Au început înscrierile pentru atelierele de scriere creativă Creative Writing Sundays, oganizate de asociația Brain Fitness și Revista de Povestiri. Întâlnirile au loc o dată la două săptămâni, iar invitații seriei sunt: Cezar Paul-Bădescu (20 septembrie), Vasile Ernu (4 octombrie), Veronica D. Niculescu (18 octombrie), Maria Manolescu (1 noiembrie), Marius Chivu (15 noiembrie).
O să fie cu teme date din timp, discuții pe texte, iar cele mai interesante povestiri se vor publica.
Detalii despre înscrieri, aici. Și despre cum se desfășoară bătăliile, aici.
6 septembrie 2015
1 septembrie 2015
O iotă
Mi se părea atît de ridicol, cîndva, felul în care un bun prieten punea la suflet premiile, nominalizările care nu duc la premii, toate aiurelile astea. Te ții de prostii, îmi venea să îi zic, și chiar îi ziceam, și poate de aceea pleca și continua să se țină de prostii acolo unde nu se mai auzea vocea mea.
E abracadabrant să îți pese de nominalizări și de premii cînd e vorba de cărțile tale, de scrisul tău. Însă cu traducerile - atenție la vorbe și la gînduri - ai zice că lucrurile par să stea un pic altfel. Aici e muncă - opera altuia, abia apoi munca ta, pe cale strîns croită. Și exact de aceea mai ușor de estimat ce și cum. Dar tot de aceea la fel sau mult mai penibil să aștepți recompense.
După douăzeci de cărți traduse, rămîn o amatoare - am început ceea ce-am început din întîmplare și dragoste și habar n-am cît o să țină povestea -, dar simt pe pielea mea niște treburi. Putem împărți în două categorii mari și late cărțile traduse: cele normale și cele îngrozitor de dificile. Cele „normale” sînt pînă la urmă toate la fel, oricîte obstacole sînt acolo, prin ele - se fac. Dar cele dificile cu adevărat pot fi dificile în fel și chip, în iad și chip. Sînt ferecate cu lacăte și lanțuri și cu spaime și cu chin și cu griji, nu e doar stat interminabil pe scaun și muncit și migălit pînă-ți ies ochii din cap și-ți cresc chisturi la încheieturile mîinilor, boala pianiștilor. Eu cred că am avut de-a face doar cu două astfel de cărți, în care abia am îndrăznit să intru și din care n-am știut dacă o să mai ies. Dar toate celelalte, chiar toate, oricît de buni autorii, oricît de geniale cărțile, intră la normale - din punct de vedere al tradusului - adică te așezi și, lucrînd zi de zi, știi că ajungi inevitabil la capăt. Așa e de mare distanța, adică, între o categorie și alta. Două galaxii diferite.
La categoria normale, într-un sac în care dacă vrem putem cotrobăi și împărți pe multe secțiuni, eu pun și unele cărți dificile care nu mai sînt la prima traducere. Deja desțelenite de un pionier - deja deschis drumul, scoase rădăcinile, nivelat terenul, și foarte adesea drumul nou șerpuind peste cel vechi - vezi mai ales traducerile de poezie, unde întîlnești, urmărind un anume cuvînt din original care-ți trebuie într-un context sau altul, tot capra bezmetică introdusă artificial de primul traducător, și în a cincea traducere. E cu totul altceva să sapi în piatra dură a cărții vechi, rămasă nouă și azi, pe unde n-a călcat nimeni cu zecile de ani, și pe unde nu s-a încumetat nimeni fiindcă toți au avut ceva mai mult instinct de conservare ca tine.
Acum, că se încheie în sfîrșit tămbălăul anual al tuturor premiilor posibile și imposibile, o să zic: la noi e ca și cum Foc palid n-a apărut. La noi e ca și cum întregul Beckett din engleză n-a apărut. Vestea bună e că m-am temut degeaba.
E atît de ridicol cum ești întrebat din cînd în cînd prin interviuri dacă se poate trăi din traduceri, și cum trebuie să spui iar și iar că nu contează x lei pe pagină, că nu contează y ore pe pagină, nu spune cît egal cu x, nu spune cît egal cu y, tu faci ceea ce îți place și-ți trebuie să faci, e o alegere, e o bucurie - oblon tras peste restul, căci cui îi pasă cu adevărat ce e dincoace? Însă discuțiile cu premiile sînt și mai ridicole decît cele despre trăit și tarife. Traducătorii nu se gîndesc la premii. Traducătorii nu au nici măcar salarii. Traducătorii nu dorm de grija unui vers sub al cărui picior trebuie pusă o hîrtiuță împăturită, ca să nu se mai clatine orchestra. Și de grija unor reacții excesive - care nici măcar nu vor veni niciodată. Cu cît va fi cartea mai dificilă, mai veche, mai inaccesibilă, cu atît va fi mai lipsită de receptare. O soartă în reluare, în fond - ce-a pătimit autorul cîndva să trăiască din nou și pîrlitul de traducător. Specialiștii o vor ocoli cu înțelepciune - „ce poți să mai spui despre B.?”, grăbiții internăuți chipurile pasionați de lecturi o vor da deoparte cu un deget - „nu mi-a plăcut fiindcă n-am înțeles” sau „ah, nu e cartonată?”.
Ce vreau să spun? Nimic.
Cred că mi-aș dori să nu spun nimic.
Dar dacă aș putea vorbi cu acel prieten, i-aș zice că acum am învățat și mai bine: chiar e doar o aiureală, nu sînt decît niște oameni la capătul tubului, acolo, în jurii. Tu ești aici, pe scaun, cu coloana dureroasă, cu ochii nemaivăzînd fără ochelari, cu mințile vraiște, cu cărțile tale zăcînd neîncheiate, un șoarec tot mai izolat, cu timpul halindu-ți din picioare, din cap și din coadă (și sînt atîția ca tine, și de obicei tac ca și tine), iar ceilalți sînt dincolo, cu salarii - firești, cu birouri - firești, cu concedii plătite - firești, cu asigurări medicale - firești, cu amiciții - așa de firești și umane, și cu niște diplome de carton - abia acestea împotriva naturii. Nici una dintre ele, niciodată, n-o să poată să conteze o iotă.
Nu se-abate Watt o iotă.
Însă de la ce?
Bucuria amară o cunoaștem doar noi.
E abracadabrant să îți pese de nominalizări și de premii cînd e vorba de cărțile tale, de scrisul tău. Însă cu traducerile - atenție la vorbe și la gînduri - ai zice că lucrurile par să stea un pic altfel. Aici e muncă - opera altuia, abia apoi munca ta, pe cale strîns croită. Și exact de aceea mai ușor de estimat ce și cum. Dar tot de aceea la fel sau mult mai penibil să aștepți recompense.
După douăzeci de cărți traduse, rămîn o amatoare - am început ceea ce-am început din întîmplare și dragoste și habar n-am cît o să țină povestea -, dar simt pe pielea mea niște treburi. Putem împărți în două categorii mari și late cărțile traduse: cele normale și cele îngrozitor de dificile. Cele „normale” sînt pînă la urmă toate la fel, oricîte obstacole sînt acolo, prin ele - se fac. Dar cele dificile cu adevărat pot fi dificile în fel și chip, în iad și chip. Sînt ferecate cu lacăte și lanțuri și cu spaime și cu chin și cu griji, nu e doar stat interminabil pe scaun și muncit și migălit pînă-ți ies ochii din cap și-ți cresc chisturi la încheieturile mîinilor, boala pianiștilor. Eu cred că am avut de-a face doar cu două astfel de cărți, în care abia am îndrăznit să intru și din care n-am știut dacă o să mai ies. Dar toate celelalte, chiar toate, oricît de buni autorii, oricît de geniale cărțile, intră la normale - din punct de vedere al tradusului - adică te așezi și, lucrînd zi de zi, știi că ajungi inevitabil la capăt. Așa e de mare distanța, adică, între o categorie și alta. Două galaxii diferite.
La categoria normale, într-un sac în care dacă vrem putem cotrobăi și împărți pe multe secțiuni, eu pun și unele cărți dificile care nu mai sînt la prima traducere. Deja desțelenite de un pionier - deja deschis drumul, scoase rădăcinile, nivelat terenul, și foarte adesea drumul nou șerpuind peste cel vechi - vezi mai ales traducerile de poezie, unde întîlnești, urmărind un anume cuvînt din original care-ți trebuie într-un context sau altul, tot capra bezmetică introdusă artificial de primul traducător, și în a cincea traducere. E cu totul altceva să sapi în piatra dură a cărții vechi, rămasă nouă și azi, pe unde n-a călcat nimeni cu zecile de ani, și pe unde nu s-a încumetat nimeni fiindcă toți au avut ceva mai mult instinct de conservare ca tine.
Acum, că se încheie în sfîrșit tămbălăul anual al tuturor premiilor posibile și imposibile, o să zic: la noi e ca și cum Foc palid n-a apărut. La noi e ca și cum întregul Beckett din engleză n-a apărut. Vestea bună e că m-am temut degeaba.
E atît de ridicol cum ești întrebat din cînd în cînd prin interviuri dacă se poate trăi din traduceri, și cum trebuie să spui iar și iar că nu contează x lei pe pagină, că nu contează y ore pe pagină, nu spune cît egal cu x, nu spune cît egal cu y, tu faci ceea ce îți place și-ți trebuie să faci, e o alegere, e o bucurie - oblon tras peste restul, căci cui îi pasă cu adevărat ce e dincoace? Însă discuțiile cu premiile sînt și mai ridicole decît cele despre trăit și tarife. Traducătorii nu se gîndesc la premii. Traducătorii nu au nici măcar salarii. Traducătorii nu dorm de grija unui vers sub al cărui picior trebuie pusă o hîrtiuță împăturită, ca să nu se mai clatine orchestra. Și de grija unor reacții excesive - care nici măcar nu vor veni niciodată. Cu cît va fi cartea mai dificilă, mai veche, mai inaccesibilă, cu atît va fi mai lipsită de receptare. O soartă în reluare, în fond - ce-a pătimit autorul cîndva să trăiască din nou și pîrlitul de traducător. Specialiștii o vor ocoli cu înțelepciune - „ce poți să mai spui despre B.?”, grăbiții internăuți chipurile pasionați de lecturi o vor da deoparte cu un deget - „nu mi-a plăcut fiindcă n-am înțeles” sau „ah, nu e cartonată?”.
Ce vreau să spun? Nimic.
Cred că mi-aș dori să nu spun nimic.
Dar dacă aș putea vorbi cu acel prieten, i-aș zice că acum am învățat și mai bine: chiar e doar o aiureală, nu sînt decît niște oameni la capătul tubului, acolo, în jurii. Tu ești aici, pe scaun, cu coloana dureroasă, cu ochii nemaivăzînd fără ochelari, cu mințile vraiște, cu cărțile tale zăcînd neîncheiate, un șoarec tot mai izolat, cu timpul halindu-ți din picioare, din cap și din coadă (și sînt atîția ca tine, și de obicei tac ca și tine), iar ceilalți sînt dincolo, cu salarii - firești, cu birouri - firești, cu concedii plătite - firești, cu asigurări medicale - firești, cu amiciții - așa de firești și umane, și cu niște diplome de carton - abia acestea împotriva naturii. Nici una dintre ele, niciodată, n-o să poată să conteze o iotă.
Nu se-abate Watt o iotă.
Însă de la ce?
Bucuria amară o cunoaștem doar noi.
Fragment
Şi din nou: ah, dar ce-mi păsa mie de toate astea atunci?
Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.
Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea verde de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.
Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.
Dincolo, în bucătărie, mama scotea uneori un cântar, şi în plasa de sfoară a acestuia se culcuşea câte-un bebeluş, copilul nou-născut al vreunei vecine, şi atunci mă lipeam de marginea mesei şi priveam nesătulă, ascultam scâncetele mâncată de-un soi dureros de fericire, şi îmi doream ca acest copil mic, atât de curat şi de roz, cu tălpi neumblate, să fie fratele meu, iar el să mă ţină mereu un pic mai în urmă, în lumea cea mică, cea bună. Mă rugam, mă rugam, dar nu împreunând mâinile, ci strângând separat pumnişorii. Iar peste o vreme, curând, peste o săptămână, peste două, sigur revenea copilaşul – poate acela, poate altul – mai dolofan şi mai roz, întotdeauna micuţ, întotdeauna mai mic decât mine. Dar tot nu era fratele meu. Şi poate mai bine aşa, fiindcă astfel n-am fost alungată, ca un lucru impur care tulbură apele, de cel care mi-ar fi întrezărit într-o zi în subţiori murdăria.
(SVJS - fragment dintr-un volum în pregătire)
Eu goneam prin labirintul verde de sălbăţie şi de jad ca un câine care o rupe la fugă de cum prinde poarta curţii deschisă, fiindcă de-acum cunoaşte drumul spre mare şi cu ochii închişi, şi goneşte cât poate de iute, departe, tot mai departe de casă, înghiţind hulpav hălci zdrenţuite de aer, cu limba fluturându-i şi şiroind ca o eşarfă pusă pe sârmă în bătaia soarelui, ieşind mai întâi de pe stradă, şi ieşind apoi din cartier, şi ieşind în câmpul deschis, şi străbătându-l, şi intrând între tufe, şi ieşind dintre tufe, salt însăilat după salt, şi gonind printre ierburi, şi ieşind dintre ierburi, dintre albăstrele, din trifoi, scuturând păpădii, adunând în blană ciulini, speriind șopârle și gâze, şi gonind printre pietre, răscolind stratul de gresie şi cuarţ, şi răscolind dunele de nisip, şi închizând ochii în ultima clipă, şi astfel aruncându-se-n valuri, cu un scâncet prelung.
Câinele pe care nu l-am avut niciodată, câinele care sunt eu. Doar că eu mă trânteam acolo, între ierburi. Acolo scânceam şi mă rugam să nu cresc niciodată. De fapt, traversam infinitul dintre uşa apartamentului nostru de la parter şi întinderea verde de lângă bloc, trecând prin holul cimentat, rece, cu rândurile de cutii poştale pe zidul din dreapta, proptindu-mă cu umărul şi împingând cu tot corpul în uşa grea de fier vopsită în verde, şi apoi sărind din trei paşi peste aleea din faţa blocului, cu cele două băncuţe, unde uneori erau femei, cu cărucioare sau fără, smucind din andrele ca să li se rostogolească ghemele colorate sau stând pur şi simplu cu mâinile-n sân, în capoatele lor umede pe burtă, dar şi mai adesea era gol, ce fericire, nici un bună ziua, nici un săru-mâna, şi atunci mă aruncam în valurile oceanului de ierburi enorme, pâlcuri înalte şi dese populate cu mii de fiinţe minuscule, dar nici una fiinţă umană, dincolo de care se întindeau câmpurile şi văile, de n-aş mai fi ieşit niciodată de-acolo.
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
Dar cât de uşor se prăbuşea acest univers, atunci când un singur copil ieşit la joacă mă descoperea şi mi se alătura, întrebând ce mai fac sau ce fac, vrând să facă şi el, plictisitul. Deodată pământul de sub tine era rece şi umed, iarba culcată, tu fără rost.
Cu unghiile încadrate de jad, verdeaţă şi ţărână, mă cufundam în cada umplută de mama, regina-dădacă, la capătul prea timpuriu al zilei de vară – dar e încă lumină! – şi atunci, curăţată de mâna ei fermă care-mi scormonea şi între cele mai tainice pliuri, atunci învăţam încă un pic din urâţenia marelui. Observam dezastrul pe care ţi-l putea provoca trecerea unui singur an: căci o vedeam pe biata, splendida Sorana crescând cu un pas înaintea mea, şi pe cât de lungi erau zilele noastre atunci, pe atât de iute constatam cum i se schimba corpul surorii, şi ce dezolare imensă era să observ transformările infime dar permanente ale unui corp care-mi semănase ieri şi alaltăieri, ce groază, ce spaimă să văd ce aş putea deveni într-un an: ce e dolofan subţiindu-se, ce e trandafiriu albindu-se, ce e mai alb și mai alb întunecându-se – până în ziua când spaima asta, mascată parşiv în simple mofturi de fetiţă, m-a făcut să refuz cu îndârjire să ne mai îmbăiem laolaltă. Am rămas singură, eu cu toţi peştii aceia uimiți pictaţi pe pereţi.
Dincolo, în bucătărie, mama scotea uneori un cântar, şi în plasa de sfoară a acestuia se culcuşea câte-un bebeluş, copilul nou-născut al vreunei vecine, şi atunci mă lipeam de marginea mesei şi priveam nesătulă, ascultam scâncetele mâncată de-un soi dureros de fericire, şi îmi doream ca acest copil mic, atât de curat şi de roz, cu tălpi neumblate, să fie fratele meu, iar el să mă ţină mereu un pic mai în urmă, în lumea cea mică, cea bună. Mă rugam, mă rugam, dar nu împreunând mâinile, ci strângând separat pumnişorii. Iar peste o vreme, curând, peste o săptămână, peste două, sigur revenea copilaşul – poate acela, poate altul – mai dolofan şi mai roz, întotdeauna micuţ, întotdeauna mai mic decât mine. Dar tot nu era fratele meu. Şi poate mai bine aşa, fiindcă astfel n-am fost alungată, ca un lucru impur care tulbură apele, de cel care mi-ar fi întrezărit într-o zi în subţiori murdăria.
(SVJS - fragment dintr-un volum în pregătire)
30 august 2015
Vacanță într-un sat
Ochii verzi ai pisicii din tren, privind pe fereastră. Florile presate ițindu-se din cartea ta luată de la anticariat. Fata cu cercel de perlă, Vermeer, cartea mea. Așa începe vacanța. Și-apoi: Taximetristul gonind între gara din Sibiu și satul unde am hotărît să petrecem cîteva zile. Balconul, rîndunelele dînd roată în stoluri, puii la fel de mari cît adulții, apărînd un cuib ce va fi foarte curînd părăsit, mirați de aceste două ființe ivite deodată aici. Cerul imens, dealurile de jur împrejur, pădurile, brazii. Căruțele, caii tropăind încolo și-ncoace, nechezînd îndărătnic sau vitejește, ba o mîrțoagă maro, ba un armăsar sur cu coamă de vînt. Drumul de țărînă, copiii sărmani venind la orele prînzului la magazin, încercînd – și reușind cumva, mereu veseli – să împartă un leu sau doi la trei guri, niciodată numărînd mai departe de trei. Bătrîna cu batic, o liniuță cu capăt curbat înaintînd pe drumul ăsta aspru cu nume ridicol, Strada Artei, unde s-a ridicat probabil peste noapte pensiunea. Etajul de sus neterminat, cărămizile nude, ecoul, glasul cucuvelei în fiecare noapte, așa de aproape, insistent și puternic. Stelele. Luna. Grădina din pantă, cu dovleci lunguieți și flori de ochiul boului, colorîndu-ne argintul fiecărei dimineți. Drumul spre lac, pontonul trosnind fierbinte sub tălpi, sarea uscîndu-se groasă, cenușie pe pielea prea albă. Copiii. Invalizii. Nemții. Țiganii. Plimbările în sat. Casele splendide, ruinele, zidurile scorojite, căzute, salvate sau încă așteptînd o salvare – de închiriat, de vînzare. Odăile pustii, cu scînduri, lighene, cocoloașe de ziare și cîrpe, amprente de vieți care s-au dus undeva, poate niciunde. Soarele după-amiezii, praful ridicat de un camion încărcat cu baloți de fîn, mirosul de balegă, bețivii de la unicul birt. Castelul uluit, cu găuri în loc de ferestre, în depărtare. Pîrîul puturos, un fluture roșcat poposind pe ciulini, ciulini între brusturi. Lacul verde, altă dimineață, și-altă dimineață, inele concentrice pornind dinspre tine, nici un alt înotător, nici un glas. Trandafir cu petale negre în baltă, descoperit cînd dau să mă întorc pe unde-am venit – mîl înflorit. Dîmbul magnific de nisip și sare, cu valuri de verde în creștet, tălpile dînd ocol, încălzindu-se pe hărțile sărate și strălucitoare crestate de secetă. Plaja miniaturală de pe partea cealaltă a lacului verde, trei pietricele translucide în pumn și hai, înoată așa înapoi, spre malul înalt, cu trepte săpate în pămînt. Cetele de copii din după-amiezele lungi, mîinile lor construind castele de nămol, vocile lor, numele lor, buclele lor, niște frunzulițe uscîndu-se înfipte la capătul unor bețe, decorînd castele care trăiesc o singură zi. Drumul spre haltă pe înserat, calul priponit speriindu-se cînd eu mă sperii de el, cucuveaua strigînd și apoi fîlfîind dintre pini, șinele năpădite de buruieni prețioase, două bănci, nici un călător, ghișeul ca o rană închisă, un cîine scotocind cocoșat printre gardurile vii după niște motani ceferiști, prima castană pe asfalt, scările de piatră ale fostului camping aproape înghițite de pămînt și de ierburi, și iarăși înapoi, fumul înălțîndu-se departe pe dealuri, dincolo de case, spre cimitir, calul negru păscînd pe lîngă lacul fără fund, și undeva ascunse, și rămase astfel, lacul vrăjitoarelor, lacul mîțelor, și toate acestea devenind, într-o vineri la prînz, odată cu trenul care întîrzie foarte puțin, amintire.
Text publicat și în Adevărul.
(foto VDN)
Text publicat și în Adevărul.
(foto VDN)
16 august 2015
10 august 2015
Puncte
Uitasem cât de plăcută poate fi greutatea unui trup cald de pisică abandonându-ți-se în brațe când stai și privești pe fereastră, cuibărindu-și botul în palma ta când uiți să mai mângâi, căutând cu fruntea clanța ușii de la balcon pentru a spune: tu, totul și toate, ființe sau obiecte, sunteți doar ale mele. Săptămâni delicioase, catsitter la o pisică cu ochi de chihlimbar și lăboanțe de mătase care îmi amintește că am avut, cândva, un prieten cum altul n-o să mai fie vreodată.
Splendide capitole din cartea la care traduc, gândurile unei femei care pare rea, bețivă, târfă și leneșă în celelalte capitole, văzută de alții, și de fapt înăuntru e așa de contradictoriu totul și așa zboară cîte un fluture deodată. Moartea pare singurul leac.
„Asta îmi plăcea la întrunirile din tabără – uitam de toată viața mea și nu trebuia să mă gândesc la James sau la copii sau la ce urma să mâncăm sau la greutățile vieții în Black Swamp. Puteam numa' să fiu.”
Azi am terminat „Câinele moscovit de metrou”.
(Foto VDN)
Splendide capitole din cartea la care traduc, gândurile unei femei care pare rea, bețivă, târfă și leneșă în celelalte capitole, văzută de alții, și de fapt înăuntru e așa de contradictoriu totul și așa zboară cîte un fluture deodată. Moartea pare singurul leac.
„Asta îmi plăcea la întrunirile din tabără – uitam de toată viața mea și nu trebuia să mă gândesc la James sau la copii sau la ce urma să mâncăm sau la greutățile vieții în Black Swamp. Puteam numa' să fiu.”
Azi am terminat „Câinele moscovit de metrou”.
(Foto VDN)
3 august 2015
SVJS - fragment
Sălcii, mesteceni şi plopi tivind pajiştea largă, păpădii, albăstrele şi ciulini, pătlagină şi sălbăţie, toate erau ale mele, doar ale mele, acolo vorbeam cât era ziua de lungă cu furnici ocupate, încruntate, cu gărgăriţe călătoare şi mereu dornice de popas pe un deget, cu fluturi hoinari, dansatori hămesiţi, uneori niște apariții impecabile, alteori în veşminte zdrențuite şi pale, cu albăstrele robuste, cu păpădii istovite şi frânte, cu fire de cicoare, de untul cocoşului, traista ciobanului şi coada şoricelului, lor mă rugam să nu cresc, fiindcă ştiam urâţenia marelui, intuiam o hidoşenie a vârstelor, mirosurile, durerile, bolile, nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar le ştiam, le ştiam cum știe un animal din născare aproape tot ceea ce trebuie ştiut. Zăceam cu orele acolo, trântită în iarbă, mestecând petale dulci de trifoi, smulgând aţe amare din foi de pătlagină, lansând spre cer mici proiectile din măciulii maronii, şi uneori nimerind ca printr-o minune un bondar, o musculiţă, schimbându-le calea şi poate destinul, şi iarăşi rostogolindu-mă pe o parte, cuibărindu-mă pe păturica mea moale sau direct pe pământ, cu ochii la un cer dens haşurat, privind cum trec fluturii albi de varză şi uneori, mult mai rar, vreun coadă de rândunică sau un ochi de păun, cum astăzi abia de mai vezi, dacă ai noroc, prin părţile cele mai vechi ale cimitirelor, poposind pe vreo cruce. Auzeam cum mă strigă. Suflam fără vlagă într-o păpădie şi spuneam că-i devreme, mai stau. Nu mă auzea nimeni.
(SVJS, fragment dintr-o carte nouă)
(SVJS, fragment dintr-o carte nouă)
1 august 2015
Locuri
Birourile mele pentru SVJS. Acasă. La bibliotecă. Pe terasă. Acasă. În grădină. La bibliotecă. Acasă.
Să fie oricât de multă gălăgie - pași, fâțâieli, aspiratoare, sporovăieli de femei de serviciu gâdilate - dar nici un sunet, nici o respirație, nici un semn de om cunoscut, la care se presupune că ar trebui să reacționez. Să fie ore înainte. Să fie spațiu pustiu, golit de obiecte stupide - ideal, doar o masă și un scaun. Să fie curat. Să fie o traducere în spate, nimic înainte. Să fie lumină de zi. Să fie cafea. Să nu fie muzica altora. Să nu fie internet. Să nu fie telefon. Să fie poveste. Și poate să fie și o pisică.
Să fie oricât de multă gălăgie - pași, fâțâieli, aspiratoare, sporovăieli de femei de serviciu gâdilate - dar nici un sunet, nici o respirație, nici un semn de om cunoscut, la care se presupune că ar trebui să reacționez. Să fie ore înainte. Să fie spațiu pustiu, golit de obiecte stupide - ideal, doar o masă și un scaun. Să fie curat. Să fie o traducere în spate, nimic înainte. Să fie lumină de zi. Să fie cafea. Să nu fie muzica altora. Să nu fie internet. Să nu fie telefon. Să fie poveste. Și poate să fie și o pisică.
30 iulie 2015
La capăt
Al treilea an în care scriu la cartea asta - era să zic a treia vară, și poate că așa ar trebui, fiindcă vara am început, apoi vara am continuat, și-n fiecare toamnă am mai pus deoparte o parte, iar toamnele, iernile și primăverile au fost cu traduceri salvatoare/chinuitoare, au fost Darul, apoi Foc palid și apoi scrisorile lui Nabokov, am scris între acestea, cum, necum, furând ba zile, ba luni de zile, iar acum, în ultimul an, m-am strecurat insistent în fiecare anotimp, mereu-mereu, între tranșe și ani de scrisori. De la vara asta lungă am sperat un final, un final care să lege - pe care deja îl știam, îl visasem de cât îl gândisem - și el a țâșnit neașteptat, chiar înainte de nuca tare din miez. Acum mă tem că mi s-a terminat cartea. O pun deoparte și-i zic nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată. Și iarăși mai apare un adaos, un cuvânt, o idee, o pană.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor - tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont't you cry...
E gata.
(Dar încă nu aprindem lumina.)
Nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât izolarea.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât imposibilitatea de a vorbi.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât nevoia nebună de a spune tăcând.
Nimic nu ajută scrisul mai tare decât o experiență la limită, din care crezi că nu mai ieși viu. Să mulțumești cerului pentru tot ce-a fost rău, necruțător, imposibil de nedrept, strigător, in-va-ziv, să mulțumești bolilor, furiilor, furturilor - tot ce te-a lovit te-a adus mai aproape de tine. De acolo, din nodul tău fierbinte din gât, dacă taci suficient, o să iasă într-o bună zi o poveste, o viață. Pune-i rochie, taie-i ghearele realității, îmblânzește zgripțuroaica la tine în cameră. Dansează cu ea. Adormi cu ea alături, întoarce-o cu spatele și cuprinde-o în brațe, șoptindu-i în ureche de-a-ndoaselea: hush, little baby, dont't you cry...
E gata.
(Dar încă nu aprindem lumina.)
Nu te termina nu te termina te rog nu te termina niciodată.
27 iulie 2015
La capătul unei cărți, când tot înainte e tot înapoi
Cel mai frumos soi de inerție – când ajungi la capătul unei cărți, și orice ai face, orice n-ai face, pentru o vreme continui să fii tot în poveste. Te plimbi pe străzi dar te rotești tot acolo, te uiți în asfalt și nu vezi decât tot ce e în poveste, ar fi nevoie de o forță exterioară din sens invers ca să te oprești, să te întorci aici, unde sunt facturi, unde sunt cărți de tradus, unde sunt știri, carduri, plase și vorbe, unde sunt vecini și poate prieteni, însă nimic exterior nu se-aude, nu mișcă, nu cântă pentru încă o vreme, doar povestea, povestea. Și-atunci rescrii, ăsta e singurul mers înainte posibil: înapoi, tot înapoi în poveste, aleargă și după ce totul pare c-a stat. Cel mai dulce soi de inerție.
1 iulie
Paragrafe
Nu poți să scrii decât îndrăgostit. Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.
1 iulie
Paragrafe
Nu poți să scrii decât îndrăgostit. Sunt îndrăgostită până peste urechi de cartea la care rescriu, fericire se numește clipa prelungă când refac un singur paragraf într-o dimineață și parcă uit să respir, și el se zvârcolește, și el se încovoaie, și el se întinde animalier și-mi cântă din detalii, și uneori îmi vine să plâng de fericire, când simt că paragraful e gata, abia acum este cu adevărat viu, e liber, se desparte de mine. Deschid ușa tremurând și nu înțeleg aproape nimic din ceea ce-i dincoace. De asta nu ne putem opri, și tot de asta nu contează aproape deloc publicarea. Magia, plăcerea, acel ceva dătător de beție și cruntă dependență pe care îl căutăm iar și iar se află numai acolo, în asemenea clipe de fericire estetică, pură, puternică. Și spaima, mereu, că nimic niciodată n-ar putea lega între ele asemenea puncte teribile, cât să ne dea un întreg.
29 iunie 2015
Prin Sibiu - o revedere
Sibiu, treizeci de kilometri parcurși la pas prin oraș în patruzeci și opt de ore, pe vechile străzi, pornind de pe Moscovei către casă, trecând mai întâi cu emoție pe la Azazel, cățelul de ciocolată pe care îl știu de când era pui - mai e, nu mai e? - și câinele dormind pe treptele casei, cu botul alb ascuns, să tot aibă acum cincisprezece ani, nu mai vine în fugă la poartă, nu mai gonește apoi prin spatele casei, ca să mă mai prindă o dată, la gard, sub tufa de liliac, unde e o spărtură și mâna încape, mângâieri și alinturi. Apoi pe la măr, mărul fierbinte pe care îl culege într-o poveste Ciobi în drumul lui de la teatru acasă, și strada săpată, și cuburi enorme de piatră - borduri, borduri noi pentru o stradă veche, farmec cu un picior în groapă. Apoi casele cu obloane verzi, și pernele cu un anumit model de lenjerie puse la aerisit, îmbiindu-te la somn, pe strada pe unde veneam de la ziar acasă, pe unde inventam povești, garduri, garduri cu burțile moi. Apoi Poșta din cartier, infimă, prăbușită în sine, cu gurile căscate ale cutiilor atât de pustii, apoi blocul, același trotuar, alte mașini, mult prea multe, o bancă străină, o fereastră schimbată, alta la fel ca înainte, a mea, și bradul acolo, la fel de înalt după încă doi ani. Și un bloc nou, uriaș, înălțat ca o spaimă în ceafa fostei case, acolo unde era centrala termică, apoi bulevardul, aceleași culori, și mai multe culori, prea multe culori, jumătate din crâșma La pitici devenită un mic magazin de unde fetițele cartierului își vor lua fuste roz, ciorapi roz, bluze roz și ceva sclipici pentru buze. Departe, departe, haide să mergem la margine, să vedem munții, să vedem dealurile, în patria motanului Inimosu', de unde se văd și pajiștile verzi, și poate pătate de placentele roșii ale oilor, mulțumesc domnule Beckett. Nimic. Munții nu se mai văd din cauza unui bloc uriaș, câte etaje, prea multe etaje. Dealurile nu se mai văd din cauza unui întreg cartier. Șiruri, șiruri de blocuri noi și mașini dincolo de pârâu, pe Valea Săpunului, pe toată pajiștea asta splendidă a altor vremuri, care ar geme de undeva, de dedesubt, dac-ar mai fi. Ticăloșii, ticăloșii, look what they've done to my home. Doar ciotul meu dintr-o cantilenă e încă acolo, o ramură strâmbă, și tot șirul de copaci, și drumeagul cu pana. Rai de jad pe petice mici, și motani, și pisici cu ochii înguști printre vechile locuri, unde niciodată nimic. Tufe de caprifoi, melci cu cochilii străpunse de accidente, iar din cei trei brazi de lângă podul din Sub Arini, unde mă opream să ascult glasuri de păsări, mai e numai unul. Lumina nu mai cade la fel. Centrul, centrul e un bâlci, au venit să se dea în tiribomba europeană familii din împrejurimi cu borsete la șold, un festival s-a dus, a venit altul, ei chiuie și arată cu mâna, încolo și-ncoace, pe terase, pe terase, la fântâni, la baloane, iar de jur împrejur se oftează, din ziduri, din coaste frumoase de case, din acoperișuri și bolți oftează orașul. Nici o barză pe casa de lângă Podul Minciunilor. Pe Centumvirilor, o copilă și-a aruncat coronița de sânziene și a fugit să prindă un șoarece alb. Apune soarele, vâjâie timpul pe strada Konrad Haas, șerpuit, acum ca atunci. Și apoi iarăși pe sub arini, pâlcuri de ciuperci pe lângă buturugi, bușteanul dintre maluri tot acolo, mușuroaie de cârtiță, pârâul umflat, un pic furios, dar nu poate el să spele nimic, iar dintre cei șapte pitici doi sunt zob, doar resturi de piatră în pantofi, și copilașii îi îmbrățișează pe ceilalți, supraviețuitorii, se joacă cu nasurile și nasturii lor. În capătul drumului, copacul în Y, al povestucilor dintr-un basm, a fost amputat - brațul căsuței lui BB nu mai există. Arțar argintiu. Mai departe, valea verde e la fel, aproape la fel, doar pe podeț un „nu călca, pericol de prăbușire”. Și carturi, carturi gonind cu copii chiuind, pe unde cândva, de curând, nu gonea decât vântul. Iar în Dumbravă sunt, inevitabil, aceleași tălpi verzi de balaur și pâlcuri de pălărioare sfioase, ciuperci peste tot, de la zoo se aude un geamăt, lupii nu mă mai recunosc, două cățele alăptează câte un pui de jaguar - unul dintre ei va pleca la zoo Băneasa, un câine o să sufere mult. E trist Sibiul și-i splendid și-așa, ca un biet animal călărit, cred că dacă i-ar sta în putere s-ar scutura de mulțimea înfiorător de mare din foarte micul său centru, s-ar scutura și de rănile noi pe care i le fac constructorii pe la periferii, poate că singurul loc pe unde Sibiul mai e fericit e undeva pe la mijloc, pe unde sunt case mici de vânzare, nici prea vechi dar nici noi, unde cresc încă florile vechilor proprietari, neștiutoare, aproape neclintite în dimineți de duminică.
Publicat în LaPunkt.
Publicat în LaPunkt.
Coronița ariciului
„Simfonia animalieră” a primit vineri Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” din partea USR Sibiu.
Când am fost invitată la Sibiu, ca să primesc un premiu pentru „Simfonia animalieră” din partea USR, mi-am zis: ce să fie, ce premiu să fie, cartea nu e tocmai de proză, dar nici de poezie nu este... În plus, îmi aminteam că acolo premiile au nume, există premiul „Piața Aurarilor”, de exemplu. Și deodată mi-am dat seama - precis urma să mi se dea un premiu pentru Cartea cea mai mică publicată vreodată!
Însă am primit Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, iar eu m-am trezit mai emoționată decât anticipasem. Fiindcă „Simfonia animalieră” este o carte scrisă în ultima vară petrecută la Sibiu, când știam că voi pleca de acolo, când nu voiam să plec de acolo, este o carte impregnată de Sibiu, în poveste sunt locuri inspirate de teatrul și filarmonica de acolo, sunt străduțele lăturalnice de acolo, sunt merele fierbinți căzute pe trotuarele de acolo. Acum știu că acolo este aici și oriunde m-aș duce, dar atunci mă temeam că plecând le voi pierde pe toate.
Au fost zile splendide la Sibiu, cu hoinăreli kilometrice pe vechile drumuri, pe străzi, în parc și în pădure, departe, iar ploaia care căzuse două zile fără încetare a ajutat tot ceea ce mi s-a ivit în cale în ziua luminoasă și verde a plimbării, dar despre asta într-un episod viitor sau niciodată.
Mulțumesc.
Juriul: Mircea Braga - președinte, Andrei Terian, Dragoș Varga, Gh. Manolache, Dumitru Chioaru.
Președintele filialei USR Sibiu: Rita Chirian.
(Foto: Apus pe Strada Centumvirilor)
Când am fost invitată la Sibiu, ca să primesc un premiu pentru „Simfonia animalieră” din partea USR, mi-am zis: ce să fie, ce premiu să fie, cartea nu e tocmai de proză, dar nici de poezie nu este... În plus, îmi aminteam că acolo premiile au nume, există premiul „Piața Aurarilor”, de exemplu. Și deodată mi-am dat seama - precis urma să mi se dea un premiu pentru Cartea cea mai mică publicată vreodată!
Însă am primit Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, iar eu m-am trezit mai emoționată decât anticipasem. Fiindcă „Simfonia animalieră” este o carte scrisă în ultima vară petrecută la Sibiu, când știam că voi pleca de acolo, când nu voiam să plec de acolo, este o carte impregnată de Sibiu, în poveste sunt locuri inspirate de teatrul și filarmonica de acolo, sunt străduțele lăturalnice de acolo, sunt merele fierbinți căzute pe trotuarele de acolo. Acum știu că acolo este aici și oriunde m-aș duce, dar atunci mă temeam că plecând le voi pierde pe toate.
Au fost zile splendide la Sibiu, cu hoinăreli kilometrice pe vechile drumuri, pe străzi, în parc și în pădure, departe, iar ploaia care căzuse două zile fără încetare a ajutat tot ceea ce mi s-a ivit în cale în ziua luminoasă și verde a plimbării, dar despre asta într-un episod viitor sau niciodată.
Mulțumesc.
Juriul: Mircea Braga - președinte, Andrei Terian, Dragoș Varga, Gh. Manolache, Dumitru Chioaru.
Președintele filialei USR Sibiu: Rita Chirian.
(Foto: Apus pe Strada Centumvirilor)
24 iunie 2015
SVJS
Era o astfel de zi.
Deocamdată e de parcă aş creşte un pui de pasăre într-o cutie de pantofi.
Aici însă s-ar putea deschide o paranteză uriașă, în care ar încăpea o explicație banală, fiindcă pregătitoare ar fi întreaga mea singurătate din anii aceia, despre care probabil că vorbeam cu Olga atunci, așteptând o apă să fiarbă, de la prima mea angajare, de la plecarea părinților, anii strâmți și plictisitori de la biroul de proiectare și anii de ocnă cu zile alungite în noapte de la ziarul de provincie care scotea mințile din noi și ne lăsa lați la capătul zilei, în camerele noastre pustii, în acele locuri numite case, unde nu aduceam pe nimeni niciodată, unde doar sâmbăta răsuna muzica dintr-un casetofon Sony, iar motanul de rasă cumpărat din spaima de șoareci se lăfăia ca o omidă pufoasă la soare, în sfârșit cocoțat pe mult râvnita balustradă a balconului, vânând din priviri vrăbii și porumbei, înconjurat de flori neudate cu zilele, care oftau în ghivece crăpate de lut, încercând laolaltă să-și scoată pârleala, flori și motan, și deasupra cărora se uscau în diminețile de duminică rufele mele spălate de mână, picurând muzical pe pânza decolorată a șezlongului ce purta urma trupului meu mărunțel, în timp ce un anumit generic de emisiune politică de la vreun televizor care răzbătea din vecini îmi amintea cu groază spre prânz că se apropia – iarăși, iarăși – începutul unei zile de lucru – duminică nu mergeam la redacție decât după-amiaza.
Poveștile miilor de zile trecute au înflorit și-au dansat pe sub paharele verzi ale candelabrului stins din sufragerie, niște iele despuiate și rele vorbind încălecat, rotindu-se haotic. În seara aceea, târziu, Ivan a pornit spre casă pe două cărări, neștiind ce să facă cu toate acestea, și alungând despletitele, zicându-le mâine, e și mâine o zi, sau mai degrabă poimâine, și ielele râdeau, și ielele se roteau, fiindcă deși ei legaseră bine pachetele și le duseseră pe toate la loc, poveștile prinseseră viață, și ce mai viață prinseseră, și mergând așa pe jos către casă Ivan auzise pe cineva zicând ia uite și la ăsta cât e de beat așa dis-de-dimineață și, ce să vezi, chiar era dimineață, dar când plecase de la Titus și pe unde umblase, dar cât rătăcise și pe unde rătăcise, uite că era dimineață și dintr-odată îl strângeau foarte tare pantofii. Și brusc s-a făcut iarăși noapte, ielele s-au cuibărit într-un crâng indigo crescut dintr-odată în jurul patului lui Ivan. O vulpe a străbătut un luminiș, s-a auzit un geamăt și-un hohot de râs. Un calendar a căzut dintr-un cui, căzuse și cuiul, lăsând în perete o gaură cu margini neregulate. Iar de a doua zi, care numai a doua nu cred că a fost, Ivan s-a încumetat la treabă. Prea credincios, al dumneavoastră, a zis. Și a pornit, spre a nu se mai întoarce niciodată de unde plecase.
(SVJS, fragmente dintr-un volum în lucru)
22 iunie 2015
Cărțile verii la Radio România Cultural
Simfonia animalieră, în propunerile de la „Votează cartea verii la Radio România Cultural”, aici.
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus..
(din înțelepciunea animalieră)
Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus..
(din înțelepciunea animalieră)
19 iunie 2015
Ferestre, cotloane, uși, plecări
Era o astfel de zi.
Poate că locul este aici, acasă, nu altundeva, doar înapoi către tine, în casa unde cîndva au trăit și-au murit scriind și turuind la telefon jurnaliști, unii cu funcții înalte, și unii vorbind, ca și ai tăi, alte limbi. Aici, unde te-a adus să locuiești întîmplarea, trebuie făcut ce n-au făcut alții, trebuie renunțat pînă la capăt și ales coasta asta uscată, unde trebuie așteptată ploaia și-atît, doar cu un sac gol la picioare și orizontul ascuns de coroana încă deasă a copacilor, vara.
Pînă și cei mai apropiați nu au cum să priceapă că vrei înapoi, dincolo de toate acelea, cînd ai făcut și ai dres, nu au cum dacă tu taci, dacă tu surîzi, dacă tu nu faci decît să refuzi și să spui cu jumătate de gură lăsați.
Povestea gonește către final sărind peste miez. Însă toată bucuria și jalea se sparg cînd orice altceva decît florăreasă, decît mercerie, decît coastă de deal. Îți trebuie o noapte întreagă ca să alungi vîlvătaia de argumente din minte - știu, știu că o faceți cu drag și cu poftă, dar viața nu începe așa, așa viața se termină. But with a whimper ea poate începe; în șoaptă, în icnet, cu un pocnet infim, o răsuflare de bob de floare care se străduiește să scoată o primă petală, chircită ițindu-se, cu spaimă ițindu-se, dar indiferentă la orice altceva în afară de aer, de spațiul din jur.
15 iunie 2015
Scrisori către Vera
Astăzi am încheiat de tradus Scrisori către Vera, scrisorile lui Vladimir Nabokov. Din 15 octombrie în 15 iunie am petrecut, probabil, cele mai frumoase opt luni dedicate traducerii unei cărți.
Volumul cuprinde toate scrisorile lui Nabokov către Vera, din 1923 până în 1976. Scrisorile au fost publicate pentru prima oară în toamna anului trecut, fiind traduse din limba rusă şi editate de Olga Voronina şi Brian Boyd, volumul alcătuit în limba engleză fiind așadar singurul existent, prima și unica ediție. Am convingerea că această carte nu ar fi existat fără mintea sclipitoare și dedicarea totală a lui Brian Boyd. Cine a citit cele două volume colosale ale sale, „Vladimir Nabokov: Anii rusești” și „Vladimir Nabokov: Anii americani”, știe cam ce fel de cărți poate să scoată Brian Boyd și în ce fel i-a fost el dedicat lui Nabokov - operei, vieții. Scrisori către Vera este, în mod limpede, un volum marca Boyd. Avem aici mult mai mult decât scrisori lângă scrisori, este o imensă muncă de cercetare, de pus laolaltă, de scos din Arhiva „Vladimir Nabokov” de la Biblioteca Publică din New York, din arhiva Bibliotecii Congresului din Washington sau din colecții private, precum și din înregistrările audio ale lui Boyd cu Vera citind din scrisori devenite între timp de negăsit, înregistrări realizate pe când lucra la biografii - documente unice. O echipă impresionantă a lucrat efectiv la realizarea cărții (o carte fără seamăn, în care rusa și engleza conviețuiesc, nu ca nicăieri, ci întocmai ca în viața lui Nabokov), lista de mulțumiri de la final îi include pe Dmitri Nabokov - care a susținut apariția cărții până la moartea sa, din 2012 - și pe o serie de asistenți ai acestuia, puși cu generozitate la dispoziție. Prefețele, anexele, notele, capitolele despre rebusurile și ghicitorile incluse în scrisori ocupă un spațiu amplu, aproape egal cu al scrisorilor.
Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot citi cartea asta și să vin pe urmele lui Brian Boyd și ale Olgăi Voronina, transpunând în română scrisorile și notele darnice. Volumul o să apară în limba română, la Editura Polirom, cu exact aceeași structură ca și originalul, nu se va pierde un rând.
Întâlnirea cu Nabokov în scrisori, de la 24 de ani până în penultimul său an de viață, este emoționantă și confirmă fiecare fațetă umană pe care i-o puteam intui prin lectura cărților. Aș prefera să nici nu vorbesc despre carte - dacă aș începe, unde m-aș opri? Cititorul iubitor de Nabokov să fie pregătit să primească un dar, către toamnă. O carte care dă pe dinafară de dragoste - pentru Vera, pentru micul Dmitri, pentru copii, animale și plante, păsări și fluturi, litere și cuvinte, jocuri și joacă, apusuri, nori, stropi de ploaie, lumini, culori și nuanțe.
Cifre - detalii personale:
Opt luni de tradus. Un milion patru sute de mii de semne.
Al optulea volum de Nabokov pe care îl traduc.
Totalul traducerilor mele din Nabokov:
2.630 pagini de carte; 4 milioane de semne și un strop.
Dragostea, de nemăsurat. Tristețea, așijderea.
„Ieri, după călătoria la țară m-am dus, pentru că mă plictisisem îngrozitor, la cinema și m-am întors pe jos – am mers mai mult de o oră și m-am culcat pe la opt. Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.
(...) Te iubesc, draga mea. Încearcă să fii veselă când mă întorc, (dar te iubesc și când ești demoralizată). Dacă nu ați fi fost voi doi – am simțit asta foarte limpede – aș fi plecat soldat în Maroc: apropo, există în munții de acolo un lycaenid de basm – Vogelii Obthr. Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”
(Nabokov, noiembrie 1942, în America)
9 iunie 2015
Legături
Perioadele depresive sunt cele de luciditate feroce - cele în care știi, în care lipsa de sens nu mai valsează făcând piruete de vorbe și presupuneri în jurul copacilor, ci ți se postează în față, cu picioarele bine înfipte într-un pământ înghețat. Dar astăzi, la capăt de furtuni, cu șapte capete colorate de nori răsfirați la apus și speranțe ușor imbecile, nimic de felul acesta. Prin parc, din fiecare detaliu începe o poveste. Merg dinspre miezul Cișmigiului spre intrare. Peste tot, începuturi. Un copil blond pornește în fugă pe alee, scăpat din mâna mamei de cum a intrat în poveste. Din urmă, mama cu pas șleampăt și voce spartă îi strigă: ”Stai, stai! Chem poliția. Poliția, să te amendeze și să-ți ia banii de lăptic!” Și mai aproape de intrare, un tată pakistanez strigă după fetița care fuge: „Slo', slo', Tami, slo'”. Iar după ce ies, când calc iar pe asfaltul încins, de miez parazitat de oraș, unde-s coșuri cu cireșe, gablonțuri țigănești și primele buchete de levănțică, știu cu precizie că trebuie să existe o legătură, o legătură semnificativă și dureros de directă, între acești doi copii și bărbatul cu păr alb care se plimba mai devreme, undeva prin mijlocul mai sălbatic al parcului, târându-și vag un picior, arătînd fără să vrea în dreapta cu bărbia paralizată într-o grimasă, și care purta un tricou alb cu lauri albaștri: „Best Dad of the Year!” Pentru asemenea legături, plutind peste tot împrejur, mai merită să încerci să scrii, poate, o poveste.
31 mai 2015
Foc palid - despre monștrii alungați pe fațada unei catedrale
Palide reacții la Foc palid, nimic nou sub soare, se știe că la noi se scrie extrem de puțin despre cărțile traduse.
O bucurie. Merg la bibliotecă să îmi aleg ceva, altceva, dar prima carte care îmi cade sub priviri este Pale Fire, o ediție pe care nu o știam, din Everyman's Library, 1992 - cum să o las acolo? Cu sublinieri și colțuri de pagină îndoite pe ici, pe colo, semne care trebuie descifrate cu plăcere frățească. Încîntarea vine însă din Introducerea lui Richard Rorty.
„Vladimir Nabokov a scris cărți care nu au semănat deloc cu ale altora, și rareori acestea au avut parte de cronici bune”. Foc palid a fost declarat ba „ilizibil”, ba o ciornă. Au trecut treizeci de ani - în momentul în care scrie Rorty textul introductiv, sînt deja peste cincizeci acum - și abia acum devine clar că Pale Fire este o carte care rămîne.
Cît de greșit a fost - și încă este - înțeleasă Lolita, cît de mulți ochi și cîte guri pe Humbert, cînd personaj esențial e copila, cînd miza este în chinul și salvarea ei - ei bine, aproape la fel și cu Foc palid, unde rarisim se deschid ochii pe Hazel, fiica lui Shade. Shade, poetul care caută cu disperare acea „speranță vagă” că ea mai există undeva, că există adică o lume de dincolo, altfel, altcumva, undeva, cîndva (de unde chiar se vor strecura mesaje, mesaje...). Asta e miza cărții, la fel cum Gradus este personaj principal, uitat de cititori la prima vedere în Umbra lui Shade și a lui Kinbote. Moartea fiicei, care se sinucide scoborîndu-se în apele întunecate ale unui lac după o întîlnire nereușită și complet nevinovată, o fată mai grăsuță, inteligentă, sensibilă și problematică, acolo e adevărata miză a cărții, de acolo începe totul și tot acolo se va termina, dacă mai putem folosi aici cuvintele „a se termina”.
Despre accentul bizar, grăbit pus pe monștrii creați de Nabokov, și nu pe victimă, adevăratul personaj principal, scrie Rorty în binefăcătoarea-i Introducere. Iată un citat splendid dintr-un interviu de-al lui Nabokov. Întrebat de cruzimea și perversitatea din cărțile lui, VN spune: „Nu știu. Poate. Unele dintre personajele mele sunt, fără îndoială, destul de monstruoase, dar nu îmi prea pasă, ele sunt în afara sinelui meu lăuntric, așa cum sînt monștrii îndurerați de pe fațada unei catedrale - demoni plasați acolo numai pentru a arăta că au fost expulzați. De fapt, eu sunt un blînd domn în vîrstă care detestă cruzimea.”
Cartea de la Everyman's Library este unul dintre cele 250 de volume care au fost distribuite în școlile de stat din Anglia. Iar eu mă gîndesc cum să fac să devină a mea pentru mai mult de aceste trei săptămîni.
Bonus, pentru deslușit bizarele construcții complexe ale romanelor lui Nabokov, care nu pot fi înțelese decît luate iar și iar de la capăt, și văzute, în sfîrșit, ca ansamblu. Zilele trecute am tradus ce spune Nabokov într-o scrisoare către Vera, iunie 1939: „Mi-a fulgerat în minte o nouă teorie a creației literare (...): nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-o dată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărții (pagini, rânduri și așa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat.”
În acest peisaj arid de la noi, două texte interesante despre Foc palid: Ioan Stanomir în LaPunkt și Dana Pîrvan-Jenaru în Observator cultural.
O bucurie. Merg la bibliotecă să îmi aleg ceva, altceva, dar prima carte care îmi cade sub priviri este Pale Fire, o ediție pe care nu o știam, din Everyman's Library, 1992 - cum să o las acolo? Cu sublinieri și colțuri de pagină îndoite pe ici, pe colo, semne care trebuie descifrate cu plăcere frățească. Încîntarea vine însă din Introducerea lui Richard Rorty.
„Vladimir Nabokov a scris cărți care nu au semănat deloc cu ale altora, și rareori acestea au avut parte de cronici bune”. Foc palid a fost declarat ba „ilizibil”, ba o ciornă. Au trecut treizeci de ani - în momentul în care scrie Rorty textul introductiv, sînt deja peste cincizeci acum - și abia acum devine clar că Pale Fire este o carte care rămîne.
Cît de greșit a fost - și încă este - înțeleasă Lolita, cît de mulți ochi și cîte guri pe Humbert, cînd personaj esențial e copila, cînd miza este în chinul și salvarea ei - ei bine, aproape la fel și cu Foc palid, unde rarisim se deschid ochii pe Hazel, fiica lui Shade. Shade, poetul care caută cu disperare acea „speranță vagă” că ea mai există undeva, că există adică o lume de dincolo, altfel, altcumva, undeva, cîndva (de unde chiar se vor strecura mesaje, mesaje...). Asta e miza cărții, la fel cum Gradus este personaj principal, uitat de cititori la prima vedere în Umbra lui Shade și a lui Kinbote. Moartea fiicei, care se sinucide scoborîndu-se în apele întunecate ale unui lac după o întîlnire nereușită și complet nevinovată, o fată mai grăsuță, inteligentă, sensibilă și problematică, acolo e adevărata miză a cărții, de acolo începe totul și tot acolo se va termina, dacă mai putem folosi aici cuvintele „a se termina”.
Despre accentul bizar, grăbit pus pe monștrii creați de Nabokov, și nu pe victimă, adevăratul personaj principal, scrie Rorty în binefăcătoarea-i Introducere. Iată un citat splendid dintr-un interviu de-al lui Nabokov. Întrebat de cruzimea și perversitatea din cărțile lui, VN spune: „Nu știu. Poate. Unele dintre personajele mele sunt, fără îndoială, destul de monstruoase, dar nu îmi prea pasă, ele sunt în afara sinelui meu lăuntric, așa cum sînt monștrii îndurerați de pe fațada unei catedrale - demoni plasați acolo numai pentru a arăta că au fost expulzați. De fapt, eu sunt un blînd domn în vîrstă care detestă cruzimea.”
Cartea de la Everyman's Library este unul dintre cele 250 de volume care au fost distribuite în școlile de stat din Anglia. Iar eu mă gîndesc cum să fac să devină a mea pentru mai mult de aceste trei săptămîni.
Bonus, pentru deslușit bizarele construcții complexe ale romanelor lui Nabokov, care nu pot fi înțelese decît luate iar și iar de la capăt, și văzute, în sfîrșit, ca ansamblu. Zilele trecute am tradus ce spune Nabokov într-o scrisoare către Vera, iunie 1939: „Mi-a fulgerat în minte o nouă teorie a creației literare (...): nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-o dată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărții (pagini, rânduri și așa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat.”
În acest peisaj arid de la noi, două texte interesante despre Foc palid: Ioan Stanomir în LaPunkt și Dana Pîrvan-Jenaru în Observator cultural.
27 aprilie 2015
Simfonia în imagini
Azi, pe TVR 2, la „Cartea cea de toate zilele”, Cezar Paul Bădescu despre „Simfonia animalieră”. Una dintre cele mai frumoase emisiuni făcute vreodată despre o carte de-a mea. Trei scurte filme cu arici, flori, ciuperci și picături rupte din carte, alături de un comentariu foarte bun.
„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” – Cezar Paul-Bădescu.
http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-329368
„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” – Cezar Paul-Bădescu.
http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-329368
24 aprilie 2015
Două minute - Simfonia animalieră
Dan C. Mihăilescu vorbește azi la „Omul care aduce cartea” despre ”Simfonia animalieră”, efervescența lui mă bucură și mă emoționează ca de fiecare dată. În două minute și jumătate, DCM spune despre simfonie multe rămase nespuse. Pe obsesia scrierii, cîndva, cumva, a unei cărți simple, frumoase și clare, ca o violetă presată între două felii groase de gheață, alunecă binefăcător comparația cu fulgul de nea. Iar mama-regină-bijutieră din noua poveste tresare la „lucrătură de orfevru”.
Tot azi, nominalizările la Gala Bun de Tipar, cu „Foc palid” printre cele zece cărți nominalizate la Cea mai bună traducere. Puteau fi mai puține.
Sap, sap cu blîndă îndîrjire, tot înapoi, tot înapoi, fluturii-pasăre fie cu noi.
Tot azi, nominalizările la Gala Bun de Tipar, cu „Foc palid” printre cele zece cărți nominalizate la Cea mai bună traducere. Puteau fi mai puține.
Sap, sap cu blîndă îndîrjire, tot înapoi, tot înapoi, fluturii-pasăre fie cu noi.
21 aprilie 2015
Vîrtejul
Dezolarea acestor dimineți, împletită cu izbucnirile feroce și penibile de fericire - fericirea că nu trebuie să fac nimic, că nu trebuie să afirm nimic, că aici nu există nimic din ceea ce dincolo.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.
18 aprilie 2015
Din lanț
Degeaba fac mii și mii de planuri cînd mă apropii de capătul unei traduceri. De-acum știu: primele zile libere aduc cu ele deruta unui cîine scăpat din lanț. Merg aiurea pe străzi, nu știu încotro și de ce să apuc. Sfîrșesc mizerabil, trîntită pe-o parte, cu urechile acoperite, străduindu-mă prea din greu să prind un capăt de muzică, un fir de poveste, o logică și un sens în tot ce e-n jur - asta incluzînd ce e-n mine, în jurul miezului meu. Și nu trebuie decît așteptat, știu, dar ce aștepare oribilă este în lumea asta din care nu mai pricepi aproape nimic, aproape nimic nu pare funcțional, adevărat, tot adevărul și tot sensul par să fi rămas acolo, în lumea străină din care abia ai ieșit și care, ce oroare, deodată nu mai există.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.
11 aprilie 2015
Învieri
Deși nu am încă vârsta condorului – cel mai bătrân locatar de la zoo care mi-a devenit personaj în ultima povestire, scrisă săptămânile trecute – pot spune că, la vârsta mea, deja știu: orice cumpănă, orice încercare majoră, orice moment din care ți se pare că n-o să mai ieși întreg se dovedește a fi, în cele din urmă, exact punctul bun de cotitură, cel care te va face să închizi uși, să deschizi uși. N-am vorbit despre încercările astea în povestirile mele, țin departe de proză saloanele de spital, tumorile, dramele reale. A fost o primă cumpănă majoră pe la douăzeci și șapte de ani, mă legănam pe un pod când medicii tot ridicau din umeri, dar am scăpat, și am schimbat totul: am renunțat la ceea ce lucram, am uitat de facultatea absolvită, am luat-o absolut de la zero. Dacă tot mi se dădea să trăiesc și, mai ales, să pricep că sunt vie, nu mai merita trăit ca înainte. Apoi, când nu mă așteptam deloc, acum vreo cinci ani, iarăși ceva foarte asemănător. Acum, ce să mai schimb? Deja lăsasem la sol atâția săculeți cu balast. La ce să mai renunț? Și am găsit și acum. Am debarasat ce se putea debarasa. Și tot așa, tot așa, și îmi spun că atunci când simți că te bagă ceva în mormânt – boală, tumoare, depresie, iubire strivită – e bine să știi, dar chiar să știi, că asta te va învia. Trebuie doar să aștepți, atunci când pare că nu mai e nimic de așteptat și când simți că răul nu va mai pleca niciodată. Dar vine, inevitabil, o dimineață în care e soare înainte ca soarele să fi răsărit, o dimineață în care vezi un colț de tavan și el e mai albastru ca oricând, și o voce îți spune că pasărea rea a plecat, încă o dată. Nu trebuie decât să aștepți, eventual să faci un pas înapoi, deloc înainte.
(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)
(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)
6 aprilie 2015
Luni
Dacă vei alege să mori:
îți vor scoate culorile din fotografii,
vor posta la un an, la doi ani și la trei o poză alb-negru,
- una în care să pară că zîmbești cumva melancolic -,
ca în aceea, pe scări, despre care ți-a spus,
cînd deja abia-ți mai vorbea,
ce frumos zîmbești, vera mea tristă,
deși era doar oboseală,
un drum lung, nici un capăt.
Și toate nevăzutele vor deveni îngrețoșător de vizibile,
și toate nevăzutele vor căpăta interpretări și cuvinte,
și se vor deforma ca un leagăn în care
șade o ființă nedorită și mare.
Ferește-te să devii o știre, o imagine, o poveste străină.
Dar astăzi, nici un asemenea gînd.
Astăzi plouă splendid pe magnolia din curte,
pe toate cele scăldate ieri într-un soare insuportabil, de weekend,
iar tu rînd după rînd, rînd după rînd,
și nici unul singur al tău,
și nici un zîmbet, desigur, de imortalizat pentru vremea când alții.
îți vor scoate culorile din fotografii,
vor posta la un an, la doi ani și la trei o poză alb-negru,
- una în care să pară că zîmbești cumva melancolic -,
ca în aceea, pe scări, despre care ți-a spus,
cînd deja abia-ți mai vorbea,
ce frumos zîmbești, vera mea tristă,
deși era doar oboseală,
un drum lung, nici un capăt.
Și toate nevăzutele vor deveni îngrețoșător de vizibile,
și toate nevăzutele vor căpăta interpretări și cuvinte,
și se vor deforma ca un leagăn în care
șade o ființă nedorită și mare.
Ferește-te să devii o știre, o imagine, o poveste străină.
Dar astăzi, nici un asemenea gînd.
Astăzi plouă splendid pe magnolia din curte,
pe toate cele scăldate ieri într-un soare insuportabil, de weekend,
iar tu rînd după rînd, rînd după rînd,
și nici unul singur al tău,
și nici un zîmbet, desigur, de imortalizat pentru vremea când alții.
1 aprilie 2015
Violeta
Oboseală materializată în amețeli violente, în dureri de cap care țin câte două zile. Muncesc ca să alung depresia, dar dacă oboseala asta cruntă nu este o urmare a depresiei, ci e pură, „simplă” oboseală? Un soare teribil, sub care mă clatin cam ca în 2012, când mă lăsase lată B.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.
30 martie 2015
Umbra
Retragerile ar trebui să fie simple. Un pas înapoi, mai spre umbră, mai dincoace de reflectoare, de ușa care ți se deschide înainte și simți că nu te duce decît spre rău și spre fals. Dar, paradoxal, e mai greu să dai înapoi decît să mergi înainte cu valul. Fii pregătit să fii judecat, atacat, pus la zid pentru tot ceea ce refuzi sau respingi din credință, din dorință de cumințenie, curățenie și liniște, decît pentru ceea ce ai primi deși știi că nu ți se potrivește sau nu ți se cuvine. Fii pregătit să fii judecat pentru umilință, spășire și cuibărire într-o chilie, într-un început căutat iarăși cu disperare, cu groază - căci acolo, înapoi, acolo vreau cu ardoare să ajung.
Nu poți primi orice, nu poți fi oriunde, nu poți accepta mersul înainte, cînd acel înainte nu are nici o legătură cu tine.
Nu poți fi prezent la adunări unde riști să ți se acorde premii în care nu crezi, pentru cărți care au apărut deși nu sînt cărți, sînt strigăte intime, sînt pagini de tine față în față cu tine, aproape smulse, tîrziu, de ceva înstrăinat care caută să te convingă că tot ce scriem este sau trebuie să fie și publicabil. Atunci n-am avut puterea să opresc totul, și poate am și crezut un pic, foarte puțin, că ar fi posibil ca toate astea să fie o carte. Nu sînt.
Nu. Ideal ar fi ca acest nu să nu se audă, să cadă cum cade umbra peste umbră.
Spinarea
Zilele trecute, pe vreme ploioasă, am pornit în plimbări, sîmbătă seara am făcut multe fotografii în Cișmigiul adorabil cînd plouă, am vînat muguri plînși de magnolii, șnururi de mărțișor ca niște ștreanguri vesele pe crenguțe blestemate, am auzit ceasul bătînd - „ora optsprezece”, a zis un gardian către celălalt, surprinzător de corect - am surprins luminile portocalii aprinzîndu-se, alungindu-se-n începutul de lac plin de cercuri concentrice născîndu-se, dispărînd, iar cînd m-am apropiat de casă am simțit că nu pot să intru, că-mi mai trebuie, și atunci, cotind pe lîngă Conservator, am văzut un om așezat într-o cămăruță cu lumina aprinsă, o încăpere mică de la un demisol, absolut goală, cu ușile smulse. Omul stătea așezat la fereastră, probabil pe calorifer, cu spatele la lume, cu fața la această cameră din cerul căreia atîrna de un fir un bec nud. Și era atîta neputință în spinarea lui, în capul lui plecat, în ceafa lui, încît atunci cînd am intrat în casă, omul ăsta era lîngă mine, a stat cu mine la masă, s-a culcat cu mine în pat, și mereu neclintit, și mereu mut, și mereu cu un bec atîrnîndu-ne de un laț deasupra capului. Fotografiile, care păreau splendide pe micul ecran al aparatului, s-au dovedit a fi mișcate, din cauza lipsei luminii. Duminică la prînz am pornit-o din nou, pe același traseu. Am luat de la capăt narcise, magnolii, violete, trunchiuri cu iederă, coloane de piatră înlănțuite de liane. Ploua mult mai tare. În demisol, nici o lumină aprinsă.
Nu poți primi orice, nu poți fi oriunde, nu poți accepta mersul înainte, cînd acel înainte nu are nici o legătură cu tine.
Nu poți fi prezent la adunări unde riști să ți se acorde premii în care nu crezi, pentru cărți care au apărut deși nu sînt cărți, sînt strigăte intime, sînt pagini de tine față în față cu tine, aproape smulse, tîrziu, de ceva înstrăinat care caută să te convingă că tot ce scriem este sau trebuie să fie și publicabil. Atunci n-am avut puterea să opresc totul, și poate am și crezut un pic, foarte puțin, că ar fi posibil ca toate astea să fie o carte. Nu sînt.
Nu. Ideal ar fi ca acest nu să nu se audă, să cadă cum cade umbra peste umbră.
Spinarea
Zilele trecute, pe vreme ploioasă, am pornit în plimbări, sîmbătă seara am făcut multe fotografii în Cișmigiul adorabil cînd plouă, am vînat muguri plînși de magnolii, șnururi de mărțișor ca niște ștreanguri vesele pe crenguțe blestemate, am auzit ceasul bătînd - „ora optsprezece”, a zis un gardian către celălalt, surprinzător de corect - am surprins luminile portocalii aprinzîndu-se, alungindu-se-n începutul de lac plin de cercuri concentrice născîndu-se, dispărînd, iar cînd m-am apropiat de casă am simțit că nu pot să intru, că-mi mai trebuie, și atunci, cotind pe lîngă Conservator, am văzut un om așezat într-o cămăruță cu lumina aprinsă, o încăpere mică de la un demisol, absolut goală, cu ușile smulse. Omul stătea așezat la fereastră, probabil pe calorifer, cu spatele la lume, cu fața la această cameră din cerul căreia atîrna de un fir un bec nud. Și era atîta neputință în spinarea lui, în capul lui plecat, în ceafa lui, încît atunci cînd am intrat în casă, omul ăsta era lîngă mine, a stat cu mine la masă, s-a culcat cu mine în pat, și mereu neclintit, și mereu mut, și mereu cu un bec atîrnîndu-ne de un laț deasupra capului. Fotografiile, care păreau splendide pe micul ecran al aparatului, s-au dovedit a fi mișcate, din cauza lipsei luminii. Duminică la prînz am pornit-o din nou, pe același traseu. Am luat de la capăt narcise, magnolii, violete, trunchiuri cu iederă, coloane de piatră înlănțuite de liane. Ploua mult mai tare. În demisol, nici o lumină aprinsă.
27 martie 2015
Petice
O zi în care plouă, în sfîrșit. O să îmi pun ghetele, bine că nu le-am aruncat ieri, pardesiul, bine că nu l-am dat la curățat, și o să-mi iau umbrela, și o să mă duc oriunde, pe străzi. Pe vreme însorită, plimbările au o frivolitate care n-are nimic de-a face cu mersul ăsta în sine, lumina soarelui are o indecență suportabilă doar atunci cînd ești fericit și tălîmb. Miel spălat. Ploaia e frumoasă, ziceam, în apărarea ploii care cădea de cine știe cîte zile și nopți. Iar poetesa mi-o tăia: asta e o banalitate. Dar lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi - arici plesnind pleonasm după pleonasm, ca să se facă bine înțeles, oricum nu-l auzea nimeni.
Zece mii de semne de tradus pe zi, cu ochii la un mal care nu se vede. Am încercat să separ apa zilelor în două - să traduc pînă în prînz, să scriu după-amiezele. Nu îmi iese. Așa că traduc, traduc, măcar nu simt sila pe care o simțeam față de articole, nu simt risipa, inutilitatea totală (- ah, nu?). Dar simt oboseala, am ajuns să obosesc și numai deschizînd un dosar, o copertă, văzînd niște rînduri. Traduc cu gîndul că acolo, pe malul celor un milion cine știe cîte sute de mii de semne va fi și un petic numai al meu. Dar știu, cu cît se adună milioanele străine, cu atît se îndepărtează și micșorează peticele tale.
Ar trebui să continui cu SVJS sau să renunț și să pornesc unul de scurte, foarte scurte?
Tentația lucrului care conține posibilitatea eșecului.
Zece mii de semne de tradus pe zi, cu ochii la un mal care nu se vede. Am încercat să separ apa zilelor în două - să traduc pînă în prînz, să scriu după-amiezele. Nu îmi iese. Așa că traduc, traduc, măcar nu simt sila pe care o simțeam față de articole, nu simt risipa, inutilitatea totală (- ah, nu?). Dar simt oboseala, am ajuns să obosesc și numai deschizînd un dosar, o copertă, văzînd niște rînduri. Traduc cu gîndul că acolo, pe malul celor un milion cine știe cîte sute de mii de semne va fi și un petic numai al meu. Dar știu, cu cît se adună milioanele străine, cu atît se îndepărtează și micșorează peticele tale.
Ar trebui să continui cu SVJS sau să renunț și să pornesc unul de scurte, foarte scurte?
Tentația lucrului care conține posibilitatea eșecului.
26 martie 2015
Ciotul
Primul semn al depresiei este întotdeauna durerea în gît. Apoi zvîrcolirea ritmică a stomacului, valul urcînd din interior spre exterior, terminîndu-se cu tremurul mîinilor și un soi de frison - cal priponit cu laț scurt, care nu scapă de muște. Mult mai înainte, de fapt, apare plumbul din mîini. Nici nu știu... Dar durerea în gît e cea care persistă, persistă. Cel mai periculos moment e acela cînd începi să vezi în tot ce e-n jur o posibilă cale de scăpare. Din după-amiaza aceea oribilă, evit să mai stau în pat cu privirea întoarsă spre capătul galeriei. Durerea de gît îmi amintește oricum, mult prea des, că acolo, în spatele meu - cum stau la birou și lucrez - există acel capăt de care m-am văzut agățîndu-mă, hotărîtă să termin. Însă imaginea a continuat, a curs mai departe acolo unde trebuia să încremenească, și am văzut ciotul de lemn rupîndu-se din cuiul prea scurt, și m-am văzut căzînd ca o pasăre greoaie care habar nu are să zboare, spărgîndu-mi dinții de pervazul de piatră, zăcînd însîngerată pe jos, alte dureri, alte urîțenii - alte cheltuieli! - în locul a ce-ar fi trebuit să fie liniște, gol. Cum stau la birou, am chiar alături, în dreapta, ciotul pereche. Straniu enough, acesta nu-mi spune nimic.
25 martie 2015
Separat
Sînt îngrozitor de obosită, iar ăsta e singurul lucru pe care îmi vine să-l spun, singurul lucru sincer, repetat iar și iar în mizeria de jurnal care pretinde că încearcă să îmi țină zilele-n ordine - dar se dovedește că nu știu să scriu în caiete. Și singurul lucru sincer pe care l-aș putea spune unui prieten, dacă m-ar întreba ce mai faci. Traduc de aproape șase luni corespondența lui Nabokov, poate că am trecut de jumătate, e greu de estimat, cu notele, cu indexul, cu anexele. Cartea e splendidă, asta contează, dar nu suficient - fiindcă e vorba de vânzarea sufletului și a vieții. Probabil mai am încă o dată pe atât, iar în toamnă o să întreb, din nou, unde e anul ăsta din viață, unde s-a dus, ce am făcut. Iar cei care vor arăta înspre o carte tradusă, puțini, cu un aer maiestuos, respectuos, ifosard, vor fi plesniți peste degete: habar nu au ce vorbesc.
Blogul l-am închis fiindcă acest cotlon atât de drag, atât de verde cândva și de umbrit, ajunsese să fie vizitat numai de corbi, așa cum cimitirele. O pasăre rea cu voce stridentă și cioc mare, plină de gablonțuri ieftine în pene, tulburând liniștea, fâl fâl obsesiv de câteva ori în fiecare zi pe deasupra, găinățându-se peste viața mea. Poate că locul poate fi făcut iarăși jurnal dacă îl țin doar pentru mine. Când ești un cimitir vizitat de gaițe și ciori, învață să trăiești din nou sub pământ.
Vreau să scriu. Vreau să scriu. Aceeași problemă, traducerile care mă mănâncă de vie. Și casa prea strâmtă, și problemele reale care nu lasă loc ficțiunii. Doar dacă aș fi un bezmetic care scrie la nesfârșit despre el, să apuc un colț de foaie, să urlu acolo, să țopăi acolo pe spații scurte și intime. Dar nu e cazul. Așa că poveștile stau chircite, așteptând un timp, o liniște. Va veni, nu va veni. Fără semn de întrebare.
Blogul l-am închis fiindcă acest cotlon atât de drag, atât de verde cândva și de umbrit, ajunsese să fie vizitat numai de corbi, așa cum cimitirele. O pasăre rea cu voce stridentă și cioc mare, plină de gablonțuri ieftine în pene, tulburând liniștea, fâl fâl obsesiv de câteva ori în fiecare zi pe deasupra, găinățându-se peste viața mea. Poate că locul poate fi făcut iarăși jurnal dacă îl țin doar pentru mine. Când ești un cimitir vizitat de gaițe și ciori, învață să trăiești din nou sub pământ.
Vreau să scriu. Vreau să scriu. Aceeași problemă, traducerile care mă mănâncă de vie. Și casa prea strâmtă, și problemele reale care nu lasă loc ficțiunii. Doar dacă aș fi un bezmetic care scrie la nesfârșit despre el, să apuc un colț de foaie, să urlu acolo, să țopăi acolo pe spații scurte și intime. Dar nu e cazul. Așa că poveștile stau chircite, așteptând un timp, o liniște. Va veni, nu va veni. Fără semn de întrebare.
19 martie 2015
Proza scurtă, același „nu”
Cum ies și eu un pic în lume, cum aflu că se întâmplă năzbâtii. Autori de proză scurtă care stau cu volumele acasă, înșirând răbdători un refuz după altul de la puținele edituri care publică literatură română.
În 2013, când cu Nobelul pentru Alice Munro și cu antologia „Best of proza scurtă...”, mulți dintre noi, autorii de proză scurtă, am răspuns la fel și fel de anchete și interviuri. Întrebările și o parte dintre răspunsuri păreau să denote o anumită încredere subită - nici nu știu exact în ce, într-un soi de renaștere... În fața acestei efervescențe evident dubioase, mă temeam că o să par cea mai sceptică, dar știam că n-am cum să greșesc. Ușurel, spuneam, ușurel, proză scurtă se și scrie, proză scurtă se și citește - problema e doar la editori, cu publicarea. O să fie bine, o să fie minunat, părea să vrea să creadă toată lumea deodată, de dragul subiectului la modă. Dar moda, ca toate modele, a fost trecătoare. Volumele de proză scurtă sunt respinse acum ca și înainte, doar pentru că sunt de proză scurtă. Povestiri? Nu. Nu se dorește, nu se citește, nu se vinde. Aceleași argumente dinainte.
În cazul ăsta, eu mă apuc mâine de scris un volumaș de proză foarte, foarte scurtă. E minunat să scrii fără paloșul posibilității publicării deasupra capului. Înflorește plăcerea ca o plantă nebună într-o curte părăsită. Însă îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care fac turul editurilor cu volume finisate în brațe, așteptând, tot așteptând un răspuns, altul decât „nu se vinde”.
În 2013, când cu Nobelul pentru Alice Munro și cu antologia „Best of proza scurtă...”, mulți dintre noi, autorii de proză scurtă, am răspuns la fel și fel de anchete și interviuri. Întrebările și o parte dintre răspunsuri păreau să denote o anumită încredere subită - nici nu știu exact în ce, într-un soi de renaștere... În fața acestei efervescențe evident dubioase, mă temeam că o să par cea mai sceptică, dar știam că n-am cum să greșesc. Ușurel, spuneam, ușurel, proză scurtă se și scrie, proză scurtă se și citește - problema e doar la editori, cu publicarea. O să fie bine, o să fie minunat, părea să vrea să creadă toată lumea deodată, de dragul subiectului la modă. Dar moda, ca toate modele, a fost trecătoare. Volumele de proză scurtă sunt respinse acum ca și înainte, doar pentru că sunt de proză scurtă. Povestiri? Nu. Nu se dorește, nu se citește, nu se vinde. Aceleași argumente dinainte.
În cazul ăsta, eu mă apuc mâine de scris un volumaș de proză foarte, foarte scurtă. E minunat să scrii fără paloșul posibilității publicării deasupra capului. Înflorește plăcerea ca o plantă nebună într-o curte părăsită. Însă îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care fac turul editurilor cu volume finisate în brațe, așteptând, tot așteptând un răspuns, altul decât „nu se vinde”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)