Cad castane din castani - în curînd la Polirom

Cad castane din castani - în curînd la Editura Polirom, în colecţia Ego-grafii.
Volumul are la bază 134 de texte publicate în rubrica Diabloguri din Suplimentul de cultură între mai 2008 şi septembrie 2011. O parte dintre rubrici, cele publicate pe atunci în serial, unele şi în câte patru-cinci episoade, sînt acum compactate sub un singur titlu, pentru o lectură mai cursivă, astfel că în Cuprins se află 97 de titluri, grupate tematic. Cîteva texte, din capitolul final al volumului, sînt inedite.
Diablogurile din revistă reprezentau selecţii, decupaje din discuţiile pe care le purtam pe blogurile noastre sau, uneori, în scrisori. Marea majoritate a textelor îşi au originea în postări de pe blogul Floribunda şi trei dintre ele pornesc de pe blogul Hobbitul - din pure motive de umbră mai bună aici, de loc mai propice discuţiilor nestînjenite. Însemnările de pe acest blog, care numai întîmplător şi probabil nepotrivit ajung să deschidă acum o mare parte a textelor din carte, nu sînt decît nişte note scrise cîndva pentru pura mea plăcere, aşa cum au fost de altfel şi dialogurile în sine, fără nici cea mai mică intenţie de a fi publicate în vreo carte.
Cartea, care are 304 pagini şi se va lansa luna viitoare, este alcătuită de mine însă apare mai degrabă graţie dorinţei domnului Emil Brumaru.

Agresiuni moderne

Să ţi se citească corespondenţa - mi se pare una dintre cele mai teribile agresiuni. Eu, recunosc, n-am ştiut cum să reacţionez elegant: şi am reacţionat ca un om agresat violent. Mă gîndesc la cei cărora le confisca Securitatea scrisorile; cum se simţeau, cum reacţionau, cum luptau cu neputinţa, cum făceau faţă invaziunii, cum peticeau rana care pare de nevindecat? Cum speli de pe lucrurile intime şi dragi ochiul străin, mintea murdară? Eu, în 2014, în faţa unui asemenea incident şocant, m-am simţit violată, furată, m-am zbătut şi am strigat de parcă mă ardeau cu fierul roşu, dar nu am auzit nici măcar o singură scuză, n-am zărit nici vreo urmă de vinovăţie - fiindcă cei care fac cu nonşalanţă gesturile securiştilor de odinioară nici nu pricep agresiunea comisă, nici nu schiţează gestul de a-ţi cere iertare. Ei te vor vedea ca pe un nebun care se zvîrcoleşte aiurea - ei, ce mare lucru ţi-au făcut?... În fond, şi în mediul modern rolurile sînt exact aceleaşi: de urmărit şi de urmăritor. De pîngărit şi de pîngăritor. Iar mîrlănia rămîne mereu de partea pîngăritorului, gata să te şi scuipe după ce te-a furat.

Citesc şi traduc minunatele scrisori ale lui Nabokov şi nu scap de senzaţia, ca o pătură moale dar grea apăsând peste toate, că sînt, totuşi, un intrus. Chiar dacă volumul a fost conceput împreună cu Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, chiar dacă Nabokov însuşi vorbea cîndva despre posibila publicare a scrisorilor, chiar dacă în biografia Verei se vorbeşte despre faptul că ea şi-a ars scrisorile - pentru a rămîne doar ale lui, deci intuindu-se că, inevitabil, vor fi publicate -, şi chiar dacă scrisorile au un aer jucăuş, inocent, curat şi vin înspre tine cu pieptişorul lor alb dezgolit, ornat cu diminutive, cu drăgălăşeniile zilelor, adevărate fragmente de proză, fără să aibă nici cel mai mic iz vulgar care să-ţi accentueze senzaţia că pătrunzi un hăţiş unde n-ai avea ce căuta.

Ieri la uşă mi-au bătut doi poliţişti. Tineri, amabili. A fost spart un apartament învecinat - am auzit, am văzut ceva? Bătrânilor li s-au furat pensiile. Casa e răscolită. Bătrîna tremură toată. Bine că nu le-au dibuit şi economiile - găseşte puterea să rîdă. "Dar ştiţi cum e totul? Totul e scos, aruncat..." Totul e atins. Da, ştiu. Dureros e că nici nu ştii exact ce s-a atins şi ce nu. S-a pătruns. S-a pîngărit. S-a atins. Şi simţi nevoia să speli totul, însă de fapt nimic nu se poate spăla. Cam aşa şi cu corespondenţa.

Scrisorile lui N.

Mici fragmente din scrisorile lui Vladimir Nabokov către Vera, 1923, 1924.
Atelier, traducere în lucru pentru Editura Polirom, seria de autor Vladimir Nabokov.
În 1924, Nabokov avea 25 de ani şi locuia în Berlin. Pleca pentru anumite perioade la Praga, la mama şi fraţii săi mai mici, scriindu-i Verei la Berlin. Se vor căsători în 1925 şi vor rămâne împreună toată viaţa.

Ieri, un profesor mi-a spus că atunci când fiica lui avea doar câteva luni, se prefăcea adesea că leşină. Mai târziu, când a mai crescut un pic, el o speria aşa: se aşeza, citind; ea se juca pe podea. Deodată el lăsa cartea jos, făcea o privire teribilă, îşi ştergea fruntea şi zicea rar: „Ştii, Maşenka, cred că mă transform în vultur...” Ea – înlăcrimată: „De ce ţi se întâmplă ţie toate când nu e nimeni în apartament?...”

*

Ah, dacă ai şti cât de dezgustat sunt de această amărâtă răbufnire a vieţii, de tevatura cu banii, de traducerile oribile pe care trebuie să asud – şi bănuţii, bănuţii... Dar sunt bourgeois în lucrurile de zi cu zi. Maşinile lui Kramář, baia lui de marmură, servitorii lui mă înnebunesc... Buffon îşi pune manşete de dantelă când se aşază să lucreze. Am nevoie de confort, înţelegi, nu de dragul confortului, ci ca să nu mă mai gândesc la asta – şi să pot doar să scriu, să scriu – şi să mă desfăşor, să explodez... Dar, până la urmă, cine ştie, poate că fiindcă scriu „Domnul Morn” stând într-o haină de blană, pe un pat ca de puşcărie, la lumina unui capăt de lumânare (devine aproape poetic), îmi va ieşi şi mai bine. Abia aştept să îţi citesc scena a cincea.

*

Nu m-am gândit niciodată că o să visez la Berlin ca la un rai... pe pământ (raiul din cer este, cel mai probabil, foarte plictisitor – şi e atâta puf acolo – al serafimilor – încât, se zice, fumatul e interzis. Uneori, totuşi, fumează chiar îngerii – dosite în mânecă. Dar când trece arhanghelul, ei îşi aruncă ţigările: asta sunt stelele căzătoare). O să vii la mine o dată pe lună la ceai. Când o să mi se termine banii, o să Amerg cu tine. În clipa asta, ambele mele surori sunt plecate la un examen. Am compus pentru ele un „cântec despre eşec”, după care au izbucnit amândouă în lacrimi. Te iubesc.

*

Sunt incredibil de istovit de munca mea. Noaptea, visele îmi rimează şi toată ziua persistă gustul insomniei. Agenda mea groasă cu ciorne va ajunge la tine – cu o dedicaţie în versuri. Indirect, într-un mod sinuos – precum povestea mezilor – tu m-ai inspirat pentru asta. Fără tine, nu m-aş fi mişcat în felul acesta, ca să vorbesc în limbajul florilor.
Dar sunt obosit. Când aveam şaptesprezece ani, obişnuiam să scriu în medie două poezii pe zi, fiecare din ele luându-mi cam douăzeci de minute. Calitatea lor era îndoielnică, însă pe atunci nici măcar nu încercam să scriu mai bine, crezând că făceam mici miracole şi că asupra miracolelor nu trebuia să mă gândesc. Acum ştiu că, într-adevăr, raţiunea este o parte negativă a creativităţii şi inspiraţia una pozitivă, însă numai prin conjuncţia lor secretă se naşte scânteia albă, licărul electric al creaţiei perfecte. Acum, lucrând în şnururi de câte şaptesprezece ore, nu pot scrie mai mult de treizeci de versuri pe zi (n-o să tai asta mai încolo), iar asta în sine este un pas înainte. Îmi amintesc de mine, în ceaţă şi entuziasmat – în crângul nostru de mesteceni cu ciuperci – adunând cuvinte întâmplătoare pentru a exprima un gând întâmplător. Pe atunci aveam cuvinte preferate, precum „raze” şi „transparent” şi o tendinţă ciudată de a rima „raze” şi „flori” deşi eram foarte scrupulos cu rimele mele feminine. Mai târziu – şi chiar şi acum – am trăit adevărate pasiuni filologice, când mă răsfăţ vreme de o lună întreagă sau chiar mai mult cu un cuvânt pe care l-am selectat iubitor. De exemplu, de curând am avut un mic episod cu cuvântul „uragan” – poate că ai observat...
Pot vorbi despre toate astea numai cu tine. Devin tot mai ferm convins că arta este singurul lucru care contează în viaţă.

*

Iubirea mea, ce fericire va fi să te văd iarăşi, să aud cântecul vocalelor tale, iubirea mea. Vino la gară – fiindcă uite ce s-a întâmplat (dar să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (pentru numele lui Dumnezeu, să nu te superi!) – nu-mi pot aminti (promite-mi, nu te superi?) – nu-mi pot aminti numărul tău de telefon!!! Îmi amintesc, era cu un şapte, dar în afară de asta?... Şi de asta va trebui, atunci când ajung la Berlin, să îţi scriu – dar de unde o să iau timbre pentru scrisoare? – fiindcă mi-e frică de oficiile poştale!!!
O să petrecem minunat în Berlin. Aici duc o viaţă foarte modestă. Am vizitat numai familia Kramář – şi asta rar – dar astăzi mă duc, pentru o schimbare de atmosferă, la Marina Ţvetaeva. E absolut fermecătoare („A... serios?").
Pe curând, iubirea mea, nu fi supărată pe mine. Ştiu că sunt un om foarte plictisitor şi neplăcut, cufundat în literatură... Dar te iubesc.

(Traducere VDN)

O să fie soare, o să fie vânt

Era o astfel de zi.

Plimbări, rătăciri, "mă întind şi sâng în cercuri orbe", ajung în locuri unde n-am mai călcat niciodată. Mă tot duc, mă întorc, văd o scară - dacă aş publica acum Simfonia animalieră, asta ar fi coperta. Târziu.

Să facem iarăşi cuib de spus şi tăcut din locul acesta, avem nevoie de el. Am fugit din zarvă şi am fugit din spumă, adio, adio, mizerie grea, cu iz în miez, cu rea în grea. Şi e bine o vreme, şi iar. Dar unde să mai? Douăzeci şi trei de scrisori trimise în două zile încolo şi încoace cu ciupercuţa poştaş ostenită, şi nu doar pentru a spăla o aşa-zisă scrisoare ca un scuipat care mi s-a lăţit în spinare. Sunt ocupată - îi zic morţii; şi sâng în cercuri orbe - haide să bem lichior de balustradă!

Scrisorile lui Nabokov, fascicul tras la xerox în stânga ta, carte groasă ţinută deschisă cu calupuri de marmură înainte, cana în dreapta, încrederea că munca asta te va ajuta, deşi e atât de nedrept să te sprijini pe o carte, din nou. Praga - tramvaiele, revistele gratuite atârnate în cârlige prin ele, bănuţul de dat când traversezi podul, patinatorii pe dreptunghiuri şlefuite pe lac, personajele inventate ca să nu afle prezumtivii spioni sau fiscul german de câştigul scriitorului. Delicateţea, discreţia, aerul mereu jucăuş, jocurile de cuvinte răsărind de peste tot, personajele secundare apărând ca să dispară.

Scrisori diamantine, şi ale tale strecurate printre ele într-o zi de octombrie dureros de însorită - şi jocul ăsta al muncii şi-al vieţii zămislind o ţesătură bizară: firul scrisorilor vechi, rezistent, se întreţese cu firul cel nou, tors din emoţiile astea prea crude. Cărţile nu ar trebui traduse în dezechilibru profund, ştii, dar cărţile sunt, în fond, prietenii cei mai de nădejde ai dezechilibraţilor care nu au cu cine vorbi: îmbrăţişează dezastrul din mine şi voi îmbrăţişa dezastrul din tine. Şi astfel vom merge, ca Sam împreună cu Watt, trecând dintr-o grădină în alta, tu cu palma ta dreaptă pe umărul meu stâng, eu la fel, şi la fel cu stânga pe dreptul, şi poate vom vorbi de la coadă la cap, inversând cuvinte, inversând fraze, inversând emoţii pe sub văluri de depărtări şi de spaime. O să fie soare, o să fie vânt. Ce plăcere va fi, tu să-mi scrii, eu să sâng.

(Foto: VDN)

"Scrisori către Vera"

Mă simt de parcă aş păşi într-un lăcaş sfânt.
Doar că aici în loc de lespezi de piatră e o peluză, cu-al zorilor topaz pe buză, în loc de icoane pe ziduri sunt desenaţi în tuş negru câini care amuşină fluturi, maşini, labirinturi şi trenuri, şi-n loc de scripturi sunt chiar aceste aproape nouă sute de pagini cu scrisorile lui VN pentru VeN, de la prima la ultima, 1923-1976, cincizeci şi trei de ani de iubire, iar singura murdărie din carte sunt mintea, ochii şi mâinile mele de cititor, de credincios, de intrus.

1923
N-am s-o ascund: sunt atât de neobişnuit să fiu – hm, înţeles, probabil – atât de neobişnuit cu asta, încât chiar din primele minute ale întâlnirii noastre mi-am zis: e o glumă, o farsă de bal mascat… Însă apoi… Şi sunt lucruri despre care e greu să vorbeşti – o să le scuturi minunatul polen la atingerea cu un cuvânt… Îmi scriu de acasă de nişte flori misterioase. Eşti adorabilă…
Şi toate scrisorile tale, la fel, sunt adorabile, precum nopţile albe – chiar şi aceea în care ai subliniat cu atâta hotărâre câteva cuvinte. Am găsit-o, împreună cu precedenta, după ce m-am întors de la Marsilia, unde am lucrat în port. Asta era alaltăieri, şi-am hotărât să nu îţi răspund până nu-mi scrii mai mult. O glumiţă…
Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura persoană cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cântecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea-soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele. (...)

1975
Pentru Verocika

Şi îţi mai aminteşti furtunile din copilăria noastră?
Tunetul înspăimântător de deasupra verandei - şi deodată
Cea mai azurie urmare
şi peste tot - diamante?

Acestea sunt prima, respectiv penultima scrisoare a lui Nabokov pentru Vera.
Iar asta e a doua carte postumă a lui Nabokov, după Originalul Laurei. Cronicile deja apărute în presa de limbă engleză (cartea a apărut la finalul lunii septembrie) vorbesc despre cele mai frumoase scrisori de iubire lăsate vreodată de un scriitor. Dmitri Nabokov, fiul său, a colaborat la realizarea volumului, însă s-a stins în 2012, fără să mai apuce să vadă rezultatul final. Cinci sute de pagini de scrisori (înţesate de poezii, însoţite de desene, scheme, rebusuri), alte patru sute de pagini cu note minuţioase la fiecare scrisoare, prefeţe, index. Încă o carte în care Vera străluceşte prin absenţă, spune un cronicar. Mie, însă, mi se pare aici mai prezentă ca oricând. Totul e pentru ea şi ea este în toate, aici este viaţa. Mâna ei delicată şi hotărâtă pare să fi brodat întregul model al celor două vieţi îngemănate, îndrumând parcă mâna nevăzută a destinului, subliniind colo şi punând un accent dincolo (un împrumut din Foc palid), de la prima întâlnire a celor doi, la un bal de caritate al emigranţilor ruşi din Berlin, unde ea nu şi-a dat masca jos nici o clipă şi l-a cucerit pe VN numai prin ceea ce au vorbit (ecouri în prima scrisoare), până la cel din urmă bileţel tezaurizat de Dmitri Nabokov, lăsat de VN pentru Vera şi în care i se adresează, la fel ca în primul lor an, cu "bucuria mea".
O carte impresionant alcătuită, care stă în picioare lângă biografia în două volume a lui Brian Boyd.

"Ai intrat în viaţa mea – nu cum se vine în vizită (ştii, „fără să-ţi scoţi pălăria”), ci cum vii într-o împărăţie unde toate râurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-şi corecteze greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încât, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu?"

"Cum să îţi pot explica ţie, fericirea mea, fericirea mea aurie, minunată, că sunt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvânt fără să aud cum îl vei pronunţa tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să fi regretat – atât de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai vreun apus sau altul în curba unei şosele – înţelegi ce spun, fericirea mea?"

"Şi ştiu: nu îţi pot spune totul în cuvinte – iar când o fac, la telefon, atunci îmi iese cu totul anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, ştii ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie şi precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil."

Vladimir Nabokov, Letters to Vera,
Translated and edited by Olga Voronina and Brian Boyd, Penguin Classics, 2014

O notă de subsol:
Sunt şapte ani, în această toamnă, de când am început să traduc prima carte de Nabokov, îndrăgostită de paginile din Ochiul care descriau frumuseţea de neposedat. Şapte volume de-ale lui Nabokov am tradus de atunci. Dar este prima oară când fac o mărturisire de felul acesta, la începutul traducerii unei cărţi. Poate e fiindcă am nevoie să cred, să mă oblig să cred, în faţa unui volum mult mai intimidant decât orice ficţiune dificilă, că îl voi putea duce la capăt. Că nu voi fi doar un intrus care va murdări conţinutul scrisorilor cu privirea. Că nu voi obosi. Că nu voi conteni să mă bucur. Că mă voi şterge pe mine însămi cu grijă. Şapte ani, şi iată-mă iarăşi acolo, în acelaşi loc, privind cu acea spaimă plină de respect peluza plină de topaze, necălcată de om.

(Traducerea fragmentelor - VDN)

Să nu mai publici

Să nu mai publici.
Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.
Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.
Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.
O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.
Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.
Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.
“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.

LaPunkt.

To Vera

Era o astfel de zi.

Eat, my happiness,
This grapeppiness.

Ziua zero.

Prima iubire, Beckett

Fiindcă sunt zile în care scriu nume de om pe baligi de vacă şi-apoi îmi ling degetul verde, recitesc chestii care m-au dat gata cândva. Una pe zi. Grozavă treabă de mers înainte, ba de stat pe loc, hah.
Prima iubire de Beckett, cândva o cărţulie infimă, publicată de o editură care acum nu mai există, poate că nici n-a existat niciodată, cu un desen de Egon Schiele pe copertă, cu litere ca bătute la o maşină de scris de un pitic înghesuit într-un balcon prea mic într-o zi geroasă, carte citită prin '90 şi păstrată cu sfinţenie între tomuri noi şi groase ale lui B. şi despre B., cu care se poate ucide. Deşi o mai recitisem de câteva ori, tot din cărţulia aceea, parcă abia acum văd pentru prima oară cu adevărat Prima iubire, când o citesc în traducerea nouă, pe pagina albă, şi probabil parte mai limpede din întreg. Şi sînt locuri unde nimic nu mai seamănă, iar ele se extind peste locurile care seamănă izbitor, şi atunci fac ca nimic să nu mai semene cu nimic. Totul e nou. Acolo unde se vede înceţoşat prin ţesătură, mă uit la ambele texte, apoi mă duc la versiunea în engleză, şi lucrurile se aşază cum trebuie.
Dacă ar trebui să spun un singur text care mă face fericită, un singur text perfect, aş spune fără ezitare Prima iubire. Dar mint. Dacă ar trebui să spun, aş tăcea. Dar nu trebuie, şi-atunci zic: Prima iubire de Beckett. Alungarea din casă, iubirea, nonsensul şi groaza.


"I-am zis să vină din când în când. Pe atunci cunoşteam prost femeile. Le cunosc de altfel în continuare prost. Pe bărbaţi de asemenea. Animalele la fel. Ceea ce cunosc cel mai puţin prost sunt durerile mele. Le gândesc pe toate, în fiecare zi, termin repede, gândul merge atât de iute, numai că ele nu vin toate din gândit. (...) De altfel, îmi cunosc prost şi durerile. Asta trebuie să vină din faptul că eu nu sunt numai durere. Iată şmecheria. Atunci mă îndepărtez de ele, până la uimire, până la admiraţie, ca şi când aş fi pe o altă planetă. Rareori, dar e suficient. Viaţa nu e un lucru prostesc. Să nu fii decât durere, cât ar simplifica asta lucrurile! Să fii cu totul jalnic! Dar asta ar însemna concurenţă, şi încă neloială. Vi le voi spune totuşi într-o bună zi, dacă stau să mă gândesc, şi dacă am să pot, ciudatele mele dureri, în amănunt, şi desluşindu-le bine, pentru mai multă claritate. Vi le voi spune pe cele ale înţelegerii, pe cele ale inimii sau afective, pe cele ale sufletului (foarte frumoase, cele ale sufletului), şi apoi pe cele ale trupului (...)"

"În acel staul, plin de balegi uscate şi goale pe dinăuntru care se blegeau cu un soi de suspin când le înţepam cu degetul, pentru întâia oară în viaţa mea, aş spune cu dragă inimă ultima dacă aş avea destulă morfină la îndemână, a trebuit să mă apăr împotriva unui sentiment care îşi aroga încetul cu încetul, în mintea mea îngheţată, îngrozitorul nume de iubire."

"Am văzut muntele, impasibil, cavernos, secret, în care de dimineaţa până seara n-aş auzi decât vântul, fluierarii şi micile izbituri îndepărtate şi cristaline ale ciocanelor tăietorilor de granit. Aş ieşi ziua în iarba-neagră caldă, în drobiţa aromată şi sălbatică, iar noaptea aş vedea distantele lumini ale oraşului, dacă aş vrea, şi celelalte lumini, cele ale farurilor şi ale navelor-far, pe care tata mi le indicase, când eram mic, şi ale căror nume le-aş regăsi în memorie, dacă aş vrea, o ştiam."

"Nu trebuie să te temi de iarnă, şi ea are părţile ei bune, zăpada ţine de cald şi înăbuşă zgomotul, iar zilele ei livide trec repede."

"Am început să mă joc cu ţipetele cam cum mă jucasem cu cântecul, înaintând, oprindu-mă, înaintând, oprindu-mă dacă asta se poate numi joacă. Atâta timp cât mergeam nu le auzeam, datorită zgomotului paşilor. Dar de cum mă opream le auzeam iarăşi, de fiecare dată mai slabe fireşte, dar ce importanţă are dacă un ţipăt e slab sau puternic? Ceea ce trebuie este ca el să contenească. Vreme de ani buni am crezut că vor conteni. Acum n-o mai cred."

Şi zambila, păstârnacul, "aveam lecturi", "dragostea te face rău", "singur în sfârşit, în întuneric în sfârşit".


(Citatele sunt din volumul
Opere, Integrala prozei scurte, Polirom,
traducere de Ileana Cantuniari)

Primătoamna

Cad castane de peste tot, uriaşe, gemene, rotunde, teşite, roşcate şi negre, multe, mai multe ca oricând, şi numai un singur castan, chiar cel de la colţ, cu trunchiul în y, găseşte de cuviinţă să înflorească acum, când toţi ceilalţi împrăştie note pe trotuare - citeşte, ureche! -, şi nu înfloreşte oricum, doar din aripa dreaptă, "ca şi cum dintr-odată inima prea grea."
Mimoza de la intrarea în Grădina Icoanei etalează flori noi lângă păstăile crude, câinii latră şi nimeni nu se opreşte să se închine la ea, poate că dac-ar fi măr.
Lumea merge încolonată mai departe, cu spatele tot înainte.
Noapte bune.

(Foto: VDN)

Nunta vulpilor

Probabil fiindcă am lucrat câţiva ani cam chinuitori prin redacţii de ziar şi reviste, singura cale acceptabilă de trăit mi se pare cu spatele la actualitate. Sătulă de personaje gureşe şi întâmplări trecătoare care ne-au tocat la un moment dat timp, atenţie şi – cât de absurd! – chiar şi sentimente, pentru a dispărea ca şi când nici n-ar fi existat vreodată pe faţa pământului – politicieni, parlamentari, dar şi alte soiuri de saltimbanci ai clipei –, mă străduiesc de câţiva ani să nu mă mai las antrenată de şuvoiul mizer care te poate trage pe negândite într-o curgere care numai cu viaţa nu are de-a face. Mă simt murdărită ori de câte ori piciorul îmi mai alunecă în mâlul scârbos, mă simt furată dacă, de exemplu, postez pe undeva trei rânduri dictate de greaţa insuportabilă a evenimentelor zilei. Ruşinată, îngrozită, mi-l trag iute înapoi, mă şterg pe talpă în iarba fragedă de pe margine, iar apoi vin cu găleţi de apă curată de la cea mai apropiată fântână ca să curăţ peticul verde pângărit, atentă şi să îndrept creanga de care m-am apucat într-un gest disperat.

La fiecare sfârşit de săptămână mă gândesc despre ce-aş putea scrie aici. De fiecare dată bâzâie câte-o întâmplare care trebuie alungată.
Cum stau în pat duminică dimineaţă gândindu-mă la toate astea, se apropie de mine:
Dacă din scris nu se poate trăi nicăieri în lume şi de când lumea, din tradus ar trebui să se poată. Traducerile literare sunt o muncă. Şi totuşi, ne zbatem pe cont propriu adunând semne şi pagini, mereu îndrăgostiţi şi mereu obosiţi, făcând jonglerii inimaginabile şi visând la o dimineaţă în care nu va trebui să deschidem ochii decât ca să ne uităm pe fereastră şi să lăsăm nisipul din ei să se aşeze, pentru că suma încasată pe o carte ne asigură confortul banal asigurat de orice fel de salariu, o lună, şi încă o lună.
Mă gândesc la trei însemnări de-ale mele despre traduceri – iunie, august, octombrie – care, dacă le citesc acum una în continuarea alteia, mă fac să par cu minţile duse, într-atât de diferit le e tonul. În prima, extrem de obosită la capătul unei cărţi oarecare, spun că nu-mi doresc decât să mă opresc din tradus şi să dispar o vreme undeva unde nu există cuvinte; în a doua, un pic mai odihnită, înfig o ţepuşă în inima traducătorului vampir ca să mi-l elibereze odată pe scriitor; iar în a treia urlu de dor amintindu-mi de chinurile şi mai ales de bucuriile din dulcea ocnă a traducerii unei cărţi uluitoare, carte care mă făcea să rătăcesc iarna pe străzi cu un pardesiu tras în grabă peste hainele de casă, în căutarea unor rime.
Dar, de fapt, nu vreau deloc să scriu despre asta.
Mă gândesc la cei care se vaită în public că nu pot trăi aşa, din ceea ce sunt. Şi sigur că mi se par greţoşi, detestabili. Fiindcă la fiecare văicăreţ există o mie de oameni care tac. O mie de oameni cu corpul pitit, cu numele pitit – al căror nume nu va fi rostit sau citit niciodată de nimeni. Mă gândesc şi la cei din lumea editorială care promovează un soi de cerşetorie fără ca asta să li se pară deloc ruşinos – „lui x îi merge rău”, „lui y nu-i prea merge deloc”. Să-i dăm lui un premiu. Să-i dăm lui ceva. Să îi dăm. Dacă am vorbi, am fi cu toţii nişte oribili motani cerşetori, fiindcă mai toate propoziţiile noastre ar începe, dacă ne-ar cuprinde deodată sinceritatea – dacă aş zice „sinceritatea mincinoasă” nu aş greşi cu mai nimic – cu „nu am”, „nu pot”, „nu-mi ajunge”, „nu ştiu”, chiorlau, chiorla-lau.
Dar, sigur, nu vreau deloc să scriu nici despre asta.
Mă scutur sub plapumă, pe cearşaful meu verde, şi arunc o găleată cu apă de la fântână pe toate acestea. Mângâi petecul de iarbă, îi îndrept firele. Chiar am de toate. Ba chiar am din toate mai mult decât pot duce. Iar asta, abia, este sinceritatea deplină.

Din pat, cum nu mă îndur să încep ziua asta pe care nu ştiu cum s-o trăiesc, văd ciorile cu aripile lor atât de frumoase tăind cerul, ieri au venit, astăzi se duc înapoi. E prea bine, îmi zic, e prea bine. Şi deodată:
Şi deodată sunt un copil care urmăreşte o nuntă, stând ascuns după trunchiul gros al unui copac. Sunt în „Visele” lui Kurosawa. Când plouă cu soare, ştie oricine, se căsătoresc vulpile şi de aceea n-ai voie să pleci de acasă şi să hoinăreşti prin păduri de unul singur – e foarte periculos să vezi o nuntă de vulpi. O femeie, poate mama, mi-a spus să fac bine să stau locului pe-o asemenea vreme. Dar cine-a putut să se abţină? Acum urmăresc uluit procesiunea lentă a nunţii vulpilor, şi totul este de-o frumuseţe sfâşietoare, câtă bucurie atâta spaimă în gesturile şi în costumele lor – nunta asta are iz de înmormântare, un final se suprapune pe un început, visele se contopesc –, le privesc cum trec dansând şi cântând, sunt orbită de culorile lor, de portocaliul care se înalţă din beznă şi abur, vulpi cu chipuri stranii plutesc pe lângă mine trâmbiţând fericirea momentului, petale de cireş cad în ploaie, unele vulpi fac fotografii cu telefonul mobil, râd lăsându-şi capul pe spate, ţinându-se de gât unele pe altele, cu labele lor negre, subţiri... Şi deodată totul dispare. M-au zărit. Fug, alerg cât mă ţin picioarele mele mici şi împiedicate. Femeia, aceeaşi de la început – nu poate fi mama, e mama – nu mă lasă să intru în casă. Spune că o vulpe a trecut pe acolo între timp şi a lăsat un cuţit pentru mine. Mi-l dă, gestul ei spune totul, va trebui să mă sinucid. Singura mea scăpare ar fi să mă duc să le cer vulpilor iertare, deşi se ştie că ele sunt neiertătoare. Pornesc spre munţi, către locul de la poalele curcubeului, în căutarea bârlogului vulpilor. Înaintez cu cuţitul strâns la piept, spaima mă împinge cu o palmă înainte, iar cu alta mă trage înapoi, pe o pajişte plină de flori. Peste toate, departe, se desfăşoară acest curcubeu pe care ştiu că n-am cum să-l ating.

Mă scutur. Pe raftul de lângă pat, s-a clătinat un creion.
Astăzi e soare, nu plouă şi nu voi pleca nicăieri. În locul unde se presupune că ar trebui să fiu în seara asta se desfăşoară o nuntă, o nuntă foarte mare şi gălăgioasă. Dacă m-aş duce, dacă totuşi m-aş duce, aş găsi pe undeva un trunchi gros? Aş găsi o cărare ferită? Cum mi-ar suna cântecul vulpilor? Cum mi-ar părea dansul lor colectiv? Ar avea nunta, văzută de aproape, acelaşi iz de înmormântare pe care îl are, deja, văzută de-aici? Apoi, aş găsi drumul înapoi? Şi cine m-ar opri în faţa uşii închise? Şi aş găsi puterea să plec iarăşi la drum, în căutarea locului de la poalele curcubeului, strângând la piept un creion ascuţit, sau mai degrabă m-aş cununa pe loc cu tăişul?

LaPunkt, 6 oct.

Castaniada

Se prăbuşesc casele, dar înfloresc din nou castanii.

(Foto: VDN, 3 octombrie)

Alb

Era o astfel de zi.

În lume-s baluri şi balauri.
Vârtej de praf şi uscăciune.

*

Când traduceam la "Foc palid", iarna trecută, se întâmpla ca uneori, seara, să mă încalţ dintr-odată, să trag pardesiul pe mine direct peste hainele de casă şi aşa să pornesc pe străzi, cu aceleaşi două versuri în minte, refăcute iar şi iar de câteva săptămâni şi tot nesatisfăcător, şi să le rostogolesc înnebunitor repetându-le la nesfârşit, în engleză şi în română, în versiuni diferite, rearanjate, cântând, apăsând pe silabe ca pe clape, atentă să păstrez totul acolo, absolut totul, bucăţelele şi nuanţele. Şi deodată versurile-pereche se aşezau, poposeau ca o pasăre exact pe creanga unde le era locul, şi mă pomeneam că notam înfierbântată pe un şerveţel cu carioca subţire, sub vreun felinar, şi eram fericită. Apoi, desluşind drumul spre casă de pe oriunde-ajunsesem, îmi dădeam seama că probabil arătam ca o nebună, hoinărind despletită pe străzile întunecate, bolborosind întruna cuvinte, probabil gesticulând. De asta mi-e teribil de dor - eram nebună, dar vie.

*

Cosmin Ciotloş scrie despre "Foc palid" pe bookia, aici.
Şi Traducerile nu sunt niciodată "alături" de literatură.

(Foto: VDN)

Veselie

Un bărbat trece strada sărind într-un picior. Pe celălalt nu îl are.

(Foto: VDN)

Scrii doar atunci când...

„Parazitez poveştile altora”, îmi spune o prietenă traducătoare, iar eu îi răspund că de fapt poveştile altora ne parazitează pe noi, şi e înfricoşător, şi e frumos, şi e trist, şi poate că niciodată nu o să fie mai bine de atât. Ne parazitează nişte poveşti minunate, cele mai bune dintre cele mai bune, şi tot ce traducem ne sufocă poveştile noastre, cele care, da, n-au nici o şansă să fie la fel de frumoase. Dar cum să nu tai de la rădăcină orice poveste străină ca să o laşi să crească pe-a ta, prăpădita, neînceputa, nescrisa, neterminata, adorata? Simt oare vinovăţia grădinarului care taie floarea ca să lase să crească buruiana? Nici gând!
Când scriu, scriu cu disperare, cu poftă, cu spaimă, cu bucurie, cu furie, cu delicateţe, susţinut şi cu încetinitorul, zi de zi câte un pic, zi de zi, când mă plimb, când mă spăl, când stau tolănită, când vorbesc cu tine, când nu vorbesc cu nimeni, când mă uit la puii de lebădă neagră, la frunze, la câini, scriu când mă învârt în cercul din casă şi când bat străzi lungi fără ţintă şi scriu, în sfârşit, când mă aşez şi încheg trei paragrafe din care ies terminată, stoarsă ca după o alergare de trei kilometri, uneori tremurând, de cele mai multe ori fremătând ca de vreo mare ispravă. Şi ăsta e scrisul, ăsta-i tot scrisul care se-adună, două-trei paragrafe pe zi, poate o pagină, şi poveştii mele îi mai creşte astfel un deget, îi mai creşte un ochi, şi-atunci îi spun: Uite, asta e lumea în care vreau să te-aduc, aşa-i spun poveştii, ce zici, îţi place, ce zici, oare merită, ce zici, vrei tu să vii pe lume aici? Şi-i linişte, ea stă trântită pe-o parte şi nu zice nimic, dar mâine tot mai creşte un pic – iar asta tocmai în acele răstimpuri în care, ce să vezi, lumea din jur încetează să mai existe.
Scrii doar atunci când lumea încetează să existe.
Aşa cum cresc copiii când dorm.

Fragment pentru LaPunkt, 22 septembrie

Atelier

Îmi pun şi celălalt plic de zahăr în cafeaua uriaşă şi scriu, şi scriu, hai până la capăt, imaginaţia imaginează în turnul meu răsturnat, unde moartea mi-e viaţă şi jalea-mi poate fi bucurie săţioasă. În poveste, fiecare ascuţiş de chin şi durere se preschimbă în întâmplări şi-n cuvinte, vârstele uită de ele, oamenii devin animale şi animalele oameni, sărăcia devine bogăţie, mizeria scânteiază din faţete de silabe şlefuite cu grijă, timpul se întoarce acolo unde-i stă bine, şi stă, stă acolo, tot stă. Când cartea îşi va închide ochii, se vor deschide ai mei – şi ce vor vedea?

(Foto: VDN)

Patriotism zemblan

Iulian Tănase, despre Foc palid şi Simfonia animalieră:

Săptămîna trecută, la țară fiind, la ai mei, am citit o carte stranie. Foarte stranie. Nu, nu se cheamă „Un veac de stranietate“. E o carte, nu tocmai simplu de citit, care m-a lăsat cu gura căscată, iar eu am ceva antrenament în zona cărților ciudate. Acum, cred că orice carte foarte bună este, într-un fel, stranie, pentru că fie îți oferă un univers halucinant, care se află la mare depărtare de realitatea noastră imediată, fie îți pune dinaintea ochilor și-a minții o poveste scrisă într-un limbaj cu totul special (adică e scrisă al naibii de bine), sau și una, și alta. Și, pe lîngă conținut și limbaj, o carte poate fi stranie și prin formă, prin construcție. Hai să nu vă mai fierb la focul teoriei: cartea de care vorbesc este „Foc palid“, de Vladimir Nabokov. A apărut anul ăsta, la Polirom, într-o traducere extraordinară a Veronicăi D. Niculescu. Am avut o perioadă, cu mulți ani în urmă, cînd am citit ceva Nabokov: „Lolita“, ca tot omul, „Invitație la eșafod“, „Mașenka“, și am frunzărit „Vorbește, memorie!“, dar cam atît. Apoi m-am înhăitat cu alți autori și n-am mai citit nimic de Nabokov, deși, la un moment dat, mi-am luat „Ada sau ardoarea“ și chiar am citit ceva din ea. Însă nimic de ce știam despre (cum scrie) Nabokov) nu mi-a oferit nici cel mai mic indiciu despre nebunia din „Foc palid“. O poveste dementă, cu accente polițiște și multă poezie, un limbaj bogat, luxuriant pînă la erudiție, și o construcție minuțioasă (cartea începe cu un poem de o mie de versuri, urmat de un Comentariu) – astea sînt ingredientele care fac din „Pale Fire“ una dintre cărțile cele mai ciudate cu care am avut de-a face. Nu m-am prins decît spre finalul cărții despre cum stau lucrurile și, vă mărturisesc, am avut un extaz. Nu întîmplător povesteam prin vară că m-a buimăcit „Simfonia animalieră“ (Casa de Pariuri Literare, 2014), carte a cărei autoare este tocmai traducătoarea în română a „Focului palid“. Veronica D. Niculescu (VDN) și Vladimir Nabokov (VldN) sînt rude, e clar. Pînă și inițialele lor stau mărturie.
Să le citiți pe amîndouă, dacă nu ați făcut-o deja, că vă ascult din ele!
Semnat: Iulian, patriot zemblan

- Facebook, 14 septembrie

Literatura se preface că e acolo

Pentru o anchetă din revista Alecart, Gheorghe Cîrstian întreabă:

"În manifestările culturale, traducerile reprezintă, prin tradiţie, o secţiune specială, distinctă de domeniul literaturii: traducerile nu sunt în literatură, ci alături de literatură. Cele două domenii par a se întâlni totuşi cu ocazia premiilor literare, făcând, abia atunci, corp comun. Cum înţelegeţi, ca traducător, aşezarea actului traducerii în spaţiul literar şi în afara lui (à l’écart)?"

Sunt aproape sigură că n-am înţeles întrebarea, n-am cum să o înţeleg, dar m-am străduit să răspund:

Literatura se preface că e acolo

N-am încotro decât să încep cu o negaţie, oricât m-aş strădui să n-o fac. Traducerile nu sunt niciodată alături de literatură. Traducerile alcătuiesc literatura.
Nu pot vorbi despre „manifestări culturale”, pentru că nu prea am habar despre ce ar fi vorba. Literatura este acasă. Acasă la fiecare dintre noi. Din ziua în care învăţăm să citim singuri o poveste – 6, 7, 8 ani – şi până la moarte, aducem literatură în casă şi în noi; iar acest „literatură” înseamnă, într-un procent covârşitor, literatură tradusă. Se ia globul pământesc, se acoperă cu buricul unui deget ţara noastră. La fel să facă bulgarul, ungurul, sârbul, neamţul, francezul, olandezul. Tot ceea ce rămâne neacoperit este literatura pe care o citim tradusă. Că doar o parte dintre cititori o conştientizează, asta e altă poveste. Traducătorul, da, stă pitit sub o copertă şi-o pagină albă, sub titlu. Este păpuşarul din umbră. Dar el există, iar cartea cu care stai ziua în braţe este, că o ştii sau ba, opera lui, viaţa lui dăruită operei altui scriitor şi ţie, cititorule.
Nu cred aşadar în afirmaţia „traducerile nu sunt în literatură, ci alături de literatură”, şi de fapt nu că nu cred în ea, dar mi se pare teribilă. În spaţiul meu de lucru şi de trăit – de tradus şi de citit, uneori de scris – există un birou măricel, cam de un metru pe doi. Acest spaţiu al fiecăruia dintre noi înseamnă mult mai mult decât orice „manifestare culturală” din vreun oraş, despre care poate că da, dar mai degrabă poate că nu voi afla din vreun ziar sau de pe internet. Literatura suntem fiecare dintre noi faţă în faţă cu o carte. Manifestările şi premiile? Fără nici un pic de ironie, ele sunt cele care stau lângă literatură, mult lângă, aşa de departe încât „lângă” nici nu mai e cuvântul potrivit: într-o anexă întunecoasă, care se umple din când în când, poate o dată pe an, cu un poc de dop de şampanie, râsete, pupăceli şi felicitări sub luminile deodată aprinse. Literatura se preface că e acolo. Dar a rămas acasă.

(Foto: VDN
Natură moartă şi veselă,
cu cozi de levănţică
şi capete de gladiole
retezate în zile diferite
cu aceeaşi foarfecă verde)

Lipsesc pisicile! - ciorne

O anchetă delicioasă în revista Steaua, pe o temă propusă de Ruxandra Cesereanu - Bruioane, ciorne, variante. Am citit cu plăcere de voyeur răspunsurile lui T.O.Bobe, Radu Pavel Gheo, Radu Vancu. Am scris şi eu câte ceva despre how it's done, fără să zic mare lucru - cum altfel? Cam aşa:


Lipsesc pisicile!

Scriu pe computer, deci singurele „manuscrise” care există sunt paginile imprimate într-o anumită etapă – aceea de după clic. Cartea zice că e gata (dar se preface), se dă pe imprimantă, se ia de pe foc şi se lasă deoparte, la răcit. Apoi încep recitirile, iar şi iar, pe hârtie. Se scrie pe margine. Se corectează, se adaugă şi mai ales se taie, se taie. Se înconjoară câte un întreg paragraf, uneori câte o pagină, şi după multe ezitări se taie cu două diagonale, mai ezitante sau mai hotărâte, iar în loc de acea pagină se scrie o singură frază, concentrată. Uneori e aşa. Alteori se scrie pagină nouă, cu pixul, pe dosul paginii imprimate. Aşa arată toate „manuscrisele” mele, pe ele se poate vedea ce am lucrat de mână practic doar după momentul clicului. Însă am schiţe, planuri şi chiar şi desene cu personajele la aproape fiecare carte.
Planul de lucru e pus pe hârtie, la început, dar se schimbă şi îmbogăţeşte pe parcurs. Uneori include personaje, cu vârste, cu gradele de rudenie, cu oraşele unde locuiesc – cum s-a întâmplat cu personajele din Roşu, roşu, catifea. Cum povestirile din volum sunt înlănţuite şi totul avansează în timp, fiind necesare sincronizări de fineţe, a fost absolut necesar să-mi fac planul. Sunt acolo copiii, părinţii, bătrânii. Lipsesc pisicile, şi ele înrudite (o pisică rătăcită se regăseşte în altă poveste)! Apoi, planul ăsta poate folosi mai departe, la un alt volum, dacă va fi să fie. Constat acum că notasem Sâmburi 1, 2, 3 – îmi amintesc că intenţionam să scriu mai multe povestiri Sâmburi, de strecurat în borcanul Roşu, între povestirile mai consistente, însă am rămas la una singură.
Tot aşa, în cazul traducerilor, se pleacă la drum cu un plan. Am învăţat că nu pot altfel. Nu poţi alerga la maraton fără borne kilometrice. Chiar astăzi, fiindcă mă pregătesc să încep o nouă traducere, am luat coala albă. Titlul cărţii, data de mâine, numărul de semne (al originalului). Se scriu capitolele într-un şnur vertical (dacă nu există capitole îmi împart eu cartea cumva), cu numărul de pagini al fiecăruia. Nu seamănă o carte cu alta. Nu poţi să ştii în ce te avânţi. Fără un mic plan, o schemă de lucru, nu poţi estima ce ai înainte şi nu poţi grada efortul, e de parcă te-ai arunca în gol. Apoi, înaintând cu lucrul, bifez: prima trecere – tai capitolul cu o linie. Şi altul, şi altul. Alte linii. Apoi se marchează, de exemplu: prima recitire, în paralel cu originalul – R1; a doua recitire, consultând originalul doar unde sunt neclarităţi – R2; a treia recitire, la liber, cu multe finisaje – R3; a patra recitire, un şnur relaxat, de canapea, de parcă ai fi cumpărat cartea – R4. Şi mai urmează o recitire atunci când textul vine de la redactare. Dar totul diferă mult de la o carte la alta. Schema fotocopiată este de la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett, tradus în 2010-2011 şi inclus în Opere II de la Editura Polirom. Am ales-o fiindcă este mai cuminte şi nu foarte încărcată.
Cu scrisul, e tot cam aşa, dar schema recitirilor nu este scrisă. Recitirile sunt multe, şi sunt multe de canapea, în timp, după ce mă desprind de text. Nu predau niciodată o carte la vreo editură imediat ce o termin. Fiindcă, de fapt, când o termin? Rescriu şi rescriu şi las să se aşeze, asta face efectiv parte din scris, iar dacă trec, să zicem, doi ani – aşa cum păţesc acum cu Simfonia animalieră – şi textul aproape străin mi se strecoară deodată pe sub şira spinării, atunci, da, ne facem curaj că poate o să fie bine. În cazul Simfoniei, planul de lucru este un desen: pe foaia goală se deschide un drum îngust, către departe. Din colţul de jos, în stânga, pornesc în poveste un arici cu un măr, un hârciog cu o păstaie de catalpă şi o cârtiţă cu o cărticică în mână. Nu vi-l arăt.

Foto:
1. Schiţa personajelor din Roşu, roşu, catifea.
2. Planul de lucru la traducerea romanului Murphy, de Samuel Beckett.

Revista Steaua.

Floare de răsură

Un flăcău în cîmp zări
Floarea de răsură,
Mîndră-n straie purpurii.
Dulce-n inimă simţi
O săgetătură
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

El îi zise: Eu te rup,
Floare de răsură,
Floarea zise: Eu te-mpung,
Să ţii minte îndelung -
Floarea nu îndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

Crunt flăcăul, crunt a rupt
Floarea de răsură.
Ea l-a-mpuns şi s-a zbătut,
Geaba-n lacrimi a gemut,
Soarta tot o-ndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.


Goethe - Floare de răsură - Heidenröslein
Traducere de Maria Banuş


(foto: VDN)

Filmul lansării "Simfoniei animaliere"

Filmul lansării "Simfoniei animaliere" de la Librăria Bastilia (45 min.). Cu Adela Greceanu, Adina Diniţoiu, Anca Smărăndache şi Nora Iuga.

"Numai scormonind în noi ca aceste animale ale subpământei găsim înaltul." "Substanţa cărţii este drumul spre o singurătate absolută." "Cartea se poate citi în foarte multe registre. Rar mi s-a întâmplat să citesc în literatura noastră o carte atât de neasemănătoare şi de formidabilă." - Nora Iuga.

Pe blogul Editurii Casa de Pariuri Literare, aici.

Am aşteptat să treacă vara

Era o astfel de zi.

(Foto: VDN)

O simfonie a singurătăţii

O carte de jucărie, ori cu jucării. Sau cel mult pentru copii. La asta te aştepţi cînd vezi cărticica publicată recent la Casa de pariuri literare de către Veronica D. Niculescu. Nici cît o palmă, verde crud, numită Simfonia animalieră. Doar că, odată cartea deschisă (a cărei copertă poartă sugestia unei lumi ivite dintr-o ceaşcă de cafea), zîmbeşti, constatînd că autoarea n-a făcut altceva decît să se joace cu aşa-zisul univers de aşteptare al cititorului. Şi mă gîndesc în special la aşteptările celor care nu ştiu că, în ultimii ani, Veronica D. Niculescu a tradus unele dintre cele mai dificile scrieri ale lui Beckett (Opere I. Integrala prozei scurte, Opere II. Murphy. Watt. Vis cu femei frumoase şi nu prea) ori ale lui Vladimir Nabokov (Povestiri, Originalul Laurei,Ochiul, Disperare, Rege, Damă, Valet, Darul şi, de curînd, Foc palid). Aş adăuga şi cele două romane ale lui Don DeLillo – Cosmopolis şi Punctul Omega, romane dense, complexe şi ele. „Amăgiţi“ s-ar putea simţi şi cei care nu i-au citit prozele scurte din volumul Roşu, roşu, catifea – cartea copiilor crescuţi în comunism.
Urme, cioburi, sîmburi din aceste texte, traduse ori scrise, s-au strecurat, sub diverse forme, şi în această cărticică. Afinităţile pe linia lui Beckett se concretizează în aluzii, alegoria existenţială, singularitatea şi singurătatea (anti)eroilor rupţi de lumea faptelor spectaculos-zgomotoase, intertextualitatea subtilă (şi da, cunoscătorii vor zîmbi!), sfidarea convenţiilor, inovaţiile lingvistice, jocurile de cuvinte. De Nabokov amintesc forţa vizualului, sugestia amănuntului, importanţa acordată actului privirii şi, nu în ultimul rînd, plăcerea de a scrie, o plăcere ce se resimte în fiecare rînd.

Frumuseţea aparte a singurătăţii

Într-un interviu acordat lui un cristian în 2012, autoarea anunţa apariţia acestei cărţi: „Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atît de mică încît să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!“. Zis şi făcut. Acum putem spune că nu doar cu un arici s-a jucat Veronica D. Niculescu, ci şi cu un hîrciog, alături de care a adus şi o cîrtiţă – Doinel, Ciobi şi Dede(subtilă) –, făpturi ce prind viaţă şi în inspiratele ilustraţii realizate de Anca Smărăndache. Toţi trei cresc din singurătatea unei iubitoare de teatru. Teatru care „există fiindcă oamenii vor să fie ceea ce nu pot să fiască“. Şi aici nu s-a strecurat nici o greşeală, ci un joc de limbaj prin care sînt individualizate simpaticele personaje, dar este adîncită, poetic, şi drama omului de „a fi“ în lume şi înlăuntrul său.
În miezul poveştii stă, de fapt, o făptură umană însingurată, care vrea să se trăiască şi care îşi părăseşte golul propriului muşuroi pentru a duce, pe rînd, la teatru măruntele animale. Privitor ca la teatru... Animale ce ies, la rîndul lor, cu greu din galeriile lor sub - omeneşti şi se încăpăţînează a contrazice pojghiţa văzutului, a ştiutului. Multe dintre fragmentele cărţii par nişte instantanee fotografice extrem de sugestive, însă Veronica D. Niculescu nu este doar o scriitoare vizuală, sinesteziile se strecoară pretutindeni, ca şi enunţurile scurte ce vin să răstoarne alte aşteptări: ,,Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cîntec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici“.
Este multă poezie în această poveste vie în care singurătatea îşi capătă o frumuseţe aparte, neliniştitoare, născută dintr-un paradoxal amestec de ludic şi de sumbre, dar suave abisuri: „merele, spre a fi culese de jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu cîte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinînd anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime“.
Lumea văzută prin ochii celor trei vietăţi cu blăniţă cristalizează, aparent ludic, singurătatea sufletelor chircite în mijlocul agresivităţii, al prejudecăţilor, al intoleranţei, al falsului tropăitor ori al agitaţiei sterile. Iar loja de la teatru devine „salvatoare, mare şi bună cît o vizuină“. Veronica D. Niculescu se eliberează de constrîngerile genurilor şi ale speciilor, recurgînd la o formulă personală: un poem în proză, o „simfonie“ în patru părţi (I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto), care pot fi privite şi ca acte ale unui spectacol de teatru, unul cu măşti. Primele trei părţi reprezintă privirea aruncată către lume de către arici, hîrciog şi cîrtiţă, o privire implicit coborîtoare, autoscopică. Lumea lui Doinel e specială: ghem de ţepi, lăbuţe, un măr ascuns în buzunarul croit în propriul trup, căştile albe ale iPodului, o voce domoală, un deget supt, chiar cu frunza de mătrăgună pe el („Amintirile sînt gustul de mătrăgună cînd vara s-a dus“) şi un grai doar al lui, cu reflexivul generalizat ce devine o măsură a trăitului:
„Cînd mi-eram mic, mama mi-a făcut pe degetul pe care-l sugeam o păpuşică dintr-o frunză amară. O mătrăgună legată cu funie împletită de rochiţa rîndunicii din mosorul bunicii. Dar eu mi-am desfăcut-o şi mi-am supt degetul şi aşa.
Amărui mi-e şi mai dulce.
Fiindcă nici o amăreală din lume nu poate şterge dulceaţa fiitului tu.
Dulceaţa de-a te simţi tu pe tine.
Cînd fieşti“.
Sau: „Eu nu mă-m tem de nimic. Dar asta cîtă vreme îmi sînt singur.
Şi cine îşi zice că nu îşi e.
Ăla îşi minte“.
Ciobi merge pe căi doar de el ştiute, e numai ochi şi urechi (şi gură-căscată), are instinctul (cît de omenesc!) de a muşca, e neastîmpărat, plin de entuziasm, culegînd şi ronţăind mărunţişuri care îi ies în cale, cucerit iremediabil de umbra altor vremuri şi mai ales de noianul de frumuseţe care moare. Pentru el totul e trăire pură, poveste, spectacol, transpunere în lumină, sunet şi cuvînt (special şi acesta).

Simfonia animalieră se cere citită şi recitită

Dede(subtilă) iese foarte rar din subteran, nu e oarbă (autoarea strecoară aluzii la Orbirea lui Canetti, spectacolul la care alege să o ducă numindu-se Auto-Da- Fé, dar şi la actul public de pedepsire a răzvrătiţilor), numai că vede altfel, ştie cel mai bine că orice ieşire la suprafaţă e pîndită de duşmanii naturali, are capacitatea de a se lungi şi de a subţia remarcabil, deşi de obicei merge ghemuită, crezîndu- şi dimensiunile prea mari. Strecurată pe sub rochia de lînă, Dede sapă (dureros, orbeşte, fără să ţină cont cît şi cum) în făptura însoţitoarei ei, cele două devin un trup cu două capete: „Ascultam răsuflarea ei într-a mea, o adulmecam, îi consumam tresăririle, micile ei spasme se reflectau în mine şi apoi se întorceau iarăşi în ea, eram valuri de sunete, uimire şi emoţie convertite în tremur“. Cuvintele-cheie sînt pentru ele „vorbeşte-mi“ şi „ascult“. Dar ce înseamnă văzut, început şi terminat? Aceasta este întrebarea.
Cercurile concentrice se tot strîng şi ultima parte a simfoniei aduce vremea hibernatului, cînd nu mai mişună nici cei trei prieteni, „vreme înfricoşătoare cînd rămîneam iar fără umbre“. Serile încep şi se termină abrupt. Lumini aprinse, lumini stinse. Singurătatea se mai reflectă doar în geam. În goluri, în absenţe, în aşteptare, în prefaceri, în albul rece al paginii care aşteaptă: „Odihna. Odihna înaintînd înspre tine sub forma unui spaţiu alb care creşte, întîmpinîndu- te, atingîndu-te, în sfîrşit iarăşi un teren sigur sub picioarele tale, un aparent spaţiu gol ce-avea să umple un alt gol, şi tu nefăcînd nici un efort, singura grijă fiind aşteptarea, statul pe loc“. Şi liniştea aceasta este învăluită tandru şi dureros de ecourile versurilor lui Nabokov din Foc palid: „Eram eu umbra unui mătăsar/ Răpus de-azurul fals al unui geam;/ Eu pata de puf sur eram – şi aşa/ Trăiam, zburam, în cerul reflectat./ Iar dinăuntru, tot la fel, dublam/ Pe mine, lampa, mărul pe-un platan...“. Reflexia spaimei, începutul dorului şi nălucile se privesc faţă în faţă – reflectări răsturnate ale lui aici şi acolo, pe care autoarea le răsfrînge, la rîndul ei, în imagini tulburătoare, pline de culoare şi ritm.
Simfonia animalieră se cere citită şi recitită, eventual cu voce tare. Ori chiar pe mai multe voci. Ca un poem alegoric, la mijloc de joc şi şoc, ce-şi destăinuie frumuseţea şi profunzimea, cu efecte de clarobscur, mai darnic şi mai mişcător cu fiecare nouă lectură.

Dana Pîrvan-Jenaru,
în Observator cultural

Aventuri grădinozaure

Cea mai ciudată întrebare care mi se tot pune de când m-am mutat este cum de-am dat liniştea din Sibiu pe agitaţia din Bucureşti. Aici e linişte, linişte cum poate fi doar lângă turnul unei biserici, şi foarte sus, unde doar păsările. Însă două-trei zile de aventuri grădinozaure sunt întotdeauna binevenite. Cu "Ada sau ardoarea" şi pisica părinţilor.

"Great novels are above all great fairy tales... literature does not tell the truth but makes it up." - Nabokov la cursurile de literatură de la Cornell University.

Strigătul

Astăzi aş putea fi gardul pitic pe care se sprijină un mal de pământ, urmele argintii ale melcilor, firele unice de păianjeni ţesute în răstimpul unei nopţi între băncuţă şi masă, aş putea fi scâncetul căţeluşului despărţit de căţea, dar şi urletul nebunului de azi-noapte, prelungit peste zi, "cum să-mi faci tu mie una ca asta", iar şi iar, o durere amplificată într-o minte confuză. Aici m-aş putea opri, la urletul ăsta de lup, străbătând grădini mărginite fragil de garduri cu burţile moi, o durere, un vaiet repetându-se obsesiv, familiar vulgar, de parcă toate minţile noastre chinuite ar fi căpătat deodată cuvinte şi glas, iar deasupra tuturor acea lună uriaşă, roşietică, atât de îndrăzneaţă în noaptea nopţilor ei, încât pisica se urcă pe casă şi se culcă acolo, să fie aproape, să îşi ofere spinarea bătrână spre mângâiere puternică, departe de om. Ardoarea nopţii, răcoarea camerei, liniştea de melasă din jurul strigătului nebunului, un necunoscut cunoscut.
Poftă de scris, ardoarea, nici o poveste.

Începuturi de roman în Bucureşti

„Începuturi de roman în Bucureşti”, aşa mă gândeam că s-ar putea numi peste câţiva ani un volum – dacă voi fi suficient de harnică şi voi scrie săptămână de săptămână câte un început, măcar un pretins început. Începuturile de roman n-ar trebui să fie prea grele. Poţi alege un personaj de pe stradă, îl poţi urmări o bucată de drum, până când rămâi singur cu el, apoi singur, apoi el, şi poţi alege o zi, o oră şi-un loc, şi fiindcă începutul poate duce oriunde, exact oriunde te poţi duce şi tu.
Dar astăzi nu mi-e poftă de începuturi. Să scriu un sfârşit?

Nu, astăzi mi-e poftă să scriu o carte întreagă, cum stau sâmbătă seara singură în casa mea scăldată în lumină portocalie înclinată, cum ascult muzică trântită pe canapea cu fereastra deschisă, cum mă uit la căprioara de fier forjat din raftul cu cărţile lui Nabokov, aşa mi se pare, că-n seara asta aş putea scrie o carte întreagă. Iar ea ar fi asemenea acelor desene largi, planşelor care arată secţiunea unei clădiri cu locuinţe, cu omuleţi în fiecare cameră, unul uitându-se la televizor, altul prăjind nişte ouă, unul bărbierindu-se-n baie, altul privind din balconul lui în cel de dedesubt, alţii jucându-se de-a pluralul cu toate minunatele posibilităţi ce le sunt la-ndemână… Cartea va fi secţiunea blocului în nespus de multe detalii legate de oameni, voi lua apartament cu apartament, de la primul la ultimul, roată, roată, de jos în sus şi în sensul acelor de ceasornic, şi-n fiecare încăpere va fi o poveste – oh, de când vreau să fac asta, iar când zic că vreau să o fac într-un fel o şi fac chiar şi fără s-o fac, fiindcă cine are nevoie de făcut-făcut, când e vorba de scris?

Continuarea, aici.

Vera, doamna Nabokov (II)

„Vorbesc fluent engleza, franceza şi germana”, scrisese Vera Nabokov în documentele ei de imigrare, iar cu această declaraţie începe un nou capitol din biografia „Vera”, de Stacy Schiff. Soţii Nabokov ajunseseră, în sfârşit, în America şi la New York în 1940. Pentru Vera, deşi lucrase în limba engleză în timpul anilor petrecuţi la Berlin, adaptarea a fost dificilă. Spre deosebire de soţul ei, ea nu pusese niciodată piciorul într-o ţară anglofonă. Cei care o vor întâlni în primii ani petrecuţi de ea în America îşi vor aminti că erau frapaţi în primul rând de tăcerea ei, scrie Stacy Schiff.
Pentru soţii Nabokov, ajunşi acolo unde el îi propusese să se stabilească încă din 1923, la câteva luni după ce se cunoscuseră, realitatea se va dovedi complicată. Nabokov nu avusese bani când se căsătoriseră, dar era un sărac cu o reputaţie de scriitor. Pentru prima oară acum, reputaţia se cam evaporase. Vera avea treizeci şi opt de ani, Dmitri nu ştia engleză deloc, Vladimir Nabokov nu avea nici o promisiune de lucru, iar economiile lui se ridicau la un pic o sub o sută de dolari.

Fără literatură

În septembrie, lui Nabokov i se oferă un post la o librărie – scriitorul îi promisese Alexandrei Tolstoi că e gata să facă orice fel de muncă, dacă aceasta îi oferă lui şi familiei sale şansa la o existenţă. La librărie, i se propune să ambaleze pachete, de la nouă la şase. Plata, şaizeci şi opt de dolari pe lună. Mai mult distrat decât indignat, Nabokov declară: „Unul dintre puţinele lucruri pe care e limpede că nu ştiu să le fac este să împachetez ceva”. Mai mult, nu puteau trăi cu suma aceea, mai ales dacă nu rămânea timp pentru a face şi alţi bani.
În New York, familia s-a stabilit într-un „mic apartament cumplit”, cum îl descrie Vera. La câteva luni după ce este înscris în clasa întâi, Dmitri este deja „promovat” în a doua.
Primii ani în America, descrişi detaliat de Stacy Schiff, sunt pentru familia Nabokov extrem de grei. Cu atâtea problemele de supravieţuire, nu este loc de strădanii literare. Anul 1940 este unul dintre puţinii ani în care Nabokov nu face literatură.
Odată ce Dmitri a mers la şcoală, Vera a putut începe să lucreze. Dar era conştientă de valoarea ei şi, din fericire, a refuzat ofertele de nimic primite la început. La finalul lunii ianuarie găseşte un post la un ziar franţuzesc gratuit. Dmitri începe repede să vorbească fluent şi fără accent. Fermecătoare pasaje cu Dmitri crescând în New York. La şase ani, plimbându-se prin Central Park, era abordat de alţi copii care îl întrebau, miraţi de haina lui de blană, dacă e băiat sau fetiţă. „Nu, sunt băiat, iar felul ăsta de haină îl poartă băieţii acolo de unde vin eu”, zice Dmitri, prietenos cu toată lumea.

„În căsuţe mici, pe lângă şosea”

Şi Nabokov a început imediat să cocheteze cu accentul şi expresiile locului. Însă garderoba lui vorbea pentru el şi striga „străin”. Iar stranger rimează oriunde cu danger, puncta Nabokov.
Două întâmplări din frizerie. În primele săptămâni la New York, un frizer a aruncat o privire la clientul lui, Vladimir Nabokov, şi l-a declarat: englez, proaspăt sosit, jurnalist. Uluit, Nabokov l-a întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. „Fiindcă aveţi accent englezesc, n-aţi avut încă vreme să scăpaţi de pantofii europeni şi aveţi fruntea înaltă şi faţa unui ziarist”, i-a spus frizerul. „Sunteţi un adevărat Sherlock Holmes”, i-a răspuns Nabokov. „Cine e Sherlock Holmes?”, a întrebat frizerul.
Ceva mai târziu, Vera l-a dus pe Dmitri la tuns. Frizerul l-a întrebat unde e casa lui. „Eu nu am casa mea”, a zis copilul, care locuise la douăzeci şi una de adrese în ultimii trei ani. „Atunci, unde locuieşti?”, a întrebat frizerul. „În căsuţe mici, pe lângă şosea”, a spus Dmitri. Vera avea să fie fermecată de acest răspuns.

Partea a doua a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov, în LaPunkt. Continuarea, aici.

"O simfonie animalieră"

Veronica D. Niculescu (n. 1968) a debutat în 2004 cu volumul de proză scurtă Adeb (Ed. Limes); în 2008 a publicat volumul de proză Orchestra portocalie (Ed. Cartea Românească), în 2009 – Basmul Prinţesei Repede-Repede (Ed. Polirom, în colaborare cu poetul Emil Brumaru), iar în 2012 volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea (Ed. Casa de pariuri literare).

Anul acesta, prozatoarea a revenit cu un volumaş intitulat Simfonia animalieră, apărut tot la Ed. Casa de pariuri literare (cu ilustraţii de Anca Smărăndache). Într-un mic format pătrat, de 75 de pagini, Veronica D. Niculescu încredinţează tiparului o compoziţie muzicală, simfonică (a se vedea titlul), organizată – cum altfel? – în patru părţi: I. Allegro spiritoso, II. Andantino grazioso, III. Allegro affettuoso, IV. Presto. E vorba, de fapt, despre o mică bijuterie lingvistică, o mică proză a interiorităţii, fie ea interioritatea „fiinţei”, fie interioritatea însăşi a limbajului (mai mult sau mai puţin echivalente). Veronica D. Niculescu nu este numai prozatoare, ci şi o reputată traducătoare a lui Beckett şi Nabokov (printre alţi scriitori importanţi), iar experienţa ei în intimitatea limbajului – cu deosebire al acestor doi scriitori virtuozi – mi se pare că se resimte în mica poveste animalieră publicată anul acesta.

Autoarea alege trei personaje-animale şi inventează trei limbaje diferite pentru ele, povestind – de fiecare dată – mersul la o piesă de teatru în compania unuia sau a altuia dintre cei trei prieteni. De fapt, spectacolul este pur lingvistic, de virtuozitate, construit pe jocuri de cuvinte care au un sunet original, situat undeva între literatura pentru copii (fără să fie aşa ceva) şi apropierea de virtuozi precum poeţii Emil Brumaru (cu care a şi colaborat) ori Şerban Foarţă, dar fără să semene, de fapt, cu nici unul dintre ei. Cele trei animăluţe – un arici, un hârciog şi o cârtiţă – ca şi convenţia teatrală care le aduce în compania naratoarei – sunt luate de fapt dintr-o strofă semnată de Czeslaw Milosz: „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe-un fotoliu seara la teatru/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina rampei,/ despre sunetul muzicii, despre balet”. Cam aşa se întâmplă în mica „simfonie” a Veronicăi D. Niculescu, în care se trece de la exterioritate, de la perspectiva exterioară asupra lumii (o perspectivă animalieră) către interioritate, retractilitate, repliere – mişcări interioare reprezentate de cele trei figuri animaliere (aici: ariciul Doinel, un singuratic; hârciogul Ciobi, un „prieten tăcut”; cârtiţa cea oarbă Dede, pe numele ei întreg Dedesubtilă). La finalul verii, apoi al anului petrecut în compania – directă ori epistolară – a celor trei prieteni, care se retrag ei înşişi, dispărând discret, versurile iniţiale ce servesc drept motto sunt transformate de naratoare după cum urmează (marcând o evoluţie a perspectivei de la lumea ca teatru şi „sunetul muzicii” de la Czeslaw Milosz către lumea interioară a fiinţei umane, văzută ca „lumină lăuntrică” şi „sunet al fiinţei”): „De-ar fi s-arăt ce-i pentru mine lumea,/ aş lua un hârciog, un arici sau un sobol,/ i-aş aşeza pe fiecare din ei într-un om/ şi-ndesîndu-mi urechea spre botul lor umed/ aş asculta ce spun despre lumina lăuntrică,/ despre sunetul fiinţei, despre durere şi dor”. Acesta este şi „finalul poveştii”, când cei trei prieteni închid cercul retractilităţii, tăcând şi dispărând, dar nu înainte ca naratoarea să introducă un al patrulea personaj – evanescent, fireşte –, un câine („o corcitură de terrier”), ce-i apare în parg de nicăieri şi care, în fotografiile pe care i le face, se situează undeva între lumi, între aici şi dincolo, în încăpere sau dincolo de pragul ei, spărgând astfel – cu tact narativ – opoziţia binară exterioritate vs interioritate sugerată până aici.

Discursurile celor trei prieteni – înainte de tăcerea lor finală – adună, de fapt, în registru minor, minuscul, temele mari şi general-umane: vârstele succesive (copilăria, maturizarea, moartea) şi melancolia trecerii timpului, singurătatea, contemplaţia, raportarea livrescă la lume („tot mergând dintr-o carte în alta”), interioritatea. Lor le-aş adăuga acea aşteptare, acel „stat pe loc” în limbaj – un fel de oprire a timpului – care mă duce cu gândul la scriitura lui Ştefan Agopian. Închei cu vorbele lui Dede, care – la rândul ei – încheie o buclă, spunându-i naratoarei, într-un fel de mise en abîme: „Dacă totuşi vei reuşi să o termini (...) cartea asta a noastră, fă-o să fie mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de oricine, şi acolo citită la lumina lăuntrică. Să ştii că parcă o şi văd”. Iată, cartea a ieşit întocmai, şi are un farmec lingvistic aparte, pe care vă invit să-l descoperiţi.

Adina Diniţoiu
România literară nr. 32, 1 august 2014

Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar

Aş vrea să văd o dată la ştiri, o singură dată, cum dintre multele victime moarte într-un accident de circulaţie este ales să fie pus sub lupă şi să stoarcă lacrimi un om care nu are acasă copii. Un om care are acasă un câine. Un om care are acasă un porcuşor de Guineea. Un canar. O floare pe pervaz. Sau, şi mai bine, un om pe care nu-l aşteaptă nimeni niciodată. Nu-l aştepta nici viu, nu-l va aştepta nici mort. Omul care nu va fi demn niciodată de nici o poveste. Omul care nu contează.

Scriu asta într-o seară, după ce mă uit la televizor, şi-apoi mă întreb: dar oare nu pentru asta există literatura? Ca să scrii:

Omul pe care-l aşteaptă acasă un canar

Ne vom imagina omul. Vom alege un om dintre cei neremarcabili la prima vedere, ca mine şi ca tine, atât de neremarcabili încât de la distanţa la care ne aflăm, deocamdată, e doar un contur, o formă vagă, cu puls. Cu gândul la o descriere, vom fi tentaţi să folosim – îndepărtându-ne cu grijă de buletinele de ştiri – două trăsături împrumutate dintr-o carte, fiindcă ne plac atât de mult şi fiindcă se potrivesc de-acum, pentru totdeauna, sărmanilor ce vor muri: poate că într-o vreme cântase la scripcă şi avusese un şoarece alb. Ne vom abţine. Vom rămâne la atât: omul acesta are acasă un canar.
Ni-l vom imagina stând la metrou în dimineaţa accidentului, aşteptând pe peron, privindu-şi pantofii. Sau, şi mai bine, vom începe un pic mai târziu, direct pe peronul autogării, cu el între alţii, un punct între puncte. Un om tăcut, cu un bagaj la picioare, înainte să se deschidă trapa laterală iar el să-şi lase geanta acolo. Am putea, la finalul povestirii, să descriem lucruşor cu lucruşor din bagaj. Am putea, la fel de bine, să strecurăm descrierea asta în miezul povestirii, chiar după producerea accidentului, undeva între scrâşnet şi sosirea reporterilor şi-a camerelor de luat vederi. O pasăre va plana pe deasupra şoselei – va trebui să ne hotărâm, un ciocârlan, un uliu păsărar? – iar în ochiul ei mic, stângul să zicem, se vor oglindi pentru o clipă o bluză albastră cu mâinile întinse pe asfalt, bluză de amant taciturn, o pijama împăturită neglijent şi ca printr-un miracol rămasă astfel, două mere galbene şi o carte cu aripile 107 şi 108 frânte. Se vor auzi sirene, se vor apropia girofaruri, din câmp vor striga voci stinse, ajutor, vă rog, dar gura lui va fi întredeschisă şi mută, un obraz se va odihni pe un petec de iarbă, o gâză verde va urca vioaie pe acest deluşor cald, poticnindu-se sus, în sprânceană. De jur împrejur, floarea-soarelui.

Textul de azi, în LaPunkt - continuarea aici.
Sau despre ce înseamnă pentru mine să scrii o poveste.

Vera, doamna Nabokov (I)

„Ah, bucuria mea, când o să locuim împreună, într-un loc frumos, cu vedere la munte, cu un câine lătrând dincolo de fereastră? Am nevoie de nişte lucruri atât de mici: o călimară de cerneală şi o pată de soare pe podea – ah, şi de tine. Dar cel din urmă nu-i deloc un lucru mic.” îi scria Nabokov Verei pe 19 august 1924, cu mai puţin de un an înainte de căsătorie. Fragmentul de scrisoare este mottoul capitolului „Epoca romantică” din biografia Verei Nabokov, scrisă de Stacy Schiff.

Intitulat pur şi simplu „Vera”, volumul lui Stacy Schiff, apărut în anul 1999 şi pentru care autoarea a luat Premiul Pulitzer – după ce cu cinci ani în urmă fusese finalistă la aceleaşi premii pentru biografia lui Saint Exupéry – poate fi aşezat alături de mai faimoasa biografie a lui Vladimir Nabokov scrisă de Brian Boyd, completând un tablou de familie. Minuţios documentată şi fermecător scrisă, cu subtilitate şi obiectivitate, cartea este mai mult decât un portret al Verei, soţia scriitorului. Este o poveste de dragoste şi povestea unui mariaj, cu nespus de fine detalii pe un fundal istoric descris cu precizie, dezvăluind adesea acolo unde anumite lucruri rămăseseră ascunse, însă întotdeauna cu eleganţă. O carte în care să te cufunzi atunci când s-a stins focul palid, când ţi s-au terminat întâlnirile cu toate cărţile lui Nabokov şi aştepţi să le reiei, când dorul de autorul preferat e mai mare. Până când se va traduce – dacă se va traduce – şi la noi acest volum, câteva note de lectură. Traducerea citatelor îmi aparţine.

O viaţă cufundată în literatură

„Acest volum nu este unul de critică literară”, ne avertizează autoarea în Introducere. Spre deosebire de biografia lui Boyd, care tratează şi cărţile, aici focusul este pe viaţă. Însă, inevitabil, viaţa este literatură. „Din primii ani până la ultimele zile, viaţa Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală şi o preţuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soţie”, spune Stacy Schiff.
O soţie care a preţuit discreţia, umbra, tăinuirea lucrurilor personale. Mariajul a adus-o în lumina reflectoarelor, firea a făcut-o să tragă mereu spre partea umbrită, arată Schiff. Vera Nabokov se descria – când şi dacă era nevoie – prin negaţii; nu era o aristocrată rusă, nu era prima logodnică a soţului ei. Despre ce era, Vera vorbea puţin sau deloc. Sunt mulţi cei care consideră că Nabokov şi-a câştigat faima datorită traducerii lui „Evgheni Oneghin” de Puşkin în engleză şi romanului „Lolita”. Pe cel dintâi, i l-a sugerat Vera; pe cel de-al doilea, ea i l-a salvat. „Fără soţia mea, n-aş fi scris nici măcar un singur roman”, spunea Nabokov.

Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste

Povestea Verei şi a lui Vladimir Nabokov este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale secolului trecut. Cei doi au petrecut foarte puţin timp separaţi. Majoritatea cunoscuţilor nu l-au văzut niciodată pe el fără ea.
Vladimir Nabokov îi cere scuze mamei, într-o scrisoare, fiindcă îi scrie cu creionul – singurul stilou al cuplului este la Vera, care corectează un şpalt în cealaltă cameră. Soţii Nabokov împart şi aceeaşi agendă – scrisul lor se întâlneşte la un moment dat la mijloc, fiindcă ea începe dintr-un capăt, el din celălalt.
Cei doi se purtau în lume de parcă ar fi ţinut, amuzaţi, un secret. Cunoscuţii şi-i amintesc că semănau cu doi copii care pun la cale, codificat, cât să le spună adulţilor.
Dar cine era Vera? Cine era soţia care conducea maşina undeva, sub un copac, şi îşi lăsa bărbatul acolo, ca să scrie liniştit în „singurul loc din America unde nu e gălăgie şi nu trage curentul” – în maşină? Şi care apoi dispărea. Şi tot aşa a reuşit să le dispară mereu de sub nas intervievatorilor care îi iscodeau. Cu răspunsuri în care mereu şi-a negat importanţa, această soţie care a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puţin decât un colaborator”, ne este prezentată, de la naştere până în ultimele ei zile, cum nu ne-a fost prezentată niciodată. Cartea a fost publicată la opt ani după dispariţia Verei.

Astăzi, în LaPunkt, prima parte a unui text amplu despre biografia Verei Nabokov. Continuarea, aici.


P.S.: Astăzi este 21 iulie, ziua morţii lui John Shade, autorul poemului din Foc palid. În seara asta stă el şi scrie ultimele versuri din cele o mie, convins că îşi va întâlni dincolo, cumva, fiica moartă:

Eu cred că supravieţuim cumva
Şi că ea mai trăieşte undeva,
Aşa cum cred că-n douăzeci şi două
A lunii iulie, anul cincizeşnouă,
La ora şase, mâine, mă deştept,
Şi că, probabil, va fi cer perfect;
Aşa că trag un ceas deşteptător,
Casc şi aşez „Poeme”-n raftul lor.

Despre credinţa lui Nabokov în acel ceva inimaginabil de dincolo, şi în textul despre biografia Verei.