Nimicurile mele - Creanga sau umbra

Cel mai greu în perioada asta a fost să tot refuz. Imposibile toate interviurile, ieșirile, întâlnirile.
Mă uit la întrebări despre visele lui Nabokov și nu înțeleg de ce să spun eu ce-a spus deja Barabtarlo, de ce să explic superficial ceea ce el a făcut detaliat și temeinic, acolo e un studiu. Mă uit la invitații în grădinițe și-n școli și mă întreb cum să apar eu acolo, în carne și oase, când cartea a spus tot ce-a avut ea de spus, e o voce temporară acolo și e o poveste acolo, eu sunt doar o coajă, o haină, un înveliș cam prăpădit pe moment, aproape fără nici o legătură cu cartea. Mă uit la imagini de la lansări și mă întreb cum de-am crezut când am acceptat să ies că o să pot să mă duc, să vorbesc; stau pe scaun și nu sunt acolo, aud oameni vorbind și nu-i înțeleg, totul plutește într-o lume paralelă, de vis, realitatea e doar înăuntru.

Orice întâlnire mă tulbură, parcă nu mai știu cum se face.
Mereu vechea poveste - dacă n-ai o mână ruptă, o varicelă, un herpes măcar, e greu să obții o scutire. Pe bază de tristeți n-a lipsit nimeni niciodată de la vreo sărbătoare.

Toate florile, în primăvara asta, se împart în două categorii, de interior și de exterior. Doar cele de exterior contează acum. Mă uit la semințe, citesc despre flori anuale, perene, mă uit la bulbi și răsaduri, citesc despre ce pui primăvara ca să iasă la toamnă, despre ce pui la toamnă ca să iasă la primăvară. Îmi imaginez peticul de pământ, florile de chica voinicului, nemțișorul, vălul miresei.

Traduc ceva, e greu, migălos, o frază de două sute de pagini, și găsesc liniște în asta, parcă aș înșira mărgeluțe. Îmi face bine să stau să așez cuvinte la locul lor, e o ordine liniștitoare acolo, deși clocotesc de efort, nu e prima oară că pricep asta, așa a fost și-n iarna de-acum doi ani, iarna aceea, când traduceam chinuit, pe-un colț de masă din casa aglomerată și aproape străină, și-n tot dezastrul ăla acolo era singurul petic de ordine - până nu te alunga cineva și de-acolo.

Mă uit la fotografia de ieri, cu primul copac înflorit, și nici nu știu ce e mai frumos, creanga înflorită sau umbra ei pe perete. Aș zice că umbra. Felul în care floarea s-a scris din mers pe perete.

O vară cu Isidor - tiraj nou

Al treilea tiraj al lui Isidor a pornit de ieri în lume.
Romanul ăsta scris într-o lună de primăvară, cu atâta plăcere și ușurință, la propunerea entuziasmantă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, se ține în continuare de surprize. Primul tiraj, măricel, s-a vândut în cinci luni de la lansare. Al doilea, de-a lungul anului trecut. Al treilea își începe călătoria acum.
Mă bucură că s-a înmulțit condorul în lume, era o specie pe cale de dispariție.
Mulțumesc Editurii Polirom & Polirom Junior și miilor de cititori.

O vară cu Isidor

***

A apărut un Quiz despre O vară cu Isidor. M-a amuzat, este la categoria Educație și e recomandat copiilor de clasa a IV-a sau mai mari, poate fi jucat aici. Mulțumesc realizatorului.

Două luni

Lalele de piatră și gând pentru tine.

Ce mult se putea vorbi în șoc, la început, câte cuvinte, câte cuvinte, de parcă aș mai fi putut aduce cu ele ceva înapoi - și ce tăcere se lasă apoi.
Șalul meu de amărăciune, haina mea vie, îl țin strâns înfășurat pe mine în plimbări și te caut și-ți vorbesc.
Și eu ce fac, și eu ce să fac, ce să mai fac?, te întreb.
„Fă cărți, Fetițule.”
Fac.

Și deodată, pe dreapta, o căsuță în copac.


(foto: VDN - Iași, în iarna asta la MNLR)

Aniversarea de 1111 postări

Nu-mi plac aniversările absurde, cu zerouri în coadă pentru care n-ai nici un merit. Nu mă duc nici la nunți și botezuri, mă deprimă, n-am chinuit pe nimeni cu așa ceva și nu mă las chinuită nici eu.
Observ zilele trecute că blogul ăsta, cuibul ăsta al meu, a împlinit 1111 postări, în cei 11 ani și ceva ai lui. Mi se pare cumva frumoasă și tristă povestea asta, destul de aproximativă și șuie, așa că îi inventez o aniversare.

Se spune că blogurile nu mai sunt la modă. Dar ce e un blog?
Asta e pagina mea, locul unde-mi lepăd piei, cuibul unde depun în loc de ouă câte un măr. E locul unde-s toate cărțile, traducerile și angoasele mele. E multă risipă. Dar e și locul de unde s-au născut cel puțin două cărți, un basm și o colecție de dialoguri, pe vremea când câinii pupau ciupercile sub pălăriuță, balaurii scuipau cuvinte și piticii goneau peste dealuri.

Există câteva pagini, ale altora, pe care le citesc cu încântare, la mulți ani după ce un puhoi de bloguri și-au dat duhul la fel de discret cum au și apărut. Sunt paginile oamenilor care scriu fiindcă așa le e bine și așa au nevoie, indiferent de cine și câți îi citesc. Ei cântă la violoncel și pe o punte complet pustie, doar de dragul cântatului. Muzica aia care se pierde în vânt de fapt nu se pierde. Există.

Îi spuneam unei prietene de curând că trebuie să facem lucruri originale, care nu pot fi copiate. Eram intrigată de mimetismul executat cu dragă inimă, de felul cum se copiază pe net aproape orice, formulări și formule, până și bietul stil al unui om de-a face fotografii cu flori sau cu garduri, orice... Iar ea îmi zicea pierdută în gânduri: e greu să mai faci ceva care să fie original... Eu totuși zic că nu-i. Absolut toți suntem unici. Și poate și de asta scriu singură pe punte, traduc în neștire și îmi vărs angoasele aici. Trebuie să fie totuși ceva doar al meu și necopiabil în asta.

These days

Liniștea dintr-un castron mic de porțelan, de-un alb nu tocmai imaculat, cu pereții subțiri. Plăcerea clipei în care îl ții în palme după prima spălare, înainte să fi mâncat sau băut cineva din el. Puritatea sa rece.

Alinarea adusă de pervazul proaspăt curățat, lumina reflectându-se după-amiaza în peticul lat cât două palme, curățenia din afară așezându-se lin înăuntru.

Prima mușcată înflorind în februarie, doar o gură de gheișă, mică și plină, în pădurea de frunze proaspete, crude.

Tăcerile lor, ale celor care te-ar fi sunat în cele mai nepotrivite momente ca să-ți infesteze mintea cu toate prostiile, dar care nu te mai caută când miros că astăzi parcă ar fi de vorbit altceva, ceva important, la care nu se pricep, de care se tem.

Toți trandafirii tunși din Cișmigiu. Crăpăturile din zidul de piatră. Buturugile. Câinele.

These days. Așternându-se cu o delicatețe translucidă unele peste altele, petale, petale, fiecare la fel, nici una la fel ca înainte.

Cumințenia.

Părerile de rău - că am ieșit, că n-am dat ascultare vocii dinăuntru, că m-am amestecat cu cine nu trebuie, că m-am luat prea în serios și m-am lăsat rănită ridicol de neglijența sau superficialitatea unuia sau a altuia, când acolo totul e marketing și când eu trebuia să știu că-s neîntâlnibilă. „...de vină sunt eu. Nu trebuia să mă ies fără lighean”, vorba ariciului. Mai bine cu pervazul, cu castronul, cu prima mușcată, cu toate cuvintele care curg scrise, nu spuse, rânduri, rânduri, în rezolvarea liniștitoare a unei traduceri, în postări de blog care nu mai trebuiesc nimănui, în carnete dosite în sertare neîncuiate cu cheia. Toate astea-s lighean. Toate astea sunt scut. Toate astea te apără. Toate astea sunt eu.

(foto: VDN)

Stick-ul cu cărți, lista, blocajul

Iar cărțile mele așteaptă.
Într-o după-amiază neagră și înghețată, când nimic nu mai părea posibil în față, am pus pe un stick curat un folder intitulat „cărți de făcut” și-am lăsat stick-ul pe masă. S-au adunat acolo nu mai puțin de cinci cărți. Toate finisate, frumos aranjate, gata oricând de dat la vreo editură, dacă trebuie.
Sigur, e acolo și cărticica pentru copii care o să iasă la toamnă. (1)
E acolo și cartea dublă pe care o vreau reeditată pentru prima oară așa, cu ambele jumătăți una lângă alta. (2)
E și o posibilă carte alcătuită din toate povestirile noi adunate în ultimii ani - deși cred că eu n-aș publica-o așa, aș mai sta și aș face de acolo două sau chiar trei cărți diferite, în timp; însă în după-amiaza neagră și rece au intrat toate acolo, așa, soldățește, să fie - povești. (3)
Și romanul nou care poate fi considerat încheiat, dar la care încă îmi doresc să mai scriu, fiindcă o să-mi fie greu fără el și fiindcă permite adăugirea, e casa mea în care mai pot locui, de care am probabil nevoie. (4)
Și cartea cu cioburi din mine, soră cu „Castanele”, cartea pe care n-am reușit s-o public anul trecut, deși aș fi vrut, un eșec dintre cele mai obișnuite. (5)
Alte două cărțulii de proză, refuzate cu mulți ani în urmă la unica editură unde mi se părea că are sens să public, le-am pierdut, slavă Domnului, nu mai sunt de găsit.
Au rămas, așadar, cele cinci.
Apoi după-amiaza cruntă a trecut și mi-am amintit cum mi-a spus cineva, o amică cunoscătoare într-ale depresiei, că e bine să-ți faci liste când îți e foarte greu, liste cu lucruri pentru care mai merită trăit, lucruri pe care ai vrea să le vezi făcute de tine, nu de alții, zic eu, că prea e discutabilă treaba cu „merită”. Așa că păstrez stick-ul cu destinația schimbată, ca pe-o listă cu lucruri pe care-aș vrea să le fac. Nu mă grăbesc. Nu mă pot grăbi. Mă ajută să le știu acolo cel puțin la fel de tare cât mă enervează blocajul. Fiindcă e evident că trăiesc un blocaj. Dar mult mai mult decât să public cărțile astea îmi doresc să mai scriu.

***

Despre scris și tradus - oul sau găina

Eu am început să traduc la cinci ani după ce-am scris primele povestiri, cele reunite în volumul de debut. Când am publicat prima traducere, aveam trei cărți scrise: două volume de proză scurtă și basmul.
Am început să traduc tocmai fiindcă scriam, bănuiesc. Și bănuiesc că traduc acum tot fiindcă am nevoie să scriu - munca de traducător este una care îmi permite pauzele pentru scris. Înainte am fost, mult mai mulți ani, jurnalist. Am făcut și alte meserii. Mă cam stânjenește eticheta de traducătoare ori de câte ori o văd scrisă prea apăsat când e vorba de scrisul meu, e ceva greu de dezlipit, se întâmplă probabil fiindcă tradusul și scrisul folosesc tot cuvintele și produc în cele din urmă tot cărți, fiindcă n-ai să vezi niciodată spunându-se de un scriitor care e pădurar că e pădurar, de scriitorul care e profesor că e profesor, nici măcar de scriitorul care e corector că e corector, sau poate mă înșel, nu știu, dar îmi vine uneori să strig că mai întâi a fost scrisul - și în cele din urmă tot el o să fie.

Îi invidiez uneori pe cei care traduc cărți și fac numai asta, e o muncă frumoasă, iar ei sunt scutiți de toate problemele cu timpul halit din cărțile tale pentru cărțile altora, cu atenția îndreptată spre o poveste străină care omoară povestea la care vrei tu să te gândești, să o scrii, cu stilul care poate fi infectat, infestat, parazitat sau, dimpotrivă, onorat de o prezență străină.
Și tot așa, și tot așa. Mai întâi a fost scrisul - și-n cele din urmă doar el o să fie.

Sigur că dacă te ții și de una, și de alta, de pe urma traducerilor o să iasă mai multe cărți. Treaba asta, privită în grabă și de la suprafață, te poate strivi.
Eu pot publica o carte de proză de-a mea o dată la patru ani - între ele mai scot mici jucării, dar între volumele de proză scurtă sau romane trec, de regulă, patru ani - în timp ce în cazul traducerilor, dacă ești hărnicuț, și trebuie să fii, că n-ai încotro dacă trăiești din asta, poți lucra două sau trei cărți într-un an, uneori și mai mult. E evident unde se adună turnul mai înalt.

Dar, una peste alta, e simplu: ca scriitoare cred că am tradus niște cărți, dar ca traducătoare sunt sigură că n-am scris niciodată niciuna. :)

Jurnaliere - Umbră eram, de mătăsar ucis...

Citeam duminică o povestire de Kawabata, erau chiar niște rânduri despre o pasăre și aripi, un cer albastru mi se reflecta perfect în ferestre și deodată mi-a lovit ceva puternic în geam. Am țipat și am apucat să îl văd - un porumbel cenușiu izbindu-se în plin în geam, ricoșând, dispărând. Ce bufnet oribil, care-ți strânge carnea pe oase. Am sărit din pat ca să caut porumbelul, nu era pe jos, dar nu era nici în zbor. Un stol dădea roată prin curte, păsările păreau tulburate de pocnitură, s-au așezat pe turnul cu ceas. Am sperat să fie acolo și el. Dar nu cred că era.
E prima oară că mi se întâmplă ca-n Foc palid, în primele rânduri ale poemului, și mi-am tot repetat „I was the shadow of the waxwing slain/ By the false azure in the windowpane”, sperând că totuși pasărea n-a murit.
Pe geam n-au rămas urme.
„Umbră eram, de mătăsar ucis/ De-azurul fals al unui geam închis...”

Crenguțele aduse din stivele de la marginea drumului au înmugurit, în curând o să apară frunzele. Salvează un copac. Care deja a murit.

Mă apropii de jumătatea traducerii, o splendoare de carte, impresionată de paginile cu turbina eoliană imensă, demontată și transportată ca un trup neputincios prin micul orășel de la malul oceanului - oasele albite ale unei creaturi masive, de mult dispărute, dezgropate acum. De scenele cu ape, barcă și pescuit. De felul în care pasajele curg la nesfârșit unul din celălalt, flux și reflux - și aici micile mele giumbușlucuri pentru ca totul să se lege la fel.

O hipersensibilitate. Ce e dureros - și mai dureros. Ce e strident - și mai strident.

***

Am adăugat pe marginea blogului rubricile Video și Audio, cu câteva înregistrări mai vechi sau mai noi de la lansări, emisiuni, lecturi.
La Audio, găsiți și înregistrarea lansării volumului Cad castane din castani de la Târgul de carte Gaudeamus din 2014, o reîntâlnire cu glasul lui Emil Brumaru. Înregistrarea îi aparține unei cititoare din public, care mi-a trimis acest link imediat după lansare. Îi mulțumesc.

***

Două traduceri proaspete stau să apară la Humanitas Fiction. Hemingway și cu mine de Paula McLain și Sonata Gustav de Rose Tremain. Detalii aici.

De asemenea, am mai tradus o cărticică din seria adorabilului Lama Lama de la Nemira, apare în câteva zile: Lama Lama și bunicii. O găsiți aici.

40 de zile

La 40 de zile.

Boltite-s toate uşile-n castelul
Unde Piticul intră plin de rouă,
În braţe cu lalele de tot felul
Şi-n mînă c-o căpşună pe din două
Păpată şi de el, şi de prinţesă.
Ca să îi prindă veşnic într-o ramă,
Ieşiţi din flori, păianjeni harnici ţesă
Scufie pentru dînsul şi-o maramă
De borangic, să-i fie ei podoabă,
Cînd va avea stăpîn şi blîndă roabă
O să-l primească noaptea în crivatul
Iubirii lor de-a lungul şi de-a latul
De-o să le tremure deasupra baldachinul
Adăpostind plăcerile şi chinul
Moale de-a-şi duce-n basmul scris destinul...

Ultima poezie a lui Emil Brumaru din Basmul Prințesei Repede-Repede, scris de noi împreună într-o primăvară ireală și publicat acum zece ani, la Polirom.

Azi toate lalelele sunt pentru tine, Pitic. Du-le la lumină și mai ia un pic din tristețea asta nesfârșită cu care m-ai lăsat.

*

Găsesc, către seară, într-unul dintre dialogurile noastre incluse în Cad castane din castani, replica lui:

Mi-ar plăcea despre mine să se spună: „În ultimii ani s-a dedicat gutuilor, motanilor şi recitirii la nesfîrşit a cîtorva (3-4) autori dragi... De obicei se uita, uluit, anotimpuri întregi, la aripioarele rechinicilor, un soi drăgălaş de animale feroce, lacome... S-a sfîrşit rotindu-se infinit, surîzînd, pe un fotoliu de computer. Rugaţi-vă pentru sufletul lui îndrăgostit de ciupercuţe...”

Tablourile - fragment de roman

Din primăvară mă îndeletnicesc și cu presatul florilor, fac niște tablouri simple și în esență strâmbe, caut să înrămez imperfecțiunea, greșeala – dar nu m-a întrebat nimeni ce mai fac, așa că n-am zis nimic, nici de presat, nici de cărți.
Port în geantă o foarfecă mică, pentru zilele când vreau să adun rămurele și ierburi.
Primul tablou l-am făcut în martie, din trei orhidee și o crenguță ruptă în două. Din orhideea pitică de la geam, am cules fiecare floare cât încă era frumoasă, aproape de momentul ofilirii. Le-am presat în dicționare, schimbând șervețelul la fiecare două zile, pentru ca paginile să nu se distrugă de la umezeală și florile să-și păstreze culoarea din miez – sunt albe, cu o pată ciclamen difuză în mijloc, concentrată pe petala de jos, ca o limbă. Apoi am cumpărat carton de culoarea oului de rață, lipici lichid, o pensulă subțire cu păr natural și o ramă. Nu aveam tijă cu care să unesc florile, căci orhideea vie încă avea nevoie de-a sa, așa că am pornit la vânătoare cu forfecuța. Era începutul primăverii, tufele nu făcuseră muguri, am găsit ușor rămurele subțiri și uscate. Cu una singură am venit acasă atunci, la prima încercare. După ce-am adunat tot ce-mi trebuia, am întins lucrușoarele pe măsuța de cafea, frumos aliniate, și, așezată pe canapea, m-am pus pe treabă.
Mai întâi am aranjat totul pe carton fără să lipesc, am pus semne cu creionul, apoi am tăiat și-am lipit: prima floare sus, a doua sub ea, ambele cu limbile ciclamen în jos și cu codițele îndreptate spre punctul unde aveau să pară prinse de rămurică. Apoi ce-a de-a treia floare, cu fața în jos. În clipa când pictam cu lipici fețișoara colorată a florii ținute între degete, am auzit-o limpede pe mama zicându-mi în ureche, de la sute de kilometri depărtare: „Stai, ai greșit!” Cum, adică, să lipești floarea cu fața în jos? Cum să-i mânjești petalele cu lipici și să-i expui dosul? Dar nu greșeam. Am lipit. Am așternut șervețelul peste floare și-am trecut cu palma pe deasupra, să se prindă bine pe carton și să nu se fărâmițeze.
Cea mai grea parte a fost fixarea rămurelei pe carton. Am rupt-o în două, am luat partea din vârf. M-am folosit de cel mai fin ac din casă și de-un fir negru de mătase. După ce-am reușit, am prins și cealaltă jumătate de rămurică, mai groasă, undeva în marginea dreaptă, lipsită de flori, chiar lângă ramă – „fără nici un Dumnezeu”, s-a auzit iarăși o voce, de astă dată mai slabă. Părea că vine din mine, însă știam sigur că nu e a mea. Am pus totul în ramă, am curățat geamul cu un petic de piele de căprioară și, după ce-am căutat un loc unde micul meu tablou să nu sară în ochi, l-am așezat sus de tot, pe un raft cu cărțulii în engleză.
Când mă uit din pat, petalele albe, ușor îngălbenite după presare, abia dacă se văd pe cartonul de culoarea oului de rață. Ceea ce se vede bine e miezul ciclamen, ca o pată întinată, dintr-o acuarelă. Și rămurelele frumos segmentate, cu noduri delicate, ca trase în tuș, una susținând florile, cealaltă aflându-se nu se știe cu ce treabă pe-acolo.
Dar floarea întoarsă cu spatele, aparent lipsită de miez colorat, e cea care-mi place cel mai mult. Seara, când aprind lumina, o umbră subțire îi conturează petalele pe carton și o face vizibilă. Iar ziua, dacă te uiți de aproape, vezi locul unde codița îi e prinsă ca un ac în spate acestui fluture cu șase aripi fragile, străbătute de nervuri alb-vineții.
Nu am greșit. Sau, mai bine zis, greșit e corect.
Orice orhidee ai privi pe un pervaz, ai să vezi că unele flori stau cu fața la tine și altele cu spatele. Iar cele care stau cu spatele privesc pe fereastră – exact ca și tine.
Mai sunt și unele care stau din profil, dar încă n-am îndrăznit să fac și eu una așa, ar trebui să decupez din petale, să creez forme noi, iar falsul acesta să imite realitatea. E greu.
Acum îmi doresc să fac un tablou cu un zid de casă, sau poate de magazie, încă nu știu, doar o ramă de fereastră alcătuită din rămurele rupte și fire de iederă curgând de sus până jos, într-o parte – îmi va trebui iederă miniaturală, știu deja cum o să rezolv. Undeva, pe pervaz, o să fie o pană albă, măruntă. Pasărea a plecat.
Altul o să fie cu o pajiște deasă, ierburi, multe ierburi, sălbăție și poate și violete, sau doar sălbăție și doar violete, fiindcă mă tem că anotimpurile diferite în care apar le împiedică să se întâlnească vreodată, iar în depărtare o să se vadă un copac, un copac mare care va fi reprezentat foarte mic, și neapărat în prim plan o să fie un petic verde călcat în picioare, ierburi frânte, violete culcate. A fugit un copil.
În altul aș vrea să fie o furnică. O și văd încremenită în mersul ei infinit, captivă sub sticla subțire.
N-o să lucrez decât câte-un tablou, rar, când o să am timp și o să-mi vină câte-o idee atrăgătoare; n-o să forțez, nu vreau ca preocuparea asta să devină obsesie. Am, totuși, altceva de făcut.
Mi-ar fi plăcut să mă întrebe de cărți. Dar n-au întrebat. Nu întreabă niciodată nimic.

- fragment dintr-un roman în lucru -

(foto: VDN)

Nimicurile mele

Prima oară eram în șoc, mi se părea că mai e mult până la data când eram invitată undeva ca să vorbesc de o carte și între timp o să-mi revin. Dar n-a fost așa. Habar n-am avut ce urmează. Totul e ca la carte, de fapt, pe etape. Vrei să sari peste una, îți rupi sigur gâtul.
E greu cu ieșitul și cu vorbitul și cartea aia despre care ar trebui să vorbim e complicată, am tradus-o vara trecută, am uitat, nu mă pot aduna, dar mai ales, nu știu cum să zic, nu neapărat că n-am glas, nu neapărat că îmi miroase a catastrofă, dar - îmi dau seama ce simt abia scriind o scrisoare celei mai bune prietene - mi se pare că mă îmbrac în roșu dacă merg să vorbesc despre ea, pur și simplu nu se poate, nu pot.

Foarte bun orice petic unde poți scrie în perioade ca asta.

Ce lumină afară! Dinăuntru, de-aici, se vede mișto. Poate că e altfel dacă ești aruncat deodată în ea. E plin de oameni și unii râd zgomotos.

*

Văd, de pe partea cealaltă a drumului, o pisică fumurie la fereastră. Lângă ea, o lampă cu gaz și o fructieră, un măr galben. Seamănă cu Cindy, blănoasă. Traversez, mă apropii. Ea se uită trei clipe într-un punct devenit interesant, îmi întoarce spatele și dispare.
Băieței alergând. Lansează un avion de hârtie. Avionul zboară lin și mult, într-o buclă. Și se prăbușește pe asfalt, la picioarele mele.
Plăcuțe de marmură la intrări de blocuri. Aici a trăit. Aici a trăit și a scris. Aici au trăit și au scris, în diferite perioade ale vieții lor.
Mandarine frumoase. Mandarine uscate.

Traduc o carte lungă, dintr-o singură frază. O să fie mijlocul primăverii când o să ies afară din ea.

Nabokov - „Visele insomniacului”

A apărut astăzi volumul „Visele insomniacului”, în seria de autor Vladimir Nabokov, din colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Este a noua carte din seria Nabokov pe care am tradus-o, o găsiți pe pagina editurii aici:

Visele insomniacului
Antologate, editate şi comentate de Ghennadi Barabtarlo
Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
Prefață de Ghennadi Barabtarlo

Pe Ghennadi Barabtarlo l-ați mai întâlnit în „Scrisori către Vera”, a îngrijit o anumită parte de acolo, despre jocuri și ghicitori.

Interviu în Cațavencii

A făcut mulți ani gazetărie. A renunțat din cauza lui Beckett. Excelentă prozatoare și traducătoare, Veronica D. Niculescu a scris și la patru mîini, împreună cu Emil Brumaru. Pare superstițioasă, dar susține că nu e.

Cristian Teodorescu: Cum îți merge cu proza?

Veronica D. Niculescu: Am avut un an bizar. Cred că am încheiat un roman pe care nu vreau deocamdată să-l public. M-am autoblocat, cum ar veni. E o carte grea, pe care am avut nevoie să o scriu, știind însă că n-o s-o pot publica imediat. E complicat. Apoi, ca din senin, fără să-mi fi dorit asta, am început să scriu povestiri. Una, două, șase… Nu mai simțisem de mulți ani nevoia să scriu povestiri. Nu vedeam rostul. S-a întîmplat, a fost ceva la îndemînă. Sînt povestiri din zone diferite, și pentru copii, și pentru adulți, și jucăușe, și triste. Nu se leagă în volum, se conturează acolo două cărți diferite, cred, dar nu mă grăbesc. Acum tot ce vreau e să-mi eliberez anul abia început, să refuz colaborări și să scriu o poveste. Așa îi spun eu, povestea. Visez la ea de mulți ani, îi dau roată. Îmi trebuie multe zile libere ca să mă pot plimba, gîndi, construi.

Interviul întreg poate fi citit aici.

Azi, în palatul de cleștar

(foto: VDN)

Rătăcirile mele

1

Aseară, după ce-am terminat toată treaba, am pornit pe străzi, am scăpat ca un câine din lanț, m-am uitat la lumini, m-am uitat la vitrine, n-am intrat nicăieri, e o plăcere la îndemână să poți să umbli așa, să nu dai socoteală, să nu conteze ora, să nu ai telefon, să fie întuneric, și să te uiți din mers la vitrine, și să te oprești și să te uiți la vitrine, dar să nu intri, să rămână totul o promisiune, cafeneaua nouă, cu rafturi pline de cărți, altele decât în toate librăriile, cu scaunele ei colorate, cu cănile ei în formă de ciupercă, cu oamenii care stau aplecați unul spre altul, spunându-și secrete, și unii poate râzând, și unii poate plângând, și unii poate anesteziați după o pierdere, și tu singur, singur, singur, și bine așa, un câine zăngănind dintr-un capăt de lanț. La florărie, lalele.

*

Sufăr de o excepțională neîncredere în mine. Adică, pot fi fericită până la cer când scriu o poveste, dar n-am nici cea mai mică idee ce înseamnă, dacă înseamnă ea ceva pentru alții. Și dau din coadă de dărâm totul în jur dacă aud o vorbă bună de la omul potrivit. Aștept semnul cu emoții enorme după ce trimit un text, o poveste, o carte sau doar un fragment, cam ca atunci când plecau ai mei la ședința cu părinții, și eu mă lipeam de geam, de pereți, tot mai îngrozită pe măsură ce trecea timpul, imaginându-mi doar rele, chiar dacă nu făcusem nimic, prăpădita de mine, ce-aș fi putut face, gâză blondă cu cozi împletite... Ce frumoasă trebuie să fie o lume în care să fii încurajat pentru ceea ce ești și ce faci, fără sentimentul că ai greșit și că greșești inevitabil, doar fiind, doar respirând, fără grija permanentă că ești greșit din născare.

2

Și aseară iarăși pe străzi, cu ochii la lumini, luminițe, avantajul unei reprogramări la medic la o oră târzie. În Cișmigiu se înălța o scenă. Solistul făcea probe de voce. La medic, toate bolișoarele mele strânse și adunate una într-alta au pălit și s-au ghemuit rușinate. Pe lângă o moarte, totul e nimic, ți se face rușine.

*

Am fost la Biserica Rusă și i-am pus patru lumânări. Bătea vântul, era ploaie înghețată. Când am deschis ușița, a bătut o pală și a stins toate lumânările dinăuntru. Toate, toate, ca o pădurice. M-am speriat. Apoi mi-a venit să râd: „Doar tu puteai să faci una ca asta!”. Și am stat și le-am aprins pe toate la loc, una câte una. În biserică era plin de crini. Plin. Ca niciodată. Și la ieșire era un dulăpior cu cărți, deasupra lui scria Bibliotecă, cu litere mari. E acolo de când lumea, dar eu azi l-am văzut.
Mă agăț de orice.

3

(O să adaug tot aici, nu vreau nimic nou.)

Ziua asta de-o frumusețe crudă. Florile, iarba, crengile glasate cu gheață. Trotuarele, sticlă. Cele două trepte aproape imposibil de coborât, de urcat. Dar e cumva firesc acum să mergi ținându-te cu mâinile de ziduri, chiar de pământ. Nici un om. Câte-un câine. Versurile legănate pe alei, întruna, întruna: „Dacă mi-ai dat atâta frumusețe,/ De ce mi-o iei tu, Doamne, înapoi?”.
Trebuia să fie greu.
Când i-am spus lui A., în taxi, în ultima dimineață - viscolea, zăpadă până la genunchi -, că mă bucur că e așa, a înțeles imediat. „Trebuia să fie greu”, am zis eu. „Da”, a zis ea.
Să te înțelegi cu puține cuvinte, ăsta e semnul.
Când sunt cu D., de pildă, se bat turcii la gura noastră, se bat frazele pentru supremație; eu obosesc; ajung să spun ce nu vreau. Dar acolo, în nămeți, spre cimitir, sau seara în restaurant, vorbeam, plângeam, tăceam în același ritm, egal. Așteptam să vină mâncarea, zâmbeam privind băiețelul cu pulover verde care se ascundea de părinți după un scaun. Trebuia să nu mai râdem privindu-l, ca să nu-l dăm de gol. Șșș, să nu râdem. Dar când ne opream din râs, începeam să plângem. Fără cuvinte. Fără ascunzișuri. Așa, mângâind furculițe.
Așa și azi, în parcul glasat cu gheață, vânând boboci de trandafir, muguri de salcie, ierburi. Trebuia să fie greu. Și n-am plâns.

Diminețile sunt posibile. Serile-s iad.

*

Am vrut de nenumărate ori să închid blogul. Dar acum e singurul loc în care mă pot cuibări, în care pot să jelesc, să urlu, să mă legăn, să strig și să mușc, să scuip de durere, de furie, de neputință, de groază, să zvârl din copituțele mele cum îmi vine, fără teama că o să-mi răspundă optimiștii, cuminții, prea-fericiții, să mă aducă pe drumul cel bun, să mă îndrume, să-mi crească moralul - ia lăsați-mi-l așa, mititel.
E foarte puțin, foarte-foarte puțin ce se poate turna într-un blog, dar în zilele astea aș înnebuni fără el.

Azi în parc am simțit nevoia să mă postez lângă un zid și să strig. Să înalț capul, să întind gâtul și să strig stând locului cât mă țin puterile. Și să strig, și să strig. Cum ai vărsa totul dintr-o sticlă. Cum ai goli un bidon. Și să strig, și să strig, până-i gata.
A fost singurul lucru pe care am simțit cu adevărat nevoie să-l fac. Și nu l-am făcut.

Etapele

Vine și ziua în care, spre după-amiază, te gândești că ai putea scrie în carnet „prima zi în care n-am plâns”. Și apoi se lasă seara. Și apoi, noaptea.
Nu există zi fără plâns.
Dacă cumva ai și râs, tot râsul o să ți se spargă seara în cap.
E încă vremea de stat în cocon.

Îmi fac în sfârșit curaj și caut și citesc despre etapele doliului.
Le recunosc la literă și la virgulă, rând pe rând, găsesc punctul în care mă aflu acum, punctul în care mă aflam în bibliotecă, punctul în care mă aflam între zăpezi, la Iași - șocul, negarea, furia, tristețea-depresia, acceptarea - și e și asta o mângâiere, fiindcă îmi pricep reacțiile care mă împovărau suplimentar, mă învinovățeam și pentru ele.
Mă văd alături de A., completându-ne una pe alta, plângând și uneori râzând, și fără să ne ascundem obrajii, sprijinindu-ne și întâlnindu-ne în același loc - în aceeași etapă, acum așa mi se pare, așa înțeleg.
Ieri, la prima cafea în oraș cu două prietene - ceva neașteptat, improvizat, aș fi amânat încă mult -, am folosit din senin, la plecare, cuvântul „anesteziată”. M-a surprins. L-am găsit și pe el în articol. Cred că mi-a făcut bine; dar apoi, seara, toate vorbele rostite cu voce tare și fiecare urmă de râs mi s-au spart în cap, un tavan făcut zob.
Am nevoie de doliu.

Râsul străinilor, de pe străzi, de pe Facebook, pofta lor de viață, normalitatea zilelor lor sunt dintr-o dată jignitoare, dureroase, deși omenești.
Dar nimic mai dureros decât tăcerea apropiaților, a celor care nu găsesc de cuviință să spună o vorbă cuminte la momentul potrivit.
Emoția provocată de o replică banală într-un film. „Sorry for your loss”. Barmanul îi lasă o bere clientului îndoliat și îi zice atât: „Sorry for your loss”. Simplu și eficient. Și omul e lăsat, cu bericica lui și durerea. Sorry for your loss. Și minunată răsucirea pe călcâie a barmanului, care nu zice: o să treci peste asta, timpul le vindecă pe toate, moartea face parte din viață, o să trăiască veșnic în inimile noastre, hai cu mine să te ajut să uiți.

Stau în avion, stau în avion, acest avion virtual născut grație telefonului mobil, ca să se oprească năvala de solicitări absurde, de lucru. Am destule pe cap. Și mă uit pe ferestruica rotunjită, la nori și la o rază înclinată de soare, contemplu golul, îl umplu - îmi amintesc, îmi amintesc, îmi amintesc, cuvinte și imagini și mirosuri și stări, și mă gândesc ce mare lucru e să ai pe cineva, un singur om, care să te primească alături, cu care să suferi inimă în inimă, cu care să duci ritualuri nemaiauzite la capăt, în zăpezi și pe vânt, cu care să aprinzi lumini, să te rogi, să te prăbușești și să te ridici. Recunoștință enormă, A. dragă.

Unde se naște, din moarte, un basm

Cum stai închisă în cameră încercând să împingi povestea cu un centimetru mai departe, simți cum îți bate inima iute, o pasăre prinsă într-o plasă de sârmă, bătaia vibrează prin braț, prin locul unde mâna se sprijină de birou, prin tăblia groasă a biroului.
Rușinea a tot ceea ce ai arătat, ai expus, ai împărțit deși era de neîmpărțit. Pașii care abia te ascultă, pe stradă. Te împingi pe tine, ca pe poveste, încă un pas și încă un pas înainte, pe străduțele dosnice, pe lângă parcul unde cândva era o seră frumoasă, pe lângă zidul graffitizat, pe lângă oameni. Care te opresc, care se miră că nu-i recunoști deși le privești cu atenție ochii, obrajii, care nu știu prin ce treci deși ai impresia că acum știe oricine, și om, și câine, și frunză, și praf adunat în borduri. Deznădejde.
Și toți revarsă spre tine, că doar a început anul, că doar lumea renaște la început de ianuarie, invitații absurde, de venit în școli, de venit în grădinițe, de trimis înregistrări cu tine citind dintr-o carte, de participat la lansări, de revăzut redactări, toate într-o zi, sau poate într-o săptămână, care nu știi unde s-a dus, cum s-a dus, timpul stă în loc, s-a oprit, nu mai este, doliul se sapă în oase, tu abia ridici piciorul și faci încă un pas și încă un pas înainte, dar rămâi tot acolo. Și inima bate înnebunită prin braț, până în tăblia groasă a biroului, unde stă deschisă o carte și unde se naște, din moarte, un basm.

(foto: Dimineață, VDN)

Azi

Încep ziua numărând orhideele înflorite la fereastră. Sunt patruzeci și șapte, în trei ghivece. Violeta s-a dus.

Visul recurent, spre dimineață. Începe frumos, nu știi unde duce, dar se încheie la fel, în coșmar: trebuie să plec acasă dintr-un loc minunat și deodată am prea multe lucruri, n-o să le pot strânge și duce pe toate niciodată. Straturi de cearșafuri, de pături, de haine, interminabile, înflorind unele dintr-altele. Afară ne așteaptă trei bărci mari, lunguiețe, pe o apă turcoaz. Toată lumea pleacă spre ele. Eu n-o să le prind niciodată.

Doi ani de când nu dorm. Doar de Crăciun și în următoarele câteva zile toate simptomele care mă chinuie din ianuarie 2017 au dispărut ca prin farmec. Am căutat să pricep cum. Medicamentele, slabe, aceleași, doar ceva ceaiuri în plus. Liniștea.

În Biblioteca Națională, unde am încercat să lucrez câteva zile, e un frig demn de Gerilă. În zona cu ferestre e imposibil de stat. Rămân acasă, deși simt că se prăbușesc pereții pe mine.

Patru traduceri stau să apară, o să iasă toate aproape deodată - vai, ce harnică o să par... Și tot ce-mi doresc e să dorm, să scap de tristeți - deși ele trebuie trăite mereu - și să scriu o poveste.

(foto: La Iași, VDN)

Licărul

Consolare.
Licărul candelei sub zăpezi, ca într-un iglu format peste noapte.
Plutim prin zăpezi până la genunchi, necălcate, nici câinii nu mai vin după noi. Totul e alb. A dispărut orice culoare de ieri. Doar acolo, sub cruce, sub flori și sub crengi, un miracol: candela pe care-am aprins-o cu o dimineață în urmă încă arde, pulsează caldă, vie și roșie sub haina albă a mormântului - o inimă.

Plânsul și râsul nostru, în prima seară, împletite frățește când vorbim despre el, la masa de la etajul al treisprezecelea - aproape în ceruri. Noi trei, la o masă de patru. Locul gol.

Ferestrele hotelului dând absolut întâmplător spre ferestrele lui. Mă întind în pat, la lumina ninsorii văd toată noaptea balconul, ferestrele lui întunecate. Și ninge, ninge mereu.

Lucrușoarele care vorbesc. Plicurile. Lingurița. Șoseta. Matrioșka.

Cafeaua din ultima zi, pentru sufletul lui de Cerșetor de cafea, în barul hotelului, și femeia care ne cere 4 lei și 50 de bani (!) pentru două cafele grozave. Nu pentru că ne vede plânse, îndoliate, pierdute. Pur și simplu, ăsta e prețul.

Trenul care gonește prin viscol și zăpezi cât casa, ca-n basme, și refuză să se blocheze, să întârzie. Doar zece minute - o cochetărie.

Emil, Cățeloi cu ochi blânzi și Pitic

E prea devreme pentru amintiri și e și prea târziu.

Dar dacă alții sapă în pământ înghețat, să săpăm și noi în noi înșine.

Mi-a fost ani de zile prietenul cel mai bun. Mi-a fost, de fapt, prieten și tată și copil, pentru o vreme îndelungată, în anii când vorbeam zi de zi. Ne bizuiam unul pe altul. Împreună am scris două cărți – atât de ușor, ni s-a întâmplat pur și simplu, ca în joacă. Nu l-am crezut nemuritor. Chiar asta-i tristețea – știam și știa că totul se termină. Ne-am văzut ultima oară la Iași, când eram în rezidență, am băut cafele, am vizitat anticarii... Am vorbit ultima oară, un pic dar esențial, acum câteva zile. Mi-a spus: „atunci m-ai salvat”. Am fost așa fericită, că am început să plâng și n-am mai putut să-i răspund la ultima replică. Habar nu aveam că ăla nu-i plâns, plânsul adevărat abia avea să urmeze. Au rămas ultimele lui cuvinte acestea, despre tandrețe, basm, comoară, salvare.

L-am întâlnit la Sibiu în 2006. Erau Colocviile Revistei Transilvania, el era pe afiș, pe mine nu știu de ce mă invitase Radu Vancu. Aveam doar un volum de proză publicat, lucram la al doilea și deja mă credeam scriitoare… Emil Brumaru a citit cu portocala în pielea goală. Avea un aer abătut și o găurică în pantofii maro. Pe acolo mi-a intrat la suflet și n-a mai plecat niciodată. I-am luat un interviu, mi-a dat adresa de e-mail. M-am plimbat năucă pe străzi. Sfârșit de septembrie, castane pe jos, melodia în suflet. Ceva se schimbase – și avea să fie pe viață.

Când să plece, în ultima zi, mi-a zis: „Vino să-ți dau o carte!”. Avea bagajul la el, în Biblioteca Astra. A deschis fermoarul și, ca să ajungă la cărți, a scotocit, a dat haine, pijamale deoparte. Cartea mirosea a pijama. I-am spus asta după o vreme. Ne amuza.

Iar peste un an și ceva, când începeam să scriem basmul nostru, treaba asta intra în poveste din primele rânduri, mirosul de pijama. Dar până la basm au fost blogurile. El scria, eu scriam. Perioada blogurilor a fost minunată. Acolo puteai să scrii netulburat, doar pentru tine și pentru încă cineva, nu era atâta expunere, nu era îmbulzeala de comentarii absurde. Eu puneam multe fotografii din plimbări. Din Sibiu. El comenta. Scria pe imagini. A scris mult atunci, cu buturugi, cu ciuperci, cu rouă, cu fire de iarbă din care se împletesc inele. A cântat locuri din Sibiu fără să fi călcat vreodată prin ele. Parcul Sub Arini, cu pârâul Trinkbach, Dumbrava… Imagini, imagini. Cerea fotografii, spunea că îi amintesc de lumea lui din Dolhasca, scria la minut, dimineața devreme, pe blog.

Într-o zi, după ce postasem un șir de fotografii, cu curți, cu pitici de ipsos, cățeloi bărboși și ciuperci, el a zis: „Tu ar trebui să scrii basm”. „Asta și vreau”, am răspuns. Atunci – era seară – am încropit pe loc pentru el o poveste. Cum aș vrea să fie basmul, despre ce. El a zis: „Hai să-l scriem împreună”. Eu mi-am zis că glumește. Dar dimineața devreme, am văzut că mi-a trimis povestea întreagă, spusă în versuri, telegrafic. M-am supărat. „Cum, deja, așa repede, și atât de puțin? Deci nu mai scriem nici un basm, asta e tot, mi-ai furat ideea și gata?” A râs. Așa era el, nerăbdător, excesiv, entuziast. Un Cățeloi care dădea din coadă până te dărâma. A zis: „Păi, eu am scris-o repede și pe toată, tu scrie-o lent, pe îndelete, cum știi tu, în proză”. Și asta am făcut. Am inventat țările în care timpul curge diferit, într-una foarte lent (asta e de fapt țara prozei, Transilvania în care era să crăp de plictiseală și izolare), alta în care curge rapid (lumea lui, a poeziei, a izbucnirilor iuți). Asta n-am povestit niciodată… Poezia trimisă de el atunci, în prima dimineață, am așezat-o la începutul basmului și, din nou, la final. Basmul reîncepe acolo unde se termină. Pe el l-a încântat treaba asta.

În fiecare zi scriam un capitol de basm. I-l trimiteam, iar când vorbeam mă întreba ce se întâmplă mai departe. Îi spuneam pe îndelete, uneori inventam pe loc, își nota. Personajele deja le inventaserăm împreună, ele existau deja pe blog, în comentariile noastre. Erau Cățeloiul, Ciupercuț, balaurul Șaptecapete, O elevă, Smeagolița, Prințesa Repede-Repede, Piticul pornic în căutarea ei… El semna cu multe dintre pseudonimele astea de basm, era totul un joc… În fiecare dimineață, îmi trimitea câteva poezii, de strecurat în capitolul de proză pe care aveam să-l scriu în ziua respectivă. Zicea: „Eu îți trimit stafidele, tu faci cozonacul”. Eu îi ziceam: „Tu îmi dai nestematele, eu le prind în coroană”. Dar nu-i plăceau pompoșeniile. Mai bine trânteai o înjurătură simpatică, la momentul potrivit (pe astea nu le-a uitat!). Și mereu așa. „Basmul Prințesei Repede-Repede” a fost gata în mai 2008. A apărut peste încă un an, în 2009, la Polirom – iată, se fac zece ani.

Dar el a continuat să scrie cu balaurul, cu personajele din basm, pentru că „Poveștile n-au cum să se termine”. Era într-o dulce inerție, nu se putea desprinde de temă. A tot scris și-a tot folosit, refolosit, până la capăt. Mă încânta.

Tot pe atunci, de prin 2007, a început să scrie cu îngeri. Îi plăcea să vorbească despre asta. Tema a tot crescut, a crescut… După „Rezervația de îngeri” spunea că i-au mai rămas peste două sute de poezii din perioada aceea. I le-am scos pe toate de pe blog pe imprimantă, i le-am aranjat pe ani, pe luni, am bifat ce intrase în basm – vreo cincizeci. Îi plăcea să fie ajutat, se lăsa ajutat, e și asta ceva, avea încredere multă.

Cândva prin 2012, cred, am alcătuit și „Cad castane din castani”. Am ținut cartea vreo doi ani înainte s-o publicăm. Din ceea ce noi discutam pe blog, decupam fragmente pentru „Suplimentul de cultură”, unde le publicam în rubrica noastră, „Diabloguri”, au fost o sută și ceva. Vorbeam zi de zi, îi scriam seara, îmi scria dimineața. Puneam și Poșta Română la treabă, stoluri de plicuri au zburat între Iași și Sibiu și invers. Cărți, mai ales cărți, dar și altele.

Avea nevoie de o ordine și o rigoare în felul în care comunicam, asta s-ar putea să pară surprinzător – chiar era. Era prăpăd dacă nu apucam să scriu în vreo seară, dacă nu își avea scrisoretul dimineața în căsuță. Dar prăpăd era și dacă nu aveam eu. Ne bizuiam unul pe celălalt, au fost ani în care s-au zidit obiceiuri.

Era capabil de un entuziasm nebunesc. Mă încuraja cu scrisul, cu tradusul, aștepta fiecare traducere, le citea, a devorat Nabokov, i-a plăcut mult „Originalul Laurei”, romanul neterminat, ultimul.
Știa să fie fericit. Era cel mai vesel om trist.

A venit și iarnă după vară, și-a venit și primăvară după iarnă. A fost greu, foarte greu uneori. Dar legătura a rămas. Uneori, un fir de iarbă e mai durabil ca argintul. Pot spune astăzi că mi-a fost, că îmi este cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată – atât de mult timp și atât de intens. Prieten nu e cuvântul potrivit, dar nici n-am nevoie de un cuvânt pentru el.

De ziua asta mi-a fost cumplit de frică mereu.

Dintr-odată mi se pare ridicol că povestesc toate astea. Pentru cine, de ce? E o dimineață atât de cenușie și rece, ieri măcar era soare.

În 2016, când am ajuns pentru prima oară la Iași, la FILIT, de cum m-am cazat –seară plumburie, ciori în copaci – am recunoscut blocul lui, privind pe fereastră. Doar din ceea ce-mi scrisese în toți ani ăia. Atunci ne-am văzut, m-a plimbat prin locurile de care îmi povestise, pe strada Cuza Vodă, pe lângă gangul cu magazinul „Exist”, care îl amuza, spunea că-i dă siguranță de câte ori intră pe acolo în curtea interioară a blocului său: „Deci e bine, exist”. I-am arătat că există și magazinul „Te iubesc”, la doi pași, nu-l știa. După colț, mi-a arătat Teatrul Național. Casa în care a stat de mult, cu părinții. Balconul. Ferestrele. Am intrat în curte, poarta era deschisă. Era acolo o minge. Era și un cufăr, pe el scria cu vopsea „Teatrul Național Iași”. Ne-am făcut o singură fotografie împreună, într-o vitrină. Apoi am mers să-și ia pâine, lapte, crenvurști de pui – așa cum îmi scria în fiecare dimineață că face. Am cumpărat crizanteme sângerii. I le-am lăsat lui și-am plecat singură la gară. Mi-a spus că se simțea urât cu florile atât de frumoase în mână. Greșea.

Anul trecut l-am văzut ultima oară, eram tot la Iași, în rezidența FILIT. M-a copleșit cu energia lui, deși era vădit slăbit, confuz uneori. Dar plin de energie. Hai acolo, hai dincolo. Haide iarăși. Îi plăcea să trăiască. Era în librării ca acasă la el. Primea cafeluța pe masa de la intrare. Mi-a dăruit o sacoșă din aceea ecologică, din librărie. „More poetry is needed”. Și Scrisorile lui Cehov, de la un anticar, deși le citisem deja, tot de la el, cu însemnările lui pe margini. Am fost la Polirom împreună, am primit cărți. Dar am tras și de plase pline de conopidă, roșii, mere și murături, din piața unde îl știau toți vânzătorii – ca să compensăm toate sacoșele cu cărțoaie luate de prin târguri și plimbate cu trenul…

Poate ar fi bine să închei așa, brusc, fiindcă oricum nu există nici o încheiere posibilă. Totul e prea mic, prea puțin – și prea mult. Plec la gară. L-am rugat să mă aștepte. Și n-aș vrea să spun altcuiva nimic din ce am să îi spun numai lui.


***


A fost odată o prinţesă,
Repede-Repede-o chema,
Într-un castel pustiu trăia,
Veşnic întinsă-n catifea
Sub baldachinul ce i-l ţese
Păianjenul zis Tra-la-la!
Veneau balauri s-o peţească
Şi cîrduri lungi de zmei urîţi
Din ţara Marelui Nagîţ,
Dar ea-i primea făcînd fîţ-fîţ
Din coapsa-i alb-dumnezeiască,
Le da cu tifla şi c-un pîrţ,
Şi chiar se transforma în broască
Ca să-i alunge de la uşe,
Şi le turna în cap cenuşe,
Apoi, mai dulce, în culcuşe,
Se tolănea cu bile pline
De muzici, fără de ruşine,
Scoţînd ţîţucile-n lumine
Ca să-i mîngîie sfîrcuri fine.
Şi-i apăsau, cu moi lăboanţe,
Scotocitorii blînzi, pe clanţe,
Să îi aducă-n tărăboanţe
Piticul Bun, rege în Franţe!
Repede-Repede-l primea,
Căci mirosea a pijama
Purtat-anume pentru ea
La butonieră c-o lalea
Mov ce în taină şi-o dorea…
Şi de atunci ei au trăit
Doar împreună, s-au iubit
Cum nici nu se mai povesteşte,
Dînsa-i făcea mîncări din peşte
Şi-umbla-n iatac în pielea goală,
Şi nu se mai ducea la şcoală
De-atît pupic şi zăpăceală…

(Emil Brumaru, introducere și încheiere, Basmul Prințesei Repede-Repede, Editura Polirom, 2009)

9 ianuarie, pentru Literomania

(Publicat pe 11 ianuarie, aici.)

Scrisoarea tristului ciuperc care dansa singur în cerc

Dragă Emil,

Nu știu nimic despre restul lumii, dar tu o să mă ierți. Așa sper. De ce aș pleca acolo, unde tu nu mai ești?
Tu ai pleca? Ah, dacă la capătul drumului ar fi întâlnirea… Peronul, panourile cu plecări și sosiri, ceasurile mari, albe, cu limbi mult prea lente, și tu așteptând acolo, și deodată râzând…
Atât de copleșitor de singură ca astăzi la prânz, când am ieșit din bibliotecă, nu-mi amintesc să mă mai fi simțit niciodată. În pagini mai e cum mai e, dar afară, în lumina rece a zilei, e insuportabil de greu.
Emil, cum de e posibilă atâta frumusețe, când tu nu mai ești să o vezi? Cum de e posibil să ningă așa, în prima zi când tu nu mai ești pe pământ? Singurul răspuns posibil ar fi că ești, ești pe undeva, ești aici.
Altfel, eu pentru cine și de ce m-aș opri în cotul râului înghețat, să fotografiez pescărușii, platanii, întinderea de zăpadă, lumina de argint?
Noi știm foarte bine, o pierdere vine după o pierdere, care vine după o pierdere, care vine după o pierdere. Dar azi? A mai fost vreodată atât de groaznic ca azi?
Am stat aseară cu Infofer și Booking deschise în față, era atât de ușor, clic, clic, dar unde să plec? Să plec de aici, unde te simt în tot ce mă înconjoară, unde îți pot vorbi, și-ți vorbesc, unde te pot vedea, și te văd, ca să ajung acolo, unde totul îmi este străin, unde e lume multă și nu-i nici un prieten, nici tu, unde m-aș simți rătăcită, îngrozitor de singură, așa cum îmi spuneai și tu că te simți în mulțimi? M-aș prăbuși.
Tu ești însă aici, la biroul de unde ți-am scris scrisori cu nemiluita și unde le-am citit pe-ale tale, seară de seară, ani la rândul așa. Prima bibliotecă, cea din Sibiu, unde te-am întâlnit prima oară, s-a făcut mică-mică și s-a așezat aici, pe un raft, ușoară ca un șoarece, lângă bila de fildeș. Cu ferestrele ei înalte, cu scaunele de piele, cu tine citind, rostogolind portocale. Biblioteca din Iași, în fața căreia ne-am văzut ultima oară, de curând, la exact unsprezece ani distanță, în aceeași zi de la sfârșit de septembrie, s-a mutat și ea aici, cu intersecția ei largă cu tot. Tu râdeai. Te suiai într-un taxi. Plecam la gară într-o clipă și eu. Și iarăși credeam că te văd pentru ultima oară. Și iarăși speram să mă înșel – doar de câte ori nu mai crezusem asta înainte?
Gări, peroane, târguri de carte, hoteluri, semafoare și treceri de pieton nesfârșite, lumina caldă a veiozei, pereți. Pătrățele vii în care ne arătam zi de zi flori proaspete și uscate, pitici de ipsos, melci de pluș, îngeri, castane, ba și pepeni murați, ouă roșii… Un vârtej peste ani. Două cărți.
Nu știu și nu vreau și nu pot să scriu despre tine așa. Nimic nu m-a pregătit pentru asta. Nici acea pierdere care venea după o pierdere care venea după o pierdere. Fiindcă tu te-ai întors de fiecare dată cumva, generos și glumeț, tandru și bun și mult mai iertător decât mine. Zilele trecute, când ți-am urat la mulți ani și să fii cățeloi blând, puternic și harnic la cărți, și ți-am trimis cartolina cu 80 și fluturi și flori, mi-ai spus dintr-o suflare mai multe decât aș fi sperat să aud. Despre comoară și basm, despre cel mai tandru gest din viața întreagă și despre salvare. Doar esență. Fără ornamente în plus. Esența esenței. N-am mai putut să-ți răspund la sfârșit, fiindcă plângeam. De-aș fi știut că ăla nu-i plâns, că plânsul abia avea să urmeze…
Mă uit în tavan și te caut, te chem, îmi vorbești, te aud și te văd. Prieten neprețuit și copil și tată și personaj de basm, cățeloi, balaur cu șapte capete, pitic – mai știi cum spuneai, când construiam basmul nostru, „Vreau să fiu eu prințesa”? –, scump se plătește pe lumea asta fericirea... Mă duc și mâine la bibliotecă, să scriu. Asta mi-ai spus întotdeauna să fac. Asta o să mă străduiesc să fac. Dar ce risipă de frumusețe în jur, Emil, ce risipă.
Te rog din tot sufletul meu de ciuperc să-mi rămâi în preajmă mereu, să-mi dai semn, să mă ierți.

Verocika

P.S.: N-am cum să nu vin – așteaptă-mă, vin cu trenul de seară.

*****

Două scrisori cu viață și moarte

18 iunie 2016

Dragă Vera,

am mare nevoie de Călătoriile lui Gulliver, ori în BPT , ori in UNIVERS, ambele fiind apărute înainte de 89.
De fapt le am, dar nu le mai găsesc prin vrafurile din casă. La mine e literalmente un prăpăd cu cărțile, nu mai știu unde sînt.
Poate îmi indici, s-ar putea să fie pe Ocazii sau pe elefant etc... să le cumpăr.
Merg greu, parcă plutesc și mă dor toții mușchii de la picioare.
Și mă înfund cu medicamente mereu.
Anul ăsta chiar văd limpede că îmbătrînesc, și din cauză ca nu vorbesc cu zilele, am uitat sau nu am suflu să scot cuvinte din gură.
Aștept romanul tău anunțat. Dar ce-s cu Scrisorile către Vera?
Îmi pare rău, enorm de rău...
De fapt numai ție pot să-ți spun cît de mare e porcăria asta de bătrînețe, fiindcă chiar asta e, plus frica de moarte...
Am scris și pe xxx (cealaltă adresă).

Te rog să răspunzi...

Aștept, aștept, aștept,

Emil

***

1 iulie 2016

Dragă Vera,

Ce să-ți scriu? De fapt doar scrisul și cititul mă fac să mă bucur. Dar astea-s alintături, vei zice. Păstrez firul acela (nu știu ce plantă e!) din Călătoriile lui Gulliver. Sînt, ca noi toți, foarte singur. Mi-e frică. Uneori nu vorbesc cu zilele și cînd încerc, pe la librării, farmacii, am un glas mic, subțire, schimbat, de mi-e și rușine... Seara îmi lăcrimează ochii, nu mă uit la tv. Posibil să fac și la celălalt ochi operație de cataractă. Anul ăsta parcă am îmbătrînit brusc. Am schimbat niște mesaje cu Bădescu, mi-a spus că ești o prozatoare extraordinară. Ții mine ce mi-ai răspuns, cînd ți-am scris că ești o mare prozatoare? Un răspuns antologic! Să ai parte de o viață lungă ca să poți scrie. Vorbesc foarte serios. Cartea aia din Arthur Seniori tot nu a venit aici. Mereu mă împotmolesc în indiferența librărițelor, mă enervez, uneori mi-e silă să mai intru. Săptămîna viitoare trebuie să mă hotărăsc dacă fac sau nu o investigație destul de nasoală, trebuie să mă adoarmă! Sînt cam dezlînat. Tot ce scriu e parcă un exercițiu pentru a putea face alt text, iar textul acela să conteze, trăiesc într-un veșnic provizorat, în așteptarea a ceva important...

M-a bucurat mult firul acela de plantă, e atît de plăpînd...

Emil

7 ianuarie 2017, pentru Suplimentul de cultură, locul unde au fost publicate dialogurile noastre pornite de pe acest blog, vreme de patru ani.

(Publicat pe 12 ianuarie, aici.)

Disperarea ne e garanția

De câțiva ani, de când m-am mutat aici, am câte un carnet pe an, nu tocmai jurnal, un biet caiet în care-mi notez foarte sumar cum se scurg zilele, cu ce se umplu ele, dacă se umplu cu ceva. Am început de dragul unui caiet frumos, cu coperte textile și ilustrat cu stampe japoneze, și din nevoia de echilibru într-o perioadă dificilă, cu pierderi - ordinea liniștește.

La fiecare capăt de an, pe ultima pagină a carnetului îmi notez inevitabil ce mi-aș dori să fac anul viitor. Ce-ar trebui să evit. Ce-ar trebui să adaug. Mă uit în urmă. Văd, la liniuță, cum și dacă am ținut drumul. Imprevizibilul se strecoară invizibil între firele drepte. Mă bucur când văd că am făcut cam ce-am vrut. Mă întristez când pricep ce nu mi-a ieșit - dar pentru asta există carnetul anului viitor.

În cușca mică și strâmtă a carnetelor, sunt scrise telegrafic toate zilele mele, de cinci ani încoace. E totul acolo. Când vreau să scriu o poveste și scrisul pare imposibil - cum pare întotdeauna atunci când nu scrii - mă uit în urmă și găsesc cum scriam, ce făceam; nu înțeleg cu adevărat cum, niciodată nu înțeleg cu adevărat cum, dar văd că era posibil, deci o să mai fie, tot după zile seci, insuportabile, oribile, în care mă detest, între traduceri lungi, între probleme de sănătate, între griji pentru părinții de departe și telefoane apocaliptice, între bruiaje ale actualității. Și asta îmi dă curaj - uite că e posibil să scrii, să trăiești în povești, să faci nefăcutul, să crești de la zero o carte, ca dintr-o cocă invizibilă, grea, în ciuda obstacolelor.

Este limpede că ăsta e lucrul pe care mi l-am dorit și mi-l doresc și acum cel mai mult. Iar în clipa în care-ți dorești cu disperare ceva, soarta începe deja să lucreze. Vă doresc să vă doriți!
Și să fiți sănătoși, și ocoliți de griji, de necazuri. Să vă faceți drumul posibil. Tot ceea ce ne dorim o să fie al nostru. Disperarea ne e garanția.

La mulți ani, cum vi-i doriți, tuturor!

(foto: VDN)

Recuperez fir

În primăverile anilor cu 8 în coadă, împlinesc vârste rotunde. De anul ăsta mi-a fost groază un pic - mi-ar fi fost și mai tare, dacă m-aș fi oprit să mă gândesc mai serios. N-am făcut-o. Ah, abia apoi m-am gândit, aș fi putut să fac și eu măcar o fotografie nud, cu o carte mare în brațe, acoperind tot ceea ce e considerat de acoperit, așa cum am văzut că făcuse Kylie Minogue la 50, folosindu-se de-o chitară... Dar o chitară are forme mult mai feminine ca o carte. Și iarăși dar: dar eu m-am ascuns foarte bine cu totul, predam o traducere, darul mi-era revenirea la poveștile mele, la cartea mea cruntă în care dezvelesc și descopăr tot ceea ce altădată consideram „de acoperit”.
Încremenită în vârsta magică de 5 ani, pe o pajiște de la margine de oraș, nu mă văd altfel acum; eram de atunci capabilă de entuziasm nebunesc și depresii. Mi-era bine când nu era nimeni în preajmă.
Azi stau pe canapea - nu pot să scriu o vorbă - și desfac rând cu rând fularul pe care l-am tricotat înainte de Crăciun. Și, cum înfășor firul gri și aspru la loc pe ghemul tot mai mare, îmi bâigui ca pescarul ce visează la pește: recuperez fir, recuperez.

Jurnaliere - cu traduceri și capăt de an

Confortul neașteptat al zilei lucrătoare, lucrurile reașezate în firescul lor. Lumina puternică a soarelui reflectată în ferestrele clădirii de vizavi și, de acolo, pătrunzând în camera mea, scoțând în evidență firicele de praf pe biroul neatins două zile.
Pagini în față, muzică în urechi.
Citesc, gata redactată de Ada Tanasă și frumos paginată la Iași, cartea pe care-am tradus-o astă-vară. O să apară în ianuarie. La Polirom, în seria de autor Vladimir Nabokov. Poate unii dintre voi se vor bucura. Pentru mine a fost ca un dar - habar nu aveam ce se ascunde sub înveliș!...

*

Scenă de peste an. Astă vară, într-o zi când mă plimbam prin Grădina Icoanei în pauza de prânz, m-am auzit strigată pe numele mic. Mi se întâmplă rar, senzația este că încă nu cunosc pe nimeni aici. Simona Popescu, mergând pe lângă bicicleta ei mică, s-a apropiat și mi-a spus că voia să-mi transmită felicitări pentru cum am tradus Foc palid.
Scena asta m-a emoționat, mi s-a părut un pic ireală. Fiindcă a devenit regulă ca la acele cărți la care ai muncit cel mai mult să nu primești nici un fel de reacții. Ai să vezi bestsellerurile internaționale traduse de tine aranjate în vitrine și-n rafturi din față, o să vezi în metrou oameni citind astfel de cărți care s-au tradus ca de la sine, au fost doar mari consumatoare de timp, însă cărțile cele mai grele, cele mai importante, cele mai frumoase și bune până la urmă, cele pentru care ai dansat pe sârmă, o să se așeze în cotloane umbrite, de unde nimeni n-o să-ți dea nici un semn.
Așa a fost cu Foc palid în 2014, așa a fost cu întregul Beckett în 2011-2012, așa e anul ăsta cu Lewis Carroll, Sylvie și Bruno - cartea asta a mutat munții în mine. Pentru tot restul lumii, e de parcă n-ar exista.
Într-un fel, e un soi de intimitate - rămâne totul așa, doar între noi.

*

La fiecare sfârșit de an, pe ultima pagină a carnetului, îmi notez că mi-aș dori ca anul viitor să traduc mai puțin. Să aleg mai cu grijă. Să accept doar ceea ce vreau. Să am mai multă putere și să refuz. Și totuși, senzația e că povestea se repetă și că sfârșesc mereu îngropată în prea multe pagini ale altora, în cărți care nu merită, în povești care n-au nimic de-a face cu mine. Din fericire, în ultimii ani, atunci când am scris și am și publicat, cărțile mele m-au ajutat să trăiesc. Mi-au asigurat luni de zile de trăit, așa cum înainte n-o făceau decât traducerile. Ține doar de mine să înclin balanța spre ele, spre scris. Împing cât pot. Luptă grea, uneori deloc grațioasă.

*

La nemți e ghinion să urezi cuiva înainte de-a fi ziua. Sunt uluită în fiecare an de avalanșa de urări, că e Crăciun, că e An Nou, că e orice altceva, cu mult înainte de-a fi timpul. Nici o legătură cu superstiția germană - e de parcă oamenii și-ar amputa cu dragă inimă zilele pe care le mai au de trăit. În loc să le strângă la piept, să le dezmierde pe îndelete, să le folosească minut cu minut - măcar și stând cu ochii în tavan, ascultându-se.
Tot mai adesea, de-a lungul acestui an, mi-am fredonat un vers venit din senin: „Nu te-ntrista 'nainte de-a fi vremea”. Căci nici în cazul tristeților nu merită să te grăbești. Sunt lucruri rele care se apropie iremediabil de noi. Dar azi, înainte de ele, încă ne mai putem veseli.

2018 în cărți

Se apropie capătul de an.
S-a adunat un turn de cărți la care mi-am adus și eu contribuția.
Mi-ar fi plăcut, poate, să fie o singură carte, și aceea numai a mea, știu că turnulețele nu-s mereu frumoase. Anul ăsta am ales liniștea, am lucrat într-o izolare foarte bună. Am tradus mai mult decât aș fi vrut, dar am avut timp, am și scris, una peste alta lucrurile arată așa.

Două antologii cu povestiri românești - una cu traduceri în germană, și alta bilingvă, cu traduceri în engleză.
Despre prima, Die Entführung aus dem Serail / Răpirea din Serai, am vorbit când a apărut. Cea de-a doua, Antologie bilingvă de proză scurtă contemporană, a apărut în toamna asta la Editura Muzeul Literaturii Române, o găsiți aici. În ambele mi-au fost selectate povestiri din volumul Roșu, roșu, catifea.
La acestea se adaugă antologia 16 prozatori de azi.lit, de la Editura Humanitas, unde am propus un fragment de roman, inedit.

Două volume colective, cu povestiri scrise anume pentru ele, la Editura Arthur. Mică istorie a unui secol mare și Selfie.

La capitolul traduceri din engleză, două apariții: Forma apei și Sylvie și Bruno, ambele la Polirom și traduse în mare parte anul trecut (cu Forma apei am trecut dintr-un an în altul).
Anul ăsta am tradus alte trei cărți. O să apară cam toate deodată, foarte curând: Visele insomniacului de Vladimir Nabokov, la Editura Polirom, o carte pe care o ador; Sonata Gustav de Rose Tremain și Dragoste și năruire de Paula McLain, la Editura Humanitas Fiction - pe cea din urmă mă bucur să o văd în topurile străine cu cele mai bune cărți ale anului 2018.
A fost un pic prea mult pentru mine - 1,9 milioane semne traduse, adică 1.150 de pagini - și anul viitor sper să traduc mai puțin. Am foarte mare nevoie să mă opresc și să mă redescopăr pe mine.

Încântată să trec dintr-un an în altul fără absolut nici o cocoașă în spinare: totul e terminat, finisat și predat.

Deși n-am publicat nici o carte a mea, scrisul a mers binișor. N-a existat dorința să public. Anii precedenți, cu câte o carte nouă în fiecare (Sălbăția în 2016, Isidor în 2017), fuseseră prea solicitanți, cu turnee, lansări, festivaluri, prea multă expunere. O nevoie tot mai mare să fiu așa cum sunt, să stau departe de aglomerație, de vârtej, de vorbărie, de public. În a doua parte a anului, am anulat tot ce înseamnă ieșire în public. Contul de FB a stat deschis doar vreo două luni și-un pic din tot anul. S-au adunat pagini de roman, câteva povestiri, multe planuri. Am reușit să citesc mai mult ca în alți ani. Am făcut fotografii, m-am plimbat, m-am gândit, am cântat. Am avut parte și de un refuz, și de o problemă de sănătate rămasă nerezolvată. Încă mai sper să-mi revină din senin simțul pe care l-am pierdut și pe care tratamentele nu mi l-au adus înapoi.

Abia aștept să rup ultima pagină din calendar, ba chiar să-l arunc cu totul, să șterg praful de pe masă, să fie scris „întâi a-ntâia” pe o pagină albă. Paginile albe sunt întotdeauna atât de promițătoare. Numai de-aș ști încotro să apuc.

Câștigătorii concursului de manuscrise Polirom Junior: un cîștigător și o mențiune specială a juriului

Editura Polirom anunță rezultatele Concursului de manuscrise de literatură pentru copii, ediția 2018, concurs lansat în data de 13 iulie a.c. Juriul a fost format din scriitoarea și traducătoarea Veronica D. Niculescu, Raluca Selejan și Oana Doboși-Potcoavă de la Librăria La Două Bufnițe din Timișoara, precum și din membrii redacției Polirom Junior.

Astfel, cîștigătorul primei ediții a Concursului de manuscrise de literatură pentru copii Polirom Junior este Călin Torsan – romanul Vrăjitorul dințos.

Juriul a decis însă să acorde și o mențiune specială la această primă ediție, mențiune care merge către Diana Geacăr – romanul Ce văd dragonii.

Ambele romane vor fi publicate în primăvara anului 2019, în colecția „Junior” a Editurii Polirom.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Junior” a Editurii Polirom, despre ediția I a concursului: „Am fost surprinși de numărul mare de manuscrise sosite în inbox, dar și de calitatea lor: am avut de ales dintre peste 80 de potențiale cărți, acoperind zone foarte diferite tematic și stilistic. Romanul lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos, a întrunit unanimitatea voturilor, iar cel al Dianei Geacăr ni s-a părut a aduce o notă de melancolie și lirism, note ce lipseau majorității manuscriselor înscrise în concurs, lucru ce ne-a convins să susținem publicarea lui, cu mențiunea specială a juriului. Ni se pare mai mult decât îmbucurător că atât manuscrisul premiat, cât și cel care a primit mențiune au ca autori doi scriitori cunoscuți. Lucrul acesta ne certifică faptul că literatura pentru copii e o zonă care atrage din ce în ce mai mult nu doar publicul, cât și creatorii din zona mainstream a literaturii.”

Veronica D. Niculescu despre Vrăjitorul dințos, de Călin Torsan: „«Pit era un tip atipic. Un pitic apatic.», așa începe cartea lui Călin Torsan, Vrăjitorul dințos. Pe mine m-a prins de la primele rânduri și nu m-a dezamăgit o clipă, până la capăt. O apariție specială, între zecile de volume jurizate. Mare bucurie când, în seara votului final, am descoperit că toți membrii juriului o votaseră pentru primul loc. O poveste amuzantă, cu un băiat palid care are părinți ocupați și un laptop cu jocuri. O poveste care se petrece chiar lângă tine și care subminează clișee. Nu putem decât să sperăm că micuții cititori vor fi la fel de încântați ca și noi de povestea misteriosului, marelui, atotputernicului Vrăjitor dințos, care e parte zi de zi din viețile noastre.”

Oana Doboși-Potcoavă & Raluca Selejan despre Ce văd dragonii, de Diana Geacăr: „Romanul Dianei Geacăr, Ce văd dragonii, ne-a captivat pe amândouă încă de la primele pagini, povestindu-ne uneia celeilalte aproape în fiecare zi despre ținutul în care lumea poveștilor atât de îndrăgite de noi și cea a jocurilor pe calculator se contopesc în aventuri fantastice. Ne-a plăcut pentru povestea actuală care își va purta cititorii juniori într-o aventură cu troli, dragoni, porci spinoși, pești vorbitori și patru statui cărora li se mai spune și Spaime. Credem că romanul Dianei Geacăr și-a găsit locul în colecția „Junior”, o colecție dedicată copiilor și adolescenților care cred în puterea imaginației și cărora le place să citească poveștile cu creionul în mână.”.

Întregul comunicat al Editurii Polirom, aici.

Povestiri, ateliere, concursuri

În ultima perioadă, am citit, corectat, jurizat texte ale altora.

• Plăcut impresionată de noua serie de cursanți de la atelierul de scriere creativă - Creative Writing Sundays, organizat de Revista de Povestiri a Siminei Diaconu. Din punctul meu de vedere, seria aceasta este de departe cea mai bună dintre toate cu care am lucrat până acum. Așa că las aici și numele câtorva participanți, cu speranța că în curând o să le vedem pe coperta unui volum. Din cele douăzeci și două de povestiri scrise pentru tema propusă („Întâlnire în pădure”), am ales cinci publicabile în revistă. Sunt semnate de Alin Buzoianu, Gabriela Anton, Veronica Stănică, Andrei Constantin și Muller Onofrei. Dar întreaga serie m-a impresionat.

• Alte douăzeci și două de povestiri au fost înscrise în Concursul trimestrial al Revistei de povestiri. Am ales două câștigătoare, plus o mențiune. Le aflați de aici. Povestirea de pe locul I, scrisă de Andreea Drăghici (după cum aveam să aflu abia după, căci eu am primit toate textele fără semnături), poate fi citită aici.

• Pe de altă parte, pe ultima sută de metri se află concursul de manuscrise al Polirom Junior, unde căutăm un roman cu stea în frunte printre zecile de volume trimise. Câștigătorul va fi anunțat de editură la începutul săptămânii viitoare. Eu mi-am ales deja favoritul - de fapt, am o listă scurtă cu patru favoriți, dar pe unul îl văd detașându-se clar. Rămâne însă de văzut ce o să iasă la final, după ce punem cap la cap propunerile tuturor membrilor juriului.

***

Mă bucur că una dintre cele mai recente povestiri ale mele, „Timbrul”, este considerată vârf al volumului pentru care a fost scrisă, Mică istorie a unui secol mare. Cronica lui Marius Chivu în Dilema veche, aici. „Timbrul” este, din punctul meu de vedere, atât continuarea unei cărți mai vechi, cât și începutul unei noi cărți, deja construită în minte. Asta dacă mai ajung și eu vreodată să mă opresc din tradus, din jurizat, din bolit, și să scriu. :)

O altă povestire nouă, o jucărie animalieră complet diferită de romanul din care public ici și colo fragmente, o să apară într-un număr viitor al revistei Iocan.

Iar altă povestire inedită o să fie inclusă într-un manual de limba română, pentru clasa a VII-a, la care se lucrează acum. Este, de fapt, chiar povestirea care deschide manualul. Dar, despre toate astea, într-un episod viitor.

Fragment

...și de-acum deja ai în față bulevardul, uite-l, o ultimă înșiruire de case și ajungi la el și la stația de tramvai de pe colț, unde era o agenție Loto, dar acum nu mai e decât un spațiu părăsit, cu draperii cenușii atârnând dezolant la ferestrele cu afișe care încă promit un câștig fabulos – 15 miliarde de lei la Noroc –, la pompa de apă din care nu mai există decât cuva de fontă, brațul ondulat a dispărut fără urmă, iar pe colțul opus, cum înaintezi pe linia de tramvai, pe drumul cel drept, se află localul unde-au băut generații de-a rândul, începând cu mult timp înaintea bunicului meu și continuând și acum, iar pe un zid exterior e telefonul public, portocaliu cu receptor de ebonită, care afișează pe ecran mesajul „Telefon nefuncțional”, un fel de „Ich sterbe” – spre deosebire de marea majoritate a telefoanelor publice din țară care n-au mai zis nici atât, au murit fără ca măcar să-și dea seama ce li se întâmplă. Iar noi le-am lăsat să moară, cum am lăsat și telefoanele din casă, cu disc, și tutungeriile, centrele de remaiat ciorapi, adevăratele mercerii, ceasurile mecanice ticăind cu rubine în craniile lor, cum mor și vor muri cinematografele, cofetăriile, poate teatrele și teatrele de păpuși, cu semiluni de carton pe care se leagănă veșnic crăiese cu păr de lamé, fotografiile cu margini dantelat decupate, precum și foarfecile care nășteau asemenea margini, poate chiar cărțile, cele în care supraviețuiesc denumirile tuturor acestor lucruri care-au murit, țiterele, poate chiar viorile și pianele, numai cârciuma asta va rămâne pe străduța asta an după an încă mult timp de acum înainte, dovadă fiind chiar acel „mult-timp-înaintea-bunicului”, iar din când în când, exact ca în copilăria mamei mele – de parcă o mână glumeață ar lua timpul și-ar face o buclă din el, unind anii ‘50 dintr-un secol cu anii ’20 ai secolului următor –, din localul de pe colț, numit simplu, „La Colț”, o să iasă cu pași clătinați un bătrân cu ochi umezi și nas roșu, care-o să arunce un pumn de bomboane în aer strigând aproximativ aceleași cuvinte pe care le-a auzit și el când era mic, făcând astfel copilașii de pe o rază de treizeci de metri să se adune iarăși în locul ăsta ca păsările, pentru a le ciuguli de pe jos.

- un capitol din romanul în lucru a apărut astăzi în Literomania, îl puteți citi aici.

Am ales și pentru revista online și pentru antologia recent apărută pasaje bloc, ceva mai dificile la lectură, mai ales scoase din context, din casa lor care e cartea. Aș fi putut alege cu ușurință capitole vioaie, cu mult dialog, funcționând ca povestiri, poate chiar ca scenete, însă în cazul acela mi s-ar fi părut și mai tristă ruptura de întreg și etalarea lor ca reprezentative. Este vorba de un roman lung, a cărui acțiune se derulează în doar câteva zile. Tot ceea ce scriu în ultimii ani este o retragere din fața grabei, a cititului și-a trăitului în diagonală, pe fugă, pe suprafețe comode. Mi se pare important, când rup o bucățică și arăt înainte de-a fi venit vremea arătatului, să fie măcar ceva ce pledează pentru grijă, migală, atenție, lentoare. Dacă se bucură și un singur om, dacă și un singur om înțelege ce se află între sforile mele legate, între drumurile mele prin locuri care mor, care au și murit, mie mi-e bine.

Cartea săptămânii, brândușe, nimic

„Spre văi de jad și sălbăție” e Cartea săptămânii pe Literomania. Cu un text de Adina Dinițoiu, aici. Mulțumesc.

Brândușele vor frig ca să-nflorească. Și au înflorit, în vânt, la umbra copacului lor, în ciuda verii indiene și-a greblelor puse pe rele.

Unul dintre puii lui Gregoire de anul ăsta poposește pentru prima oară pe pervaz. Îl văd de aproape, atât de înalt, este probabil băiat, are ochii negri și mari, e încă pestriț, o să mai fie așa încă doi ani, și o are alături pe mama fără picior, cea ținută la distanță pe vremea cuibului, cea defectă, cea respinsă. A făcut ea cumva și i-a spus, în toate săptămânile de după zborul din cuib, că ea îi e mamă, iar el a înțeles.

Traduceri interminabile. Lecturi de nevoie - în căutarea unei povești minunate, sperând s-o găsesc, răsfoiesc zeci de volume pentru copii fără personaje memorabile sau adorabile, fără originalitate, fără umor. Desene animate prin Paris, aventuri de filme americane, nelipsitele vrăjitoare, pisicuțele, șoriceii - riști să adormi numai parcurgând titlurile. Groaza și mila și o căruță de întrebări.

Aș vrea să văd S. și H. publicate, de astă dată împreună, într-o ediție elegantă, frumos difuzată. Stau prea mult singură între patru pereți și mi se pare o grozăvie să trimit un e-mail care să spargă coaja, să solicite, să propună, să lanseze, să mă scoată de-aici.

Povești noi - Timbrul, Dublu selfie, o antologie de proză

În ultima vreme am scris povestiri. O parte dintre ele apar în toamna asta, în diferite volume colective.
Prima apariție este „Timbrul”, inclusă în volumul Mică istorie a unui secol mare, coordonat de Monica Onojescu și publicat la Editura Arthur. O povestire lungă cu aer vintage, care se desfășoară în 1982 și cred că este rudă cu cele din Roșu, roșu, catifea.

Altă povestire, „Dublu selfie la o fereastră înaltă”, este inclusă în volumul Selfie (Seniorii), coordonat de Florentina Sâmihăian, tot la Editura Arthur.

Un fragment dintr-un roman, căruia o să-i spun deocamdată în lucru, va fi publicat în antologia 16 prozatori de azi.lit, realizată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanitas.

Mulțumiri celor care m-au invitat să particip cu povești: Horia Corcheș, Florentina Sâmihăian, Andreea Răsuceanu.
Cele trei cărți se lansează la Târgul Gaudeamus vineri, sâmbătă și duminică (16, 17, 18 noiembrie).