezii, dar și sonete, doar de-amorul artei, despre capcanele de șobolani din Cișmigiu, crizanteme care mor și te miri ce jucării pe care n-am nici o intenție să le arăt. Ele vor ieși la lumină doar dacă o să îmi iasă mie în cale un personaj căruia să-i atribui joaca asta a mea. 

 A fost o vreme când lumea zicea „scuze, mi-a ieșit o rimă” (n-am înțeles niciodată de ce). Așa vorbesc și eu în rime uneori, când mai scriu. Și apoi, scuze, mi le ascund cu grijă - în dosare, în cărți. 

 *** 

Ce voiam să mai spun? Îmi acopăr urechile când văd versuri șchioape, scrise sau traduse, aș da fuga să aduc o pernuță, să o pun acolo, grijulie, tandră proptea.

2020 - pe o margine înaltă

Ce lună mare luminează ultima dimineață din an! Mă uit la ea cum coboară spre gară, mă rotesc în casă de câteva ori și gata, s-a dus. Rămâne seninul.

Aș vrea să pot spune ceva despre anul acesta. Poate că mai există familii care nu au pierdut pe nimeni. Nu ne numărăm printre ele. Dar refuz să vorbesc aici despre asta.

Când începea anul - dar nu și grozăvia lui -, în ianuarie, după un sejur de o săptămână la Timișoara, într-un hotel de pe strada părinților mei, eram atât de obosită, încât abia mai vedeam pe unde merg. Când am ajuns acasă, când am deschis ușa liftului, mi-au căzut pur și simplu cheile din mână. Le-am văzut într-o clipă, cum dispar din mâna mea în hăul ăla de unde n-aveam cum să le mai scot. Imaginea asta, a pierderii într-o clipă, mi se pare cumva reprezentativă pentru tot ce-a urmat.

Când spui că nu mai poți, că așa nu se mai poate, când crezi că te-ai salvat, când decizi să te salvezi, se mai întâmplă o mică sau mare catastrofă.

În săptămâna aia de ianuarie, „Toți copiii librăresei” era în tipografie. Eram fericită că se va publica, scrisesem în tot anul precedent - an de doliu, an complicat, an al retragerilor totale, cel mai bun an cu scrisul meu din câți am trăit, dar îngrozitor de greu înăuntru. În decembrie, în doar patru săptămâni, tot de izolare totală, scuturată de povestea masivă, reușisem să scriu în sfârșit și al doilea volum cu Isidor, „Iarna lui Isidor”, ca în joacă, ușor. Și planul de viitor era să scriu biografia lui Luchian, cândva, până-n vară. Începeam să strâng material, să citesc. Așa s-au făcut cele trei cărți, sigur că nu le-am scris pe toate deodată. :)

Pe fondul ăla de oboseală uriașă - traducerile interminabile ale anilor din urmă, sâcâială, problemele personale, mai ales cu familia (cine zice că n-are, ăla minte, dar și aici se pot face concursuri) - mi-au căzut cheile în puțul liftului. Le-am văzut căzând cu încetinitorul și, cu toată supărarea de moment, mi-am zis că, totuși, bine că n-am căzut eu!

A urmat un an în care cam de prea multe ori m-am legănat pe o margine înaltă.

În vară m-am îmbolnăvit, de stres și apăsare continuă, dar am trecut și peste asta, în toamnă am scris ceva povestiri, apoi am început să traduc - o carte lungă, cu care sper să trec iarna, poate și primăvara. 

Am putut trăi, cum, necum. M-am bucurat că înțeleg și alții acum că izolarea, lucratul de acasă, nu-s chiar de poveste. Nici spaima că nu vei mai avea un venit. Pentru independenți, a fost greu. Multă nesiguranță, mai multă decât există de obicei. Dar s-a dus și, până la urmă, n-a fost rău - editura, librăriile, publicul!... Poate c-a fost cel mai bun an al meu, în privința cărților. Nu știu. Dar altfel, n-avea cum să fie decât mizerabil. Și totuși, mi-am cultivat seninătatea și ciobul de frumusețe, cât și cum s-a putut: colțul de verde de pe pervaz, plimbările lungi, de seară, până la epuizare - singură, cu cântecelul din cap, ca să uit de cele 17 mii de trepte din bloc, urcate și coborâte în izolare.

Cel mai greu, pentru mine și poate că și pentru alții, a fost să fac față acelui viitor imaginat (sau de neimaginat), acelor proiecții, uneori agresive, cel mai adesea ale altora, nu ale mele. E greu să ți se spună zilnic „murim”, când mintea oricărui om sănătos (fie el și depresiv) caută să uite acest mare mic adevăr. Asta mi-a fost cel mai greu. Am strigat cu disperare după tăcere și liniște, măcar în casa mea, măcar în camera mea.

Liniuța asta firavă dintre ani, dintre 31 decembrie și 1 ianuarie, probabil că nu schimbă nimic. E doar un popas care îndeamnă la gândit. Așa că o să spun, cu vocea mea care știu că e slabă: grijă cu cei din preajmă, dacă țineți la ei, grijă cu ideile diferite și cu conflictele din nimic, grijă cu proiecțiile, cu negura, cu prăpastia. E multă suferință pe dinăuntru, aia care nu se vede, aia care face cel mai mult rău.

Putere, seninătate, speranță și spor tuturor! Să vină an măcar un pic mai bun, măcar cu un strop de blândețe mai mult, cu mai puțină singurătate (am uitat să spun ce dor îngrozitor mi-e de oameni, de puținii prieteni, de vocile lor, de zâmbetele lor, de problemele lor)!

La mulți ani!

Floarea ultimelor zile

Era o astfel de zi.

Pe bulevard, singură, am trecut, m-am întors - și-am privit soarele prăbușit, viu colorat, foarte puțin strivit - nu de pași, mai degrabă de propria greutate, în cădere. Mă opresc mereu și privesc flori căzute pe asfalt, scăpate din buchete. Dar floricica asta atât de viu colorată pe asfaltul umed altceva încerca să îmi spună. Ceva despre anul care s-a dus. O păstrez aici. Vorbește mai mult decât mine.

Patru cărți, în două topuri

Cum să nu mă bucur? Am patru cărți în două topuri de la Polirom: două la literatura română și două la literatura pentru copii.

Mă bucură în special „Toți copiii librăresei” - este pe locul 4, dar este cea mai vândută dintre cărțile românești de ficțiune apărute anul acesta.

Și biografia lui Luchian este acolo.

Cât despre Isidor, el și vara și iarna se simte bine printre străini: ambele volume s-au cocoțat în top, între cărți adorabile, din toată lumea.

Mulțumesc cititorilor!

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

Cărțile din 2020

În ciuda grozăviei acestui an, cărțile au mers bine. Am intrat în an scriind și îl închei traducând - e singurul lucru care mă ajută să trăiesc, să îmi echilibrez zilele, să sper, în fine, măcar întrucâtva, într-un viitor.

Am publicat trei cărți, toate la Editura Polirom, Toți copiii librăresei (EgoProză), Iarna lui Isidor (Junior) și Luchian. Ochii, sufletul, mâna (Biografii romanțate).

Și o traducere, Oase solare.

Au apărut trei traduceri reeditate, din seria de autor Vladimir Nabokov - Darul, Rege, damă, valet și Povestirile. Toate acestea, tot la Editura Polirom.

Și mi-a apărut Spre văi de jad și sălbăție tradusă în Serbia.

Au apărut tiraje noi pentru Toți copiii librăresei, primul fiind epuizat în câteva luni; și pentru O vară cu Isidor (al cincilea și-al șaselea tiraj).

Am participat cu texte scurte la câteva volume colective, unele apărute, altele în curs de publicare, și-am refuzat, refuzat, refuzat să fiu colo și dincolo. Un text dintr-un volum colectiv a dus la semnarea unui contract pentru apariția unei cărticele pentru copii, ceva cu totul neașteptat și neplanificat, care probabil apare anul viitor. Am recitit și retușat romanul scris înainte de Toți copiii..., cel pe care mă sprijin și la care tot revin (e doar al meu; va fi cândva și al altora?), și am scris multe povestiri, una după alta, mai ales prin toamnă, pentru un volum cu care, iarăși, nu mă grăbesc; tot adaug de ceva ani, tot adun, n-aș vrea să rămân fără el, și el îmi e sprijin când nimic nu pare posibil. 

Toți copiii librăresei a primit numeroase recenzii și-o nominalizare la un premiu (cam înainte de vreme, alături de apariții de anul trecut). Dar, mai important, e cartea care mi-a adus cititori și e cartea pe care mi-am dorit atât de mult să o scriu, cea la care mă refeream pe când era abia un sâmbure obsesiv, o dorință neclară, când tot spuneam - cui dorea să mă audă, prin interviuri sau prietenilor - că vreau să mă așez și să scriu Povestea. Povestea. Asta a fost.

Povestea în care-am cochetat cu simplitatea - deși poate nu pare, eu știu că așa este -, după romanul nepublicat, ținut la dosar, care probabil că este cea mai dulce-sumbră nebunie a mea, nebunie de neîmpărtășit deocamdată. Librăreasa mea, da, s-a putut naște abia după despovărarea de cealaltă poveste, o joacă alambicată, o proză mai densă, cu ritm lent, chiar foarte lent pe alocuri, în paragrafe lungi, unde am pus lupa pe clipă - cu atât de mare plăcere. Aș zice că am aruncat Librăreasa înainte, ca buzduganul, conștientă că ea va fi mult mai ușor de primit. (În fine, pentru mine toate astea sunt foarte importante și poate că nu e deplasată o confesiune acum.) 

Într-un an atât de greu, toată înșiruirea asta se dorește a fi doar un semn de speranță. În primăvară, totul părea că se va nărui. Poate că mai e posibil și viitorul. Nu știu. 

Trebuie să mulțumesc cititorilor. Așa că mulțumesc! Și Editurii Polirom, unde-au apărut toate cărțile și traducerile mele din 2020. Echipa de acolo a făcut miracole anul ăsta.

Sălbăția tradusă în Serbia

Astăzi, la ceva vreme după apariție, am primit și eu pachetul cu „Spre văi de jad și sălbăție”, cartea tradusă în Serbia. O pipăi pe toate părțile, citesc ici și colo, așez cuvinte cunoscute peste cuvinte necunoscute, văd pentru prima oară integral, pe hârtie, traducerea lui Djura Miocinovic și mă bucur mult să descopăr și postfața lui Srdjan Srdic. Nu pot să nu mă declar încântată. Probabil cea mai dificilă dintre cărțile mele este și prima care se traduce afară. O bucurie verde, de zile negre. 

„Spre văi de jad și sălbăție” (Polirom, 2016) a apărut la editura sârbească Partizanska Knjiga, cu sprijinul Traduki.

„Toți copiii librăresei” - cronică în „Orizont”

Mă bucur că încă apar cronici la Toți copiii librăresei - le-am pierdut șirul, au fost mai numeroase și mai surprinzătoare decât la orice altă carte de-a mea. Cea semnalată acum a apărut în revista Orizont nr. 11, este intitulată „În sens invers” și e semnată de Grațiela Benga, care scrie în același grupaj și despre Sonia ridică mâna și căreia îi mulțumesc. Fragmentele despre TCL, mai jos; întregul text poate fi citit în revistă, aici, la pagina 9.

Mozaic

Au apărut în ultima vreme câteva romane „feminine” foarte bune. Am pus ghilimele pentru că acest determinant e folosit cu accepţiuni dintre cele mai diverse, când ar trebui mai multă precauţie. Este o temă care merită o discuţie detaliată, dar nici paginile întregii reviste nu ar fi îndeajuns pentru a descoperi variaţiunile contextuale ale scriiturii „feminine”. Vrând-nevrând, rămân la proza recentă şi mă gândesc la cartea Laviniei Branişte, Sonia ridică mâna şi la Toţi copiii librăresei imaginaţi de Veronica D. Niculescu. Îmi amintesc de Cartea Reghinei scrisă de Ioana Nicolaie, îmi dă târcoale Prevestirea Ioanei Pârvulescu şi cuget, repetat, la dilema morală din Complezenţa Simonei Sora.

***

În sens invers

Pe Veronica D. Niculescu am cunoscut-o, ca scriitoare, mai întâi prin proza scurtă din Orchestra portocalie. Am redescoperit-o anul trecut când, dintr-un imbold care ar putea fi bănuit de frivolitate, am citit dintr-o răsuflare O vară cu Isidor. Adică o carte pentru copii și adolescenţi, dar cu o textură narativă care poate încânta la orice vârstă. Toţi copiii librăresei (Polirom, 2020) e al doilea roman al Veronicăi D. Niculescu. De Spre văi de jad și sălbăţie îl leagă decuparea vârstelor petrecute în comunism, tema vitală a familiei, prefirarea îndepărtărilor şi golul lăsat de cohorta pierderilor. Dar Toţi copiii librăresei are altă miză.

Povestea Silviei Albu e mai mult decât un şir de bucurii şi drame. Tânăra de 23 de ani poartă anatema unei sarcini adolescentine şi rănile necicatrizate lăsate în urmă de copilul pierdut. Duce cu ea, în culcuşul vibrant al conştiinţei, toată umilinţa şi închingarea dureroasă a femeilor în comunism. Cu visurile năruite şi cu glasul stăvilit de un tată cu care are o relaţie complicată („Tata. Orice lucru din vieţile noastre era cum zicea el sau nu era deloc.”), copila încrezătoare se preschimbă într-o tânără traumatizată. După cinci ani în Sibiu (o extirpare din familie, ca înlăturarea unui furuncul indezirabil), se întoarce la Piteşti şi devine librăreasă. Îşi creează acolo, în mica librărie de cartier, un spaţiu al supravieţuirii. O insulă. Ca librăreasă, printre cărţi, culori şi copii, Silvia Albu îşi păstrează o doză de inocenţă care îi permite să distileze răul - cel dinăuntrul ei (ratarea, deprimarea, golul insuportabil) şi toxicitatea din jur (sălbăticirea, penuria, minciuna, propaganda debilă). Spaţiu al naufragiului, refugiu-cetate care îi oferă căi succesive de redefinire, mica încăpere a librăresei e perimetrul transparent al deschiderii spre lumi alternative, dar şi spre o realitate palpabilă, ambivalentă şi totuşi predominant salvatoare: copiii care îi trec pragul.

Pentru Silvia aceştia sunt aerul proaspăt înghiţit cu lăcomie – doza necesară de vitalitate metabolizată într-o lume mortificată. Slăbiţi, bolnăvicioşi, copiii au o graţie ameţitoare când e vorba de nesaţul bucuriilor mărunte. Al visului. Ei sunt cei care îi relevă Silviei întretăierile dintre solitudine şi solidaritate. Dintre prăbuşire şi trezire întremătoare. Sub semnul vârstelor îngemănate şi al potenţialităţii stă devenirea Silviei şi, de fapt, întreaga lume zugrăvită de Toţi copiii librăresei. În plină carceră socială şi mentalitară, tânăra îşi creează propriul ei teritoriu imaginar şi afectiv, aşa cum şi Roland – ceasornicarul care trăieşte libertatea ficţiunii şi a multiplelor ei corepondenţe cu timpul (timpurile) – îşi meştereşte un spaţiu al libertăţii lăuntrice.

Romanul Veronicăi D. Niculescu e o poveste despre (auto)cunoaştere şi rateurile ei. O cunoaştere prin iubire, cu deschideri simbolice sau psihologice. Înălţate pe temelia edificiului verosimil al societăţii comuniste, rezonează cu întreaga cartografie narativă. În acest registru trebuie văzut fundalul social, străbătut de o faună umană din cea mai diversă, dar şi luminat de prezenţe a căror vitalitate fragedă îi descoperă latura fascinantă. Din insula recluziunii şi a libertăţii emoţiilor, Silvia le cântăreşte pe toate - forfota, izolarea, denaturarea, bancurile subversive spuse de Mutulică sau alinierea la marea defilare. Percepe carnea-pământ, ca fatalitate în straturile micro-, şi nu are răgaz de la agresiunea celeilalte, la nivel macro-. Metaforic, complexul comercial din vecinătate pare a fi o sălbăticiune care înghite totul într-un hău fără fund. „Alimentara, Cinematograful, Merceria, Măcelăria, Cofetăria, în universul nostru toate se rotesc ritmic în jurul propriilor axe, zi după zi, săptămână după săptămână. Într-o zi, soarele e Alimentara, cu curtea ei interioară, din spate, unde se formează cozile întortocheate când se aduce ceva de mâncare, în altă zi e Măcelăria, unde pulsează cărnuri proaspăt tăiate în bucăţi tot mai mici şi sclipesc pe blatul de lemn cioburi însângerate de oase. [...] Librăria mea e un fel de Venus – simt că eu mă rotesc în sens invers decât restul lumii, soarele meu apune acolo unde răsare al lor şi sunt zile în care nu mai răsare niciunde.”

În răspăr faţă de restul lumii şi construită mai ales din firele de nisip lăsate în urmă de fluxul repetat al memoriei individuale (deşi nu lipsesc nici secvenţele de naraţiune obiectivă), povestea Silviei se opune, indirect, şi traseului biografic al mamei ei, prea slabă pentru a se împotrivi unor cutume care au redus-o la o voce înlăcrimată, abia şoptită. Toţi copiii librăresei devine, astfel, romanul unei marginalităţi care-şi descoperă unicitatea. Sau al feminităţii care, înainte de a-şi face auzit glasul, îşi re-formează vocea interioară. O calibrează – cu tot cu traumele zguduitoare pe care le duce şi cu fantasmele care pândesc, se retrag sau ies biruitoare.

Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste în care naraţiunea se adaptează la micile inflexiuni ale poeticităţii. Romanul arată cum o lume cangrenată până la os poate fi traversată de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui calm-apăsătoare, cu o ambiguitate plauzibilă şi personaje prinse între automatisme şi fantasme, e construit pe pragul unde disperarea se întâlneşte cu încrederea.

Fără mine

Dacă aș avea un bănuț pentru fiecare dată când a trebuit să explic, anul acesta, că nu particip la nici un fel de întâlnire pe Zoom sau altceva, că nu folosesc nici un fel de program, progrămel, canal de comunicare care implică o cameră video, că nu mă filmez singură pentru lecturi sau lansări, că nu pot participa la întâlniri cu clase și grupuri, că nu comunic „pe video” nici măcar cu părinții, fiindcă nu pot, realmente nu pot, am avut Skype o singură zi, după care l-am dezinstalat, îmi face rău și mi-e frică.

Cu legătură sau fără, mi-am amintit - nu știu dacă aveam 16 sau 17 ani, era 31 decembrie, răsunau străzile întunecate și-n case lumea se îmbrăca de Revelion, când am anunțat-o pe mama că eu stau acasă. Cum, de ce, ce s-a-ntâmplat? N-am știut să îi spun. Nu se întâmplase nimic. Nu mă certasem cu nimeni, dar pur și simplu nu aveam chef să mă duc la petrecere, pricepusem brusc că mi-era mai bine acasă, singură, în camera mea. Azi știu ce se întâmplase - deloc un nimic -, mă auzisem eu pe mine cumva în după-amiaza aia de capăt de an și-mi făceam eu mie pe plac. Era o opțiune.

Visez la asemenea zile, ador asemenea zile, când am loc să stau, să mă aud eu pe mine, cuibărită pe canapea, cu lumina stinsă. Mi-e cât de cât bine în camera mea, cu sunete din vecini trecând prin pereți. Mi-e groază de anumite petreceri și de o anumită trecere dincolo de un prag - de an, de lume, de epoci. Unele lucruri nu pot și, mai ales, nu vreau să le fac.

Izolarea, cândva, înainte de anul ăsta, era un buric al libertății mele depline. Acum e altceva, nebunie. Goana asta „în online” mă deprimă. Am nevoie de respirat un aer adevărat, cu frunze, cu iz de pământ, cu lumini de faruri, cu lătrat de câini, cu tăceri, cu de toate.

(foto: VDN - Lepădarea de aripi)

Miniaturi

 Era o astfel de zi.

„Luchian. Ochii, sufletul, mâna” în Orizont - „Harul privirii”

În revista Orizont nr. 10, o cronică amplă la volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna, intitulată „Harul privirii” și semnată de domnul Alexandru Oravițan, căruia îi mulțumesc. Mai jos, fragmente; întregul text poate fi citit în revistă, aici, la pagina 9.

***

Într-un singur an de la lansare, colecția „Biografii romanțate” a editurii Polirom a crescut gradual, propunând, prin fiecare volum, noi unghiuri de contemplare a melanjului dintre personalitate și operă în cazul unora dintre cele mai importante figuri ale culturii române. Fiecare autor care a publicat în această colecție a avut libertatea deplină de a-și aprop(r)ia subiecții, de a prezenta biografia acestora prin orice unghi de abordare dorit, fie îndeaproape, fie de la distanță, și de a creiona portrete și felii de viață printr-o scriitură dinamică, care, de cele mai multe ori, să nu facă notă discordantă într-o operă deja consacrată. Însă, prin volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna, semnat de Veronica D. Niculescu, colecția editurii ieșene își dobândește volumul-etalon.

Spre deosebire de alți autori ai colecției, care s-au axat pe prezentarea unor crâmpeie de existență cu impact asupra unui întreg parcurs biografic, Veronica D. Niculescu optează cu o naturalețe deconcertantă pentru o perspectivă totalizatoare. Întreaga biografie a lui Luchian e topită de către autoare și recompusă prin tușe de culoare, lumină și vibrație autentică în nici trei sute de pagini. Volumul de față conține toate ingredientele unei „biografii romanțate” în sens clasic – minuțioase elemente de viață publică și privată deopotrivă, o atenție considerabilă acordată creației și plasarea operelor în contextul biografic mai larg, dar și considerații asupra ambientului cultural și istoric – însă fără a cădea nici măcar o secundă în patetism sau libertate narativă exagerată. Dimpotrivă: Veronica D. Niculescu reușește să asigure un echilibru ideal între o armătură narativă, pe deplin necesară traiectoriei antrenante printre date și evenimente biografice, și o vibrantă tușă de lirism conținută în descrierile, prin ecfrază, ale florilor, peisajelor și figurilor ce au constituit nucleul tablourilor lui Luchian. Sub aspectul abordării și amplitudinii demersului, Luchian. Ochii, sufletul, mâna poate fi situat în proximitatea unei alte cărți publicate la Polirom acum jumătate de deceniu: M J C, de Ion Iovan, pe care Dan C. Mihăilescu o considera „cea mai impresionantă și seducătoare docuficțiune din istoria literară românească”.

(...) 

Luchian. Ochii, sufletul, mâna trece dincolo de un argument solid în favoarea conștientizării demnității unui artist în fața încercărilor la care îl supune viața. Cartea Veronicăi D. Niculescu este și un remarcabil tratat despre privire și felul în care aceasta poate fi educată, prin stăruință și implicare, spre a conduce ochii, sufletul și mâna către lumină.

Cover stories - Interviu

- Te-am descoperit în „Toți copiii librăresei” și-am simțit că o mare parte din universul cărții e un exercițiu personal de depănare, de amintire. Ce procent din Alimentară, Măcelărie sau Cofetărie e autobiografic? Cât din ce ai pus în Silvia Albu și în acest roman aparține vieții tale?

Nu, nu este vorba despre depănat amintiri – așa cum am menționat în nota de la finalul romanului, „Toți copiii librăresei” este  o lucrare de ficțiune. Da, este o carte în care multe capitole sunt scrise la persoana întâi – este vorba despre vocea librăresei Silvia Albu. Un personaj. O femeie cu opt ani mai mare ca mine, pe care am construit-o de la zero. 

Locurile unde am ales să se desfășoare povestea sunt adevărate, fiindcă este o poveste realistă. Am ales un Complex din Pitești, unde am copilărit eu. Dar putea să fie absolut de oriunde. M-au bucurat reacțiile cititorilor care au descoperit în acel Complex locul copilăriei lor – din orice alt oraș, căci peste tot existau asemenea spații. E un spațiu universal. Ideea acelui Complex de demult a trebuit însă resuscitată, reînviată; acum, peste 40 de ani, în București, înainte să încep să scriu cartea, am desenat de la zero Complexul – un Complex! –, cel de demult fiind translatat cu totul din realitate (unde aproape că nu mai există) în imaginație (unde există). Așa că eu văd spațiul acela din poveste ca fiind total reconstruit de mine, de la zero, pe hârtie, și astfel reînsuflețit. Dar toate – absolut toate – personajele de acolo sunt inventate, sunt imaginare, cu viețile lor, cu preocupările lor, cu interacțiunile dintre ei. Sunt peste 50 de personaje… Rareori, și mai mult ca sigur fără voia mea, se strecoară acolo vreun fir de realitate –  laboratorul scrisului e complicat. Aș rezuma, încă o dată: totul este imaginar. Și, odată scris, devine real. 

Pe de altă parte, binînțeles că întotdeauna împrumut personajelor din experiența mea de viață. Aici aș putea vorbi până mâine, fără să termin. Despre pierdere, despre gol, despre acele „crunte vremuri minunate”, despre foame și frig, despre singurătate și timiditate, în orice fel de vremuri, despre relațiile cu familia, despre culoare și frumusețe și dragoste, dar și despre clișeele care se aplică acelor ani, pe care am încercat să le demontez (nu, nu erau vremuri cenușii, cenușii sunt fotografiile; nu, în cartea mea nu apare absolut nici un pește de sticlă pe nici un televizor). Fără experiență de viață, poți foarte bine să nu te apuci de scris. 

Iarăși aș rezuma, dacă îmi permiți: nimic nu e din mine în roman, dar absolut totul este din mine. E o poveste de dragoste și de spaimă, cu personaje imaginare, în locuri care au existat. 

Un interviu pentru Cover Stories, realizat de Georgiana Ciofoaia. Poate fi citit integral aici.