Cărțile verii la Radio România Cultural

Simfonia animalieră, în propunerile de la „Votează cartea verii la Radio România Cultural”, aici.

Amintirile sunt gustul de mătrăgună când vara s-a dus..

(din înțelepciunea animalieră)

Ferestre, cotloane, uși, plecări

Era o astfel de zi.

Poate că locul este aici, acasă, nu altundeva, doar înapoi către tine, în casa unde cîndva au trăit și-au murit scriind și turuind la telefon jurnaliști, unii cu funcții înalte, și unii vorbind, ca și ai tăi, alte limbi. Aici, unde te-a adus să locuiești întîmplarea, trebuie făcut ce n-au făcut alții, trebuie renunțat pînă la capăt și ales coasta asta uscată, unde trebuie așteptată ploaia și-atît, doar cu un sac gol la picioare și orizontul ascuns de coroana încă deasă a copacilor, vara.
Pînă și cei mai apropiați nu au cum să priceapă că vrei înapoi, dincolo de toate acelea, cînd ai făcut și ai dres, nu au cum dacă tu taci, dacă tu surîzi, dacă tu nu faci decît să refuzi și să spui cu jumătate de gură lăsați.
Povestea gonește către final sărind peste miez. Însă toată bucuria și jalea se sparg cînd orice altceva decît florăreasă, decît mercerie, decît coastă de deal. Îți trebuie o noapte întreagă ca să alungi vîlvătaia de argumente din minte - știu, știu că o faceți cu drag și cu poftă, dar viața nu începe așa, așa viața se termină. But with a whimper ea poate începe; în șoaptă, în icnet, cu un pocnet infim, o răsuflare de bob de floare care se străduiește să scoată o primă petală, chircită ițindu-se, cu spaimă ițindu-se, dar indiferentă la orice altceva în afară de aer, de spațiul din jur.

Scrisori către Vera

Astăzi am încheiat de tradus Scrisori către Vera, scrisorile lui Vladimir Nabokov. Din 15 octombrie în 15 iunie am petrecut, probabil, cele mai frumoase opt luni dedicate traducerii unei cărți.
Volumul cuprinde toate scrisorile lui Nabokov către Vera, din 1923 până în 1976. Scrisorile au fost publicate pentru prima oară în toamna anului trecut, fiind traduse din limba rusă şi editate de Olga Voronina şi Brian Boyd, volumul alcătuit în limba engleză fiind așadar singurul existent, prima și unica ediție. Am convingerea că această carte nu ar fi existat fără mintea sclipitoare și dedicarea totală a lui Brian Boyd. Cine a citit cele două volume colosale ale sale, „Vladimir Nabokov: Anii rusești” și „Vladimir Nabokov: Anii americani”, știe cam ce fel de cărți poate să scoată Brian Boyd și în ce fel i-a fost el dedicat lui Nabokov - operei, vieții. Scrisori către Vera este, în mod limpede, un volum marca Boyd. Avem aici mult mai mult decât scrisori lângă scrisori, este o imensă muncă de cercetare, de pus laolaltă, de scos din Arhiva „Vladimir Nabokov” de la Biblioteca Publică din New York, din arhiva Bibliotecii Congresului din Washington sau din colecții private, precum și din înregistrările audio ale lui Boyd cu Vera citind din scrisori devenite între timp de negăsit, înregistrări realizate pe când lucra la biografii - documente unice. O echipă impresionantă a lucrat efectiv la realizarea cărții (o carte fără seamăn, în care rusa și engleza conviețuiesc, nu ca nicăieri, ci întocmai ca în viața lui Nabokov), lista de mulțumiri de la final îi include pe Dmitri Nabokov - care a susținut apariția cărții până la moartea sa, din 2012 - și pe o serie de asistenți ai acestuia, puși cu generozitate la dispoziție. Prefețele, anexele, notele, capitolele despre rebusurile și ghicitorile incluse în scrisori ocupă un spațiu amplu, aproape egal cu al scrisorilor.
Pentru mine a fost o bucurie enormă să pot citi cartea asta și să vin pe urmele lui Brian Boyd și ale Olgăi Voronina, transpunând în română scrisorile și notele darnice. Volumul o să apară în limba română, la Editura Polirom, cu exact aceeași structură ca și originalul, nu se va pierde un rând.
Întâlnirea cu Nabokov în scrisori, de la 24 de ani până în penultimul său an de viață, este emoționantă și confirmă fiecare fațetă umană pe care i-o puteam intui prin lectura cărților. Aș prefera să nici nu vorbesc despre carte - dacă aș începe, unde m-aș opri? Cititorul iubitor de Nabokov să fie pregătit să primească un dar, către toamnă. O carte care dă pe dinafară de dragoste - pentru Vera, pentru micul Dmitri, pentru copii, animale și plante, păsări și fluturi, litere și cuvinte, jocuri și joacă, apusuri, nori, stropi de ploaie, lumini, culori și nuanțe.

Cifre - detalii personale:
Opt luni de tradus. Un milion patru sute de mii de semne.
Al optulea volum de Nabokov pe care îl traduc.
Totalul traducerilor mele din Nabokov:
2.630 pagini de carte; 4 milioane de semne și un strop.
Dragostea, de nemăsurat. Tristețea, așijderea.

„Ieri, după călătoria la țară m-am dus, pentru că mă plictisisem îngrozitor, la cinema și m-am întors pe jos – am mers mai mult de o oră și m-am culcat pe la opt. Pe drum, m-a străpuns un fulger de inspirație neclară – o dorință pătimașă să scriu – și să scriu în rusă. Și totuși nu pot. Nu cred că cineva care n-a trăit niciodată senzația asta poate înțelege cu adevărat chinul, tragedia. În această privință, limba engleză este o iluzie și un surogat. În starea mea obișnuită, adică ocupat cu fluturii, cu traducerile sau cu scrisul academic, nici eu însumi nu înregistrez pe deplin întreaga jale și amărăciune a situației mele.
(...) Te iubesc, draga mea. Încearcă să fii veselă când mă întorc, (dar te iubesc și când ești demoralizată). Dacă nu ați fi fost voi doi – am simțit asta foarte limpede – aș fi plecat soldat în Maroc: apropo, există în munții de acolo un lycaenid de basm – Vogelii Obthr. Dar mult, mult mai mult decât asta mi-ar plăcea acum să scriu o carte în rusă. Hotelul e de vată, dincolo de fereastră plouă, o biblie și o carte de telefon în camera mea: pentru înlesnirea comunicării cu cerurile și cu biroul.”
(Nabokov, noiembrie 1942, în America)

Legături

Perioadele depresive sunt cele de luciditate feroce - cele în care știi, în care lipsa de sens nu mai valsează făcând piruete de vorbe și presupuneri în jurul copacilor, ci ți se postează în față, cu picioarele bine înfipte într-un pământ înghețat. Dar astăzi, la capăt de furtuni, cu șapte capete colorate de nori răsfirați la apus și speranțe ușor imbecile, nimic de felul acesta. Prin parc, din fiecare detaliu începe o poveste. Merg dinspre miezul Cișmigiului spre intrare. Peste tot, începuturi. Un copil blond pornește în fugă pe alee, scăpat din mâna mamei de cum a intrat în poveste. Din urmă, mama cu pas șleampăt și voce spartă îi strigă: ”Stai, stai! Chem poliția. Poliția, să te amendeze și să-ți ia banii de lăptic!” Și mai aproape de intrare, un tată pakistanez strigă după fetița care fuge: „Slo', slo', Tami, slo'”. Iar după ce ies, când calc iar pe asfaltul încins, de miez parazitat de oraș, unde-s coșuri cu cireșe, gablonțuri țigănești și primele buchete de levănțică, știu cu precizie că trebuie să existe o legătură, o legătură semnificativă și dureros de directă, între acești doi copii și bărbatul cu păr alb care se plimba mai devreme, undeva prin mijlocul mai sălbatic al parcului, târându-și vag un picior, arătînd fără să vrea în dreapta cu bărbia paralizată într-o grimasă, și care purta un tricou alb cu lauri albaștri: „Best Dad of the Year!” Pentru asemenea legături, plutind peste tot împrejur, mai merită să încerci să scrii, poate, o poveste.

Foc palid - despre monștrii alungați pe fațada unei catedrale

Palide reacții la Foc palid, nimic nou sub soare, se știe că la noi se scrie extrem de puțin despre cărțile traduse.
O bucurie. Merg la bibliotecă să îmi aleg ceva, altceva, dar prima carte care îmi cade sub priviri este Pale Fire, o ediție pe care nu o știam, din Everyman's Library, 1992 - cum să o las acolo? Cu sublinieri și colțuri de pagină îndoite pe ici, pe colo, semne care trebuie descifrate cu plăcere frățească. Încîntarea vine însă din Introducerea lui Richard Rorty.
„Vladimir Nabokov a scris cărți care nu au semănat deloc cu ale altora, și rareori acestea au avut parte de cronici bune”. Foc palid a fost declarat ba „ilizibil”, ba o ciornă. Au trecut treizeci de ani - în momentul în care scrie Rorty textul introductiv, sînt deja peste cincizeci acum - și abia acum devine clar că Pale Fire este o carte care rămîne.
Cît de greșit a fost - și încă este - înțeleasă Lolita, cît de mulți ochi și cîte guri pe Humbert, cînd personaj esențial e copila, cînd miza este în chinul și salvarea ei - ei bine, aproape la fel și cu Foc palid, unde rarisim se deschid ochii pe Hazel, fiica lui Shade. Shade, poetul care caută cu disperare acea „speranță vagă” că ea mai există undeva, că există adică o lume de dincolo, altfel, altcumva, undeva, cîndva (de unde chiar se vor strecura mesaje, mesaje...). Asta e miza cărții, la fel cum Gradus este personaj principal, uitat de cititori la prima vedere în Umbra lui Shade și a lui Kinbote. Moartea fiicei, care se sinucide scoborîndu-se în apele întunecate ale unui lac după o întîlnire nereușită și complet nevinovată, o fată mai grăsuță, inteligentă, sensibilă și problematică, acolo e adevărata miză a cărții, de acolo începe totul și tot acolo se va termina, dacă mai putem folosi aici cuvintele „a se termina”.
Despre accentul bizar, grăbit pus pe monștrii creați de Nabokov, și nu pe victimă, adevăratul personaj principal, scrie Rorty în binefăcătoarea-i Introducere. Iată un citat splendid dintr-un interviu de-al lui Nabokov. Întrebat de cruzimea și perversitatea din cărțile lui, VN spune: „Nu știu. Poate. Unele dintre personajele mele sunt, fără îndoială, destul de monstruoase, dar nu îmi prea pasă, ele sunt în afara sinelui meu lăuntric, așa cum sînt monștrii îndurerați de pe fațada unei catedrale - demoni plasați acolo numai pentru a arăta că au fost expulzați. De fapt, eu sunt un blînd domn în vîrstă care detestă cruzimea.”
Cartea de la Everyman's Library este unul dintre cele 250 de volume care au fost distribuite în școlile de stat din Anglia. Iar eu mă gîndesc cum să fac să devină a mea pentru mai mult de aceste trei săptămîni.

Bonus, pentru deslușit bizarele construcții complexe ale romanelor lui Nabokov, care nu pot fi înțelese decît luate iar și iar de la capăt, și văzute, în sfîrșit, ca ansamblu. Zilele trecute am tradus ce spune Nabokov într-o scrisoare către Vera, iunie 1939: „Mi-a fulgerat în minte o nouă teorie a creației literare (...): nu ne uităm la o pictură de la stânga la dreapta, ci asimilăm totul dintr-o dată; acesta este principiul pe care ar trebui construit un roman, dar din cauza caracteristicilor cărții (pagini, rânduri și așa mai departe), este necesar să o citim de două ori, iar a doua oară este cu adevărat.”

În acest peisaj arid de la noi, două texte interesante despre Foc palid: Ioan Stanomir în LaPunkt și Dana Pîrvan-Jenaru în Observator cultural.

Simfonia în imagini

Azi, pe TVR 2, la „Cartea cea de toate zilele”, Cezar Paul Bădescu despre „Simfonia animalieră”. Una dintre cele mai frumoase emisiuni făcute vreodată despre o carte de-a mea. Trei scurte filme cu arici, flori, ciuperci și picături rupte din carte, alături de un comentariu foarte bun.

„Aș zice despre Simfonia animalieră că este o bijuterie, dacă această expresie n-ar fi clișeistică. Este un foarte bun roman, chiar dacă este un mini-roman, un roman în miniatură, dar este totodată și un foarte bun volum de versuri. Și, da, este o bijuterie.” – Cezar Paul-Bădescu.

http://www.tvrplus.ro/editie-cartea-cea-de-toate-zilele-329368

Două minute - Simfonia animalieră

Dan C. Mihăilescu vorbește azi la „Omul care aduce cartea” despre ”Simfonia animalieră”, efervescența lui mă bucură și mă emoționează ca de fiecare dată. În două minute și jumătate, DCM spune despre simfonie multe rămase nespuse. Pe obsesia scrierii, cîndva, cumva, a unei cărți simple, frumoase și clare, ca o violetă presată între două felii groase de gheață, alunecă binefăcător comparația cu fulgul de nea. Iar mama-regină-bijutieră din noua poveste tresare la „lucrătură de orfevru”.



Tot azi, nominalizările la Gala Bun de Tipar, cu „Foc palid” printre cele zece cărți nominalizate la Cea mai bună traducere. Puteau fi mai puține.

Sap, sap cu blîndă îndîrjire, tot înapoi, tot înapoi, fluturii-pasăre fie cu noi.

Vîrtejul

Dezolarea acestor dimineți, împletită cu izbucnirile feroce și penibile de fericire - fericirea că nu trebuie să fac nimic, că nu trebuie să afirm nimic, că aici nu există nimic din ceea ce dincolo.
Seara, în timpul băilor cu ferestruica deschisă, în această încăpere minusculă pe care doar o plasă de sîrmă o separă de cer, amalgamul fascinant de sunete din curtea interioară - bucătării, băi - voci care se înalță și pătrund franjurate și aici, un radio cu frînturi de melodii, resturi de știri, tigăi sfîrîind, femei strigîndu-și copiii la masă, bărbați blestemînd te miri ce - și totul atît de aproape, și totul atît de departe, zeci de vieți adevărate colectate într-un vîrtej care se rotește pe loc, în jurul acestei curți strîmte cu iz de film italian, contribuția mea „superioară” fiind sunetul apei spărgînd cu un jet o suprafață lină și verzuie în care palpită un corp mut, neclintit.
Muzica irepetabilă.
Mizericordia.

Din lanț

Degeaba fac mii și mii de planuri cînd mă apropii de capătul unei traduceri. De-acum știu: primele zile libere aduc cu ele deruta unui cîine scăpat din lanț. Merg aiurea pe străzi, nu știu încotro și de ce să apuc. Sfîrșesc mizerabil, trîntită pe-o parte, cu urechile acoperite, străduindu-mă prea din greu să prind un capăt de muzică, un fir de poveste, o logică și un sens în tot ce e-n jur - asta incluzînd ce e-n mine, în jurul miezului meu. Și nu trebuie decît așteptat, știu, dar ce aștepare oribilă este în lumea asta din care nu mai pricepi aproape nimic, aproape nimic nu pare funcțional, adevărat, tot adevărul și tot sensul par să fi rămas acolo, în lumea străină din care abia ai ieșit și care, ce oroare, deodată nu mai există.
Reiau SVJS, sînt pagini care îmi plac, dar n-am nici o idee dacă voi putea continua, dacă voi fi capabilă să construiesc un întreg funcțional. Dacă e nevoie de un alt fel de timp, de un alt fel de loc pentru asta? Deodată, scrisul de proze scurte mi se pare că ar fi atît de ușor cum mi se părea înainte scrisul de poezii. E vorba de timp, de respirație, de concentrare, de îndîrjire într-o idee. E nevoie să fii capabil de o extraordinară fidelitate, ca să poți scrie povești lungi - iar o fidelitate față de tine însuți e ceva abominabil, în fond, deși poate că e unicul fel de care sîntem capabili. Sîntem, în raport cu noi înșine, cîini cu trei picioare care se întorc la stăpînul care îi mîngîie, îi pun în lanț, îi alungă și-i cheamă înapoi.

Învieri

Deși nu am încă vârsta condorului – cel mai bătrân locatar de la zoo care mi-a devenit personaj în ultima povestire, scrisă săptămânile trecute – pot spune că, la vârsta mea, deja știu: orice cumpănă, orice încercare majoră, orice moment din care ți se pare că n-o să mai ieși întreg se dovedește a fi, în cele din urmă, exact punctul bun de cotitură, cel care te va face să închizi uși, să deschizi uși. N-am vorbit despre încercările astea în povestirile mele, țin departe de proză saloanele de spital, tumorile, dramele reale. A fost o primă cumpănă majoră pe la douăzeci și șapte de ani, mă legănam pe un pod când medicii tot ridicau din umeri, dar am scăpat, și am schimbat totul: am renunțat la ceea ce lucram, am uitat de facultatea absolvită, am luat-o absolut de la zero. Dacă tot mi se dădea să trăiesc și, mai ales, să pricep că sunt vie, nu mai merita trăit ca înainte. Apoi, când nu mă așteptam deloc, acum vreo cinci ani, iarăși ceva foarte asemănător. Acum, ce să mai schimb? Deja lăsasem la sol atâția săculeți cu balast. La ce să mai renunț? Și am găsit și acum. Am debarasat ce se putea debarasa. Și tot așa, tot așa, și îmi spun că atunci când simți că te bagă ceva în mormânt – boală, tumoare, depresie, iubire strivită – e bine să știi, dar chiar să știi, că asta te va învia. Trebuie doar să aștepți, atunci când pare că nu mai e nimic de așteptat și când simți că răul nu va mai pleca niciodată. Dar vine, inevitabil, o dimineață în care e soare înainte ca soarele să fi răsărit, o dimineață în care vezi un colț de tavan și el e mai albastru ca oricând, și o voce îți spune că pasărea rea a plecat, încă o dată. Nu trebuie decât să aștepți, eventual să faci un pas înapoi, deloc înainte.

(11 aprilie, în Sâmbăta Mare, pentru „Cronica veche”)

Luni

Dacă vei alege să mori:
îți vor scoate culorile din fotografii,
vor posta la un an, la doi ani și la trei o poză alb-negru,
- una în care să pară că zîmbești cumva melancolic -,
ca în aceea, pe scări, despre care ți-a spus,
cînd deja abia-ți mai vorbea,
ce frumos zîmbești, vera mea tristă,
deși era doar oboseală,
un drum lung, nici un capăt.
Și toate nevăzutele vor deveni îngrețoșător de vizibile,
și toate nevăzutele vor căpăta interpretări și cuvinte,
și se vor deforma ca un leagăn în care
șade o ființă nedorită și mare.
Ferește-te să devii o știre, o imagine, o poveste străină.
Dar astăzi, nici un asemenea gînd.
Astăzi plouă splendid pe magnolia din curte,
pe toate cele scăldate ieri într-un soare insuportabil, de weekend,
iar tu rînd după rînd, rînd după rînd,
și nici unul singur al tău,
și nici un zîmbet, desigur, de imortalizat pentru vremea când alții.

Violeta

Oboseală materializată în amețeli violente, în dureri de cap care țin câte două zile. Muncesc ca să alung depresia, dar dacă oboseala asta cruntă nu este o urmare a depresiei, ci e pură, „simplă” oboseală? Un soare teribil, sub care mă clatin cam ca în 2012, când mă lăsase lată B.
Carte orfană, nu m-am dus la premiile tale. Tu nu mai ai părinți, tu nu mai ai stăpâni.
Dacă voi continua cu asemenea însemnări aici, nu va mai fi posibilă redeschiderea blogului. Fiecare notiță este o condamnare, floribundule, colțule.
Mă apropii de un milion de semne traduse din scrisorile lui Nabokov. Din 15 octombrie încoace. Scrisul face piruete pe loc, sapă într-o gheață adâncă. Ce va mai fi?
Aș vrea să scriu o carte frumoasă și simplă, pur și simplu o poveste clară, curată, cu sclipiri alburii, cu miros delicat, discret, cu puține personaje, cu stări, cu un fir subțire traversând hotărât o lume a nimănui, încețoșată la margini, clară în miez, o carte ca o violetă presată între două felii groase de gheață.

Umbra

Retragerile ar trebui să fie simple. Un pas înapoi, mai spre umbră, mai dincoace de reflectoare, de ușa care ți se deschide înainte și simți că nu te duce decît spre rău și spre fals. Dar, paradoxal, e mai greu să dai înapoi decît să mergi înainte cu valul. Fii pregătit să fii judecat, atacat, pus la zid pentru tot ceea ce refuzi sau respingi din credință, din dorință de cumințenie, curățenie și liniște, decît pentru ceea ce ai primi deși știi că nu ți se potrivește sau nu ți se cuvine. Fii pregătit să fii judecat pentru umilință, spășire și cuibărire într-o chilie, într-un început căutat iarăși cu disperare, cu groază - căci acolo, înapoi, acolo vreau cu ardoare să ajung.
Nu poți primi orice, nu poți fi oriunde, nu poți accepta mersul înainte, cînd acel înainte nu are nici o legătură cu tine.
Nu poți fi prezent la adunări unde riști să ți se acorde premii în care nu crezi, pentru cărți care au apărut deși nu sînt cărți, sînt strigăte intime, sînt pagini de tine față în față cu tine, aproape smulse, tîrziu, de ceva înstrăinat care caută să te convingă că tot ce scriem este sau trebuie să fie și publicabil. Atunci n-am avut puterea să opresc totul, și poate am și crezut un pic, foarte puțin, că ar fi posibil ca toate astea să fie o carte. Nu sînt.
Nu. Ideal ar fi ca acest nu să nu se audă, să cadă cum cade umbra peste umbră.


Spinarea

Zilele trecute, pe vreme ploioasă, am pornit în plimbări, sîmbătă seara am făcut multe fotografii în Cișmigiul adorabil cînd plouă, am vînat muguri plînși de magnolii, șnururi de mărțișor ca niște ștreanguri vesele pe crenguțe blestemate, am auzit ceasul bătînd - „ora optsprezece”, a zis un gardian către celălalt, surprinzător de corect - am surprins luminile portocalii aprinzîndu-se, alungindu-se-n începutul de lac plin de cercuri concentrice născîndu-se, dispărînd, iar cînd m-am apropiat de casă am simțit că nu pot să intru, că-mi mai trebuie, și atunci, cotind pe lîngă Conservator, am văzut un om așezat într-o cămăruță cu lumina aprinsă, o încăpere mică de la un demisol, absolut goală, cu ușile smulse. Omul stătea așezat la fereastră, probabil pe calorifer, cu spatele la lume, cu fața la această cameră din cerul căreia atîrna de un fir un bec nud. Și era atîta neputință în spinarea lui, în capul lui plecat, în ceafa lui, încît atunci cînd am intrat în casă, omul ăsta era lîngă mine, a stat cu mine la masă, s-a culcat cu mine în pat, și mereu neclintit, și mereu mut, și mereu cu un bec atîrnîndu-ne de un laț deasupra capului. Fotografiile, care păreau splendide pe micul ecran al aparatului, s-au dovedit a fi mișcate, din cauza lipsei luminii. Duminică la prînz am pornit-o din nou, pe același traseu. Am luat de la capăt narcise, magnolii, violete, trunchiuri cu iederă, coloane de piatră înlănțuite de liane. Ploua mult mai tare. În demisol, nici o lumină aprinsă.

Petice

O zi în care plouă, în sfîrșit. O să îmi pun ghetele, bine că nu le-am aruncat ieri, pardesiul, bine că nu l-am dat la curățat, și o să-mi iau umbrela, și o să mă duc oriunde, pe străzi. Pe vreme însorită, plimbările au o frivolitate care n-are nimic de-a face cu mersul ăsta în sine, lumina soarelui are o indecență suportabilă doar atunci cînd ești fericit și tălîmb. Miel spălat. Ploaia e frumoasă, ziceam, în apărarea ploii care cădea de cine știe cîte zile și nopți. Iar poetesa mi-o tăia: asta e o banalitate. Dar lucrurile banale ne sunt singurele noastre adevărate averi - arici plesnind pleonasm după pleonasm, ca să se facă bine înțeles, oricum nu-l auzea nimeni.

Zece mii de semne de tradus pe zi, cu ochii la un mal care nu se vede. Am încercat să separ apa zilelor în două - să traduc pînă în prînz, să scriu după-amiezele. Nu îmi iese. Așa că traduc, traduc, măcar nu simt sila pe care o simțeam față de articole, nu simt risipa, inutilitatea totală (- ah, nu?). Dar simt oboseala, am ajuns să obosesc și numai deschizînd un dosar, o copertă, văzînd niște rînduri. Traduc cu gîndul că acolo, pe malul celor un milion cine știe cîte sute de mii de semne va fi și un petic numai al meu. Dar știu, cu cît se adună milioanele străine, cu atît se îndepărtează și micșorează peticele tale.
Ar trebui să continui cu SVJS sau să renunț și să pornesc unul de scurte, foarte scurte?
Tentația lucrului care conține posibilitatea eșecului.

Ciotul

Primul semn al depresiei este întotdeauna durerea în gît. Apoi zvîrcolirea ritmică a stomacului, valul urcînd din interior spre exterior, terminîndu-se cu tremurul mîinilor și un soi de frison - cal priponit cu laț scurt, care nu scapă de muște. Mult mai înainte, de fapt, apare plumbul din mîini. Nici nu știu... Dar durerea în gît e cea care persistă, persistă. Cel mai periculos moment e acela cînd începi să vezi în tot ce e-n jur o posibilă cale de scăpare. Din după-amiaza aceea oribilă, evit să mai stau în pat cu privirea întoarsă spre capătul galeriei. Durerea de gît îmi amintește oricum, mult prea des, că acolo, în spatele meu - cum stau la birou și lucrez - există acel capăt de care m-am văzut agățîndu-mă, hotărîtă să termin. Însă imaginea a continuat, a curs mai departe acolo unde trebuia să încremenească, și am văzut ciotul de lemn rupîndu-se din cuiul prea scurt, și m-am văzut căzînd ca o pasăre greoaie care habar nu are să zboare, spărgîndu-mi dinții de pervazul de piatră, zăcînd însîngerată pe jos, alte dureri, alte urîțenii - alte cheltuieli! - în locul a ce-ar fi trebuit să fie liniște, gol. Cum stau la birou, am chiar alături, în dreapta, ciotul pereche. Straniu enough, acesta nu-mi spune nimic.

Separat

Sînt îngrozitor de obosită, iar ăsta e singurul lucru pe care îmi vine să-l spun, singurul lucru sincer, repetat iar și iar în mizeria de jurnal care pretinde că încearcă să îmi țină zilele-n ordine - dar se dovedește că nu știu să scriu în caiete. Și singurul lucru sincer pe care l-aș putea spune unui prieten, dacă m-ar întreba ce mai faci. Traduc de aproape șase luni corespondența lui Nabokov, poate că am trecut de jumătate, e greu de estimat, cu notele, cu indexul, cu anexele. Cartea e splendidă, asta contează, dar nu suficient - fiindcă e vorba de vânzarea sufletului și a vieții. Probabil mai am încă o dată pe atât, iar în toamnă o să întreb, din nou, unde e anul ăsta din viață, unde s-a dus, ce am făcut. Iar cei care vor arăta înspre o carte tradusă, puțini, cu un aer maiestuos, respectuos, ifosard, vor fi plesniți peste degete: habar nu au ce vorbesc.

Blogul l-am închis fiindcă acest cotlon atât de drag, atât de verde cândva și de umbrit, ajunsese să fie vizitat numai de corbi, așa cum cimitirele. O pasăre rea cu voce stridentă și cioc mare, plină de gablonțuri ieftine în pene, tulburând liniștea, fâl fâl obsesiv de câteva ori în fiecare zi pe deasupra, găinățându-se peste viața mea. Poate că locul poate fi făcut iarăși jurnal dacă îl țin doar pentru mine. Când ești un cimitir vizitat de gaițe și ciori, învață să trăiești din nou sub pământ.

Vreau să scriu. Vreau să scriu. Aceeași problemă, traducerile care mă mănâncă de vie. Și casa prea strâmtă, și problemele reale care nu lasă loc ficțiunii. Doar dacă aș fi un bezmetic care scrie la nesfârșit despre el, să apuc un colț de foaie, să urlu acolo, să țopăi acolo pe spații scurte și intime. Dar nu e cazul. Așa că poveștile stau chircite, așteptând un timp, o liniște. Va veni, nu va veni. Fără semn de întrebare.

Proza scurtă, același „nu”

Cum ies și eu un pic în lume, cum aflu că se întâmplă năzbâtii. Autori de proză scurtă care stau cu volumele acasă, înșirând răbdători un refuz după altul de la puținele edituri care publică literatură română.
În 2013, când cu Nobelul pentru Alice Munro și cu antologia „Best of proza scurtă...”, mulți dintre noi, autorii de proză scurtă, am răspuns la fel și fel de anchete și interviuri. Întrebările și o parte dintre răspunsuri păreau să denote o anumită încredere subită - nici nu știu exact în ce, într-un soi de renaștere... În fața acestei efervescențe evident dubioase, mă temeam că o să par cea mai sceptică, dar știam că n-am cum să greșesc. Ușurel, spuneam, ușurel, proză scurtă se și scrie, proză scurtă se și citește - problema e doar la editori, cu publicarea. O să fie bine, o să fie minunat, părea să vrea să creadă toată lumea deodată, de dragul subiectului la modă. Dar moda, ca toate modele, a fost trecătoare. Volumele de proză scurtă sunt respinse acum ca și înainte, doar pentru că sunt de proză scurtă. Povestiri? Nu. Nu se dorește, nu se citește, nu se vinde. Aceleași argumente dinainte.
În cazul ăsta, eu mă apuc mâine de scris un volumaș de proză foarte, foarte scurtă. E minunat să scrii fără paloșul posibilității publicării deasupra capului. Înflorește plăcerea ca o plantă nebună într-o curte părăsită. Însă îmi pare foarte rău pentru prietenii mei care fac turul editurilor cu volume finisate în brațe, așteptând, tot așteptând un răspuns, altul decât „nu se vinde”.

Soarta cărților fără stăpîn

Există o soartă a cărților, așa cum există o soartă a oricărei ființe.
Există o soartă a cărților, care știu cînd și cum să se nască, sau dacă să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse.
Și, tot la fel, există o soartă a acelor cărți care vor nespus să renască și care, atunci cînd pare să se crape peste ele de zi, se grăbesc să se cufunde la loc în bezna lor lină, în pătura lor de a-fost-odată, în locul care le-a fost lor hărăzit pentru nașterea bună, pentru că altceva nu e acum de făcut, și acolo să mai stea pentru o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. Pur și simplu fiind.
Cărțile astea știu bine, cam tot ca aricii, că lucrurile banale - așa cum e soarta - sînt singurele noastre averi, care strălucesc atît de puternic încît ne-au orbit... Și nu se tem de nimic, deși tremură udă blănița pe ele, în vreme ce noi ne certăm și le tot momim cu lumina, lumina ta într-o parte, lumina mea în cealaltă. Ele deschid ochii, și văd o clipă un soare, și imediat hîdul străin, își aruncă repede o frunză pe ochi, și astfel fug și se cuibăresc iute la loc, în bezna lor lină, păturină, în acasă al lor, și-acolo, între dealurile lor șapte, se gîndesc să mai stea o vreme ascunse, sau pentru totdeauna ascunse. În ceea ce viață, în ceea ce vis.

Magie

De fiecare dată când trăiesc intens într-o carte la care traduc, mi se întâmplă pe stradă mici miracole, translatări incredibile din poveste în viață.

Am tradus „Copila de zăpadă” în toiul verii. Cândva spre final, într-o plimbare oarecare, am găsit pe trotuar o mănușă albastră, tricotată și cu un deget, exact cum era a fetiței din carte.
Am tradus „Ploaie de Paște” într-o lună de toamnă când deja dăduse înghețul. A trebuit să predau povestirea lui Nabokov pe ultima sută de metri, ca niciodată, am lucrat din zori până după-amiaza cam fără să mă ridic de pe scaun. Când în sfârșit am terminat și am ieșit din casă, am găsit pe același trotuar din Sibiu, ce?, coji de ouă roșii, exact ca în delirul din poveste.
Am tradus de curând una dintre scrisorile lui Nabokov, în care el îi scrie Verei „Nu mă îmbăiez în sala de baie – acolo e un covor roşu-sângeriu – şi totul prinde o culoare zmeurie: călcâiele, marginile prosopului de baie, călcâiele şosetelor”. Am ieșit să mă plimb pe străduțele mele cu case și m-am întors cu degetele, o batistă și o șuviță de păr zmeurii: dintr-un copac nemaivăzut mi se ușurase probabil în cap o poamă ciudată. Am crezut că fusese o pasăre. Am dat cu mâna, totul a devenit zmeuriu intens, abia de s-a dus la spălat.
N-am nici cea mai mică idee despre cum și de ce se întâmplă toate acestea. Dar e de fiecare dată la fel: magic și foarte normal.

Aș putea adăuga, dacă mă gândesc acum bine:
Am tradus cam toată proza lui Beckett din engleză. Și ce mi s-a întâmplat? Nimic.

Atâta frumusețe care moare

Se întâmplă lucruri de-o tristețe enormă în Sibiu. Ani la rând m-am plimbat pe străduțele cu case din spatele bulevardelor mari, consemnând moartea locurilor. M-am îngrozit observând cum micile case vechi cumpărate de bogătașii noi dispar una câte una, cum pe fiecare parcelă rasă se face loc unui hotel care-o să stea mai mult gol, unui căsoi cu ecou, cum dispar gardurile cu burțile moi, cum dispar odăile mici înconjurate de verde pentru a face loc șuncilor uriașe de beton revărsate direct pe trotuare. Am fotografiat multe case, curți și grădini, copaci, câini și pisici, am visat să cumpăr eu cea mai amărâtă căsuță cu trepte năpădite de crengi încâlcite, să intru înarmată acolo într-o seară doar cu foarfecă, să tund, să ud și să mângâi, apoi să dau cu var și să-mi aduc biroul și balansoarul în cea mai mică și luminoasă cămăruță, cu fața spre fundul grădinii pe care, firește, nu mi-o permit decât astfel, în vis. Așa se întâmplă că am și fotografiile cu casa lui Mircea Ivănescu, dispărută de-acum. Mă plimbam des pe acolo, mă uitam la ferestre, mă uitam la grădină. În stânga casei fusese cândva, ce altceva?, o altă casă mică. Acum, de ani de zile, era o vijelioasă spălătorie de mașini. În dreapta e un magazin roz ca o bucată de ciubuc. Peste drum e o jale. Căsuța poetului de la margine de oraș nu avea nici o șansă, cum n-a avut nici alta, altă casă dragă, unde n-a stat nici un poet, și unde ani de zile după demolare, din cauza crizei, nu s-a construit nimic - așa că nu-s decât valuri de sânziene, un fotoliu decrepit, o valiză, o ramă de tablou prin care crește iarba. Un mormânt. Și, mă iertați că închei așa, cam despre asta am scris o carte foarte mică și verde, despre atâta frumusețe care moare, în ultima vară petrecută acolo.

Foto: Grădina dispărută, casa dispărută.

În scrisori

Era o astfel de zi.
Popas în luminișul de la jumătate.


Cartea pe care-o traduc are trei kilograme. Cândva, Nabokov şi-a luxat mâna ridicând un dicţionar. În fiecare dimineaţă, când apuc cartea ca s-o mut de pe măsuţă pe birou, sunt pe urmele lui.


Pe-o bancă, la Eva, doi bărbați fără vârste și fără culoare, sprijiniți de spătar, cu fețele la cer. Primul ridică mâna dreaptă și trage adânc pe nas dintr-o punguță de Catena. Al doilea, cu un gest identic, lent, își pune picături în nas. Un soare sfâșietor peste ei, o sâmbătă fără sfârșit. Beckett trăiește.


O cioară grivă planează lin, aterizează lângă bordură, lasă cele trei fructe uscate din cioc, scormonește între iarbă și piatră, înghesuie prada acolo, apoi smulge fire de iarbă uscată, acoperă, acoperă bine. Mă mai privește o dată, apoi pleacă - mă uit după ea, cât de frumoasă poate să fie, cum dă roată palatului regal, și știu că dincolo, după colț, este un pawlonia, un arborele prințesei, cândva cu flori mov pal, acum plin de asemenea fructe uscate. Din astfel de scene și plimbări au început să cadă castanele, când nici măcar nu știam. Acum parcă nu mai am ce face cu toate.

Viaţa de hârtie şi viaţa adevărată

de Luminiţa Corneanu, în România literară nr. 1 / 2015

Pornind de la dialogul lor pe bloguri purtat ani de-a rândul, Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu au pus cap la cap discuţii, comentarii pe bloguri, scrisori şi texte literare şi au publicat anul trecut, la Editura Polirom, un splendid volum aflat la întretăierea memorialisticii cu jurnalul, a epistolarului cu literarul. Cad castane din castani e, pur şi simplu, o bijuterie, o încântare pentru oricine îi apreciază pe cei doi scriitori sau măcar pe unul dintre ei.

Şi pentru că Emil Brumaru, poate cel mai îndrăgit poet român contemporan, autor a peste douăzeci de volume de poezie, corespondenţă şi publicistică, nu are nevoie de prezentare în paginile României literare, ţin să menţionez în grabă că partenera sa de discuţie, Veronica D. Niculescu (împreună cu care a scris Basmul Prinţesei Repede- Repede) a tradus şase romane ale lui Vladimir Nabokov, toată proza scrisă în engleză a lui Samuel Beckett şi romane ale lui Don DeLillo, Siri Hustvedt şi Eowyn Ivey, toate traducerile sale fiind publicate de Editura Polirom. A publicat trei volume de proză scurtă, cel mai recent, Roşu, Roşu, catifea, recenzat de mine aici la data apariţiei sale, în 2012, şi un „microroman”, Simfonia animalieră (2014), acestea din urmă fiind publicate de Casa de Pariuri Literare.

Pasionaţii revistelor literare româneşti au putut citi bucăţi din dialogul dintre Emil Brumaru şi Veronica D. Niculescu nu doar pe cele două bloguri ale scriitorilor, Hobbitul.ro şi Floribunda, ci şi în paginile „Suplimentului de cultură”, între anii 2007 şi 2011. Volumul de acum de „amintiri de ieri şi de azi” consacră o prietenie literară şi încă una fructuoasă, care a născut deja două cărţi. Aflaţi unul la Iaşi şi altul la Sibiu, cei doi scriitori îşi scriu, rememorează întâmplări din trecut sau relatează fapte ale zilei prezente, pe scurt, fac schimb de poveşti. Despre întâmplări, locuri şi personaje din copilărie, despre cărţi şi citit, despre scris şi tradus, despre boli şi spitale, despre animalele dragi şi pierdute, despre trândăvie şi muncă, plimbări, cafea şi pastile de dormit. Dar mai cu seamă, acest dialog online este, aşa cum scrie negru pe alb Veronica D. Niculescu, o terapie contra singurătăţii: „Eu stau în faţa unui monitor şi scriu ca să nu vorbesc singură”, frază cu care interlocutorul ei se arată pe loc de acord, preluând-o el însuşi.

Cine a citit volumul de corespondenţă al lui Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea (Polirom, 2012) va fi recunoscut deja câteva din temele predilecte ale poetului. Poveştile despre tinereţea sa la Dolhasca, despre motanul Scămoşilă şi pisica Muţeasca, despre studenţia la medicină, despre boala de la 18 ani, tuberculoza, obsesia pentru cafea şi visele matinale (teme mai noi) se regăsesc negreşit şi aici, împletindu-se cu poveştile Veronicăi D. Niculescu despre Piteştiul copilăriei ei şi Timişoara adolescenţei, despre „fetiţire”, despre motanul ei birmanez , despre disciplina traducătorului, despre cârtiţele din parcul Sub Arini din Sibiu ori despre stră- străbunica Vroni, dansatoarea pe sârmă, la circ, oaia neagră a familiei.

Miezul acestui schimb epistolar de tip nou, susţinut de tehnologia modernă, este, fără îndoială, literatura. În primul rând pentru că nu avem de-a face cu un schimb de replici alert, de tip oral. O replică poate avea şi mai bine de o pagină, constituind o mică poveste în sine. Apoi, fragmentele de dialog sunt dispuse pe capitole şi primesc titluri fiecare dintre ele, spre exemplu: Fragment la pavilionul Crizis, Fericiri afebrile, Fragment cu fluture şi val, Păsările roşii, Când pierzi câte o carte, Fragment cu case şi librării etc. O replică este completată de următoarea, care adaugă şi o întrebare ca povestea să continue şi astfel dialogurile din Cad castane din castani devin nişte proze scurte scrise la două mâini (sau la patru, că la calculator se scrie cu ambele mâini, totuşi...).

Apoi, literatura este chiar subiectul multora dintre aceste discuţii. Sunt lungi, savuroase şi îndelung savurate discuţii despre cărţi, despre „Dosto al meu” şi „Nabokov al tău”, despre „ăştia marii, aparent plicticoşii”, care „sînt teribil de hrănaci, te consolidează, îţi dau pămînt de arat... Cervantes, Montaigne, Rabelais, Swift etc.”. Sunt discuţii despre cutare sau cutare carte, analize literare de-a dreptul, cum se întâmplă cu volumul lui Nabokov, Originalul Laurei, întocmai cum făcea Brumaru cu prietenii cărora le scria în anii 1970-1980. Sunt mărturisiri ale fiecăruia dintre protagonişti despre cum scriu (Brumaru) şi cum traduc (Veronica D. Niculescu). „Uneori sînt beat de fericire că mai pot scrie, – spune Brumaru – versurile curg parcă dictate, de-abia le pot transcrie, uitîndu-le aproape în aceeaşi clipă în care au venit de nu ştiu unde... Alteori mă chinui cumplit, mă împiedic nevolnic în cîte un vers, îmi crapă capul de efort, dar continui... Şi culmea, tocmai poeziile scrise cumva în silă, cu un efort imens de concentrare, cu căni de cafea băute în neştire, sînt, după un timp, şi cele bune!!!” Apoi, despre „turnul” de dicţionare al Veronicăi Niculescu, despre cele două volume „care trebuie ţinute deschise deodată”, despre „dicţionarul cel mai folosit, gros de-ţi rupe picioarele cînd îl iei în braţe”, „plus alte dicţionare de pe net, clasificate şi ele în fel şi chip – păsări, plante, latină, mitologie, accesorii vestimentare din alte secole” şi, de aici, principala opoziţie dintre scrisul poeziei şi traducere: traducerea nu se poate face în pat, „tolonit”, cum zice Emil Brumaru!

Tot la capitolul literatură intră şi ultima parte a cărţii, intitulată „Peste munţi şi peste văi trece un balaur”, un basm cu personajele din celălalt basm scris de cei doi autori, Basmul Prinţesei Repede- Repede : Piticul, balaurul Şaptecapete, Smeagoliţa, Eleva, Căţeloiul şi Prinţesa, dar şi Ciupercuţ şi Ciupivai, Un balon de săpun, Şocîţel şi alţii, un delicios poem fantasy încheiat triumfal cu un „marş” brumarian al „piticilor din stomac”: „Vrem macaroane, vrem macaroane/ Şi bulioane, şi bulioane/ Vrem şi zacuscă, vrem şi halva,/ O, o budincă cine nu vrea!?”
Este vorba apoi de viaţa, trecută şi prezentă, pe care şi-o povestesc cei doi. De la primele amintiri, din vremea copilăriei, în cazul lui Emil Brumaru, anii ’40, în cazul partenerei sale de dialog, anii ’70, poveştile lui Brumaru din studenţie, când venea acasă cu câte un os uman în geantă, obţinut cu greu, pentru că osteologia se învaţă pe oase adevărate, relatările experienţelor la limită, la „balamuc” sau în sala de operaţie, dar mai cu seamă poveştile din copilărie, colorate în lumina aurie a nostalgiei: „Încă mai există cofetăria unde ne ducea bunica la îngheţată cu frişcă, eveniment major pentru care se puneau fustiţele bune, pantofii de lac. Încă mai sînt, ici-colo, siglele vechi.// Dar nu după vechi oftez, ci în faţa urâţeniei noului” (Veronica D. Niculescu). Brumaru face adevărate inventare, dimovian-brumariene, de obiecte aflate la vânzare, îngrămădite în vechile prăvălii de ţară, „fitile de lampă, gaz, cuie, cărţi de neaflat în alte părţi, caiete de dictando şi cu pătrăţele, călimări de-un kilogram, cu cerneală albastră în sticle dreptunghiulare, cu gît scurt, săpun Cheia, halva în cutii rotunde de tablă, linguri, furculiţe, castroane”, care sunt recuperate aşa, prin enumerare, şi recompun, pe bucăţi, universul magic al copilăriei (fragmentul se numeşte Mercerii, tutungerii, terapii...). Nostalgia este, de altfel, una dintre cheile acestui volum. Că e vorba de ceasurile mecanice, de masă, ticăitoare, care nu se mai fabrică în România, că e vorba de cerneala la kilogram de pe vremuri sau de motanii dragi şi irepetabili, regretele pentru lucrurile, locurile şi fiinţele apropiate de altădată – esenţializate într-o întrebare a Veronicăi D. Niculescu: „Cum dispar lucrurile esenţiale de lângă noi fără să ne dăm seama?” – sunt un „carpe diem” nerostit de cei doi protagonişti care, după cum mărturisesc, lasă să treacă pe lângă ei viaţa „adevărată” în favoarea vieţii „de hârtie”.

Citind şi recitind Cad castane din castani (titlul e un vers al lui Brumaru dintr-un poem cu sonorităţi de cântec de inimă albastră: „În gară la Merişani/ Cad castane din castani/ Şi am patruzeci de ani”), te întrebi dacă e un schimb epistolar, dacă e jurnal, dacă e proză. E din fiecare câte ceva, dar e mai cu seamă un fel de a face poezie din toate acestea. Când grav, când jucăuş, când nostalgic, când exuberant, când analitic, când confesiv, volumul semnat de Emil Brumaru şi de Veronica D. Niculescu ne aduce mai aproape de doi scriitori adevăraţi şi, prin intermediul lor, de marea literatură.

"Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu"

Un interviu de Corina Stoica pentru LaRevista.ro.

Veronica D. Niculescu este unul dintre acei oameni cărora iubitorii de literatură îi datorează bucurie: scrie și traduce cărți, deci produce pentru noi materie de citit și de-adorat. Și, deși spune că nu știe de ce scrie, e limpede că o face pentru că nu poate să trăiască altfel. Veți înțelege asta din conversația noastră de mai jos, în care vorbește despre cuvinte ca despre niște făpturi vii, care „abia așteaptă să te uiți la ele” și să le aduci acasă.

Ce crezi că ar fi important să ştie despre tine un om care abia te-a cunoscut?

Cât mai puţine.

Cu care dintre pasiunile tale te identifici mai mult – cu cea de traducătoare sau cu cea de scriitoare?

Să o luăm aşa: Aş putea trăi fără să traduc? Bineînţeles. Aş putea trăi fără să scriu? Sigur că da, tot aşa cum aş trăi dacă aş rămâne fără o mână.

Într-un interviu pe care l-am făcut acum ceva vreme, scriitorul Juan Pablo Villalobos spunea că datorează enorm traducătorilor săi, despre care consideră că fac o muncă la fel de importantă precum a scriitorilor. L-am auzit şi pe Murakami spunând acelaşi lucru. Crezi că aşa este, că traducătorii sunt şi „puţin” scriitori? În ce măsură, în ce sens?

Cuvântul cheie aici este „muncă”. Să traduci este o muncă. Traducătorul rescrie, cărarea este croită deja. Există traducători care n-au scris niciodată nici un rând de-al lor. Da, într-o traducere toate cuvintele sunt ale tale, dar, paradoxal, nici unul nu este al tău. Însă atunci când scrii, nu doar că tu croieşti singur potecă în pădure necălcată de om, dar tu desenezi şi pădurea, şi cerul, şi apa, şi vietăţile care mişună pe acolo. Tradusul şi scrisul sunt lucruri extrem de diferite.

Ai avut vreodată tentaţia de a îmbunătăţi un text pe care îl traduceai?

Aud uneori: „O traducere extraordinară, sună mai bine ca originalul!” Este o enormitate. Trebuie să uiţi de tine atunci când traduci şi să fii una cu textul şi cu autorul tradus – în ton şi în ritm, în fiecare cuvânt şi în ansamblu. Să îl dai cititorului pe acel scriitor, aşa cum este el. Am avut o singură dată de tradus un text prost, foarte prost, pe care a trebuit să-l îmbunătăţesc. Nu era literatură, era o broşură turistică. Frazele începeau pornind către sud şi se terminau la nord. Am stat cu biciul pe ele, a fost un calvar, şi mă şi simţeam mereu vinovată că nu redau aberaţiile întocmai; trişam îmbunătăţind, rescriind. Nu mi s-a întâmplat niciodată cu literatura, am avut şi noroc să traduc autori la care nu doar că nu ai ce îmbunătăţi, dar grija permanentă e să nu strici, să te ridici la nivelul lor, ceea ce bineînţeles că e imposibil. Cei care spun că îmbunătăţesc un text la traducere ar trebui puşi la zid, iar cititorii să tragă cu praştia de cuvinte în ei, să le arunce găleţi de apă rece în cap… Eşti dator să te străduieşti să traduci un autor exact aşa cum este el; e singura cale onestă.

Când ţi s-a întâmplat să te simţi neputincioasă în a exprima pe limba ta ceva scris de altcineva?

Cel mai des atunci când traduceam Beckett, mai ales textele de început. Înţelegi absolut fiecare cuvânt, dar nu înţelegi cum trebuie tradus, nu înţelegi sensul ascuns, vezi că acolo mai este încrustat un ceva misterios. Proza de început a lui Beckett e înţesată de aluzii, de citate răsucite, iar până nu le descifrezi în substrat nu ai ce traduce. Dar se întâmplă şi în faţa unor texte foarte simple să ţi se scurtcircuiteze mintea în faţa celor mai banale echivalenţe. Trebuie să te ridici, să mergi la fereastră, să cânţi, să pleci, să revii. Şi deodată cuvântul potrivit îţi cade din cer.

Care a fost prima carte pe care ai tradus-o şi ce anume din întreaga experienţă te-a făcut să-ţi doreşti să continui?

Am tradus „Ochiul” de Nabokov într-o vacanţă de iarnă, în 2007, din pura mea plăcere, fără nici un contract, fără să discut cu vreo editură. Din fericire, în anul următor, Editura Polirom a câştigat drepturile pentru seria de autor Vladimir Nabokov, coordonatorul seriei fiind Bogdan-Alexandru Stănescu, iar apoi au urmat alte propuneri, un Nabokov, doi Nabokov, şapte Nabokov. Este singura muncă în care am găsit plăcere, adevărată plăcere.

Eu mi-am dorit, când eram copilă, să devin traducător. Spune-mi, te rog, ce am pierdut? În plus, aş fi putut trăi din traduceri? Nu că din presă s-ar trăi uşor…

Eu nu mi-am dorit nici o clipă să devin traducător şi chiar mă tem să nu devin traducător. Vorbeam de plăcere… Eu iubesc literatura şi cărţile, asta ştiu, am vrut să trăiesc făcând lucruri care îmi plac şi care mă ţin vie. Despre cât de uşor sau de greu se trăieşte aşa, n-aş vorbi – nu din pudoarea de a vorbi despre bani sau despre lipsa lor, ci fiindcă atunci când cineva mă întreabă despre „trăitul din” ceva sau altceva, eu ştiu un singur lucru: nu banii dictează alegerea, ci compatibilitatea cu o muncă sau alta.

Ce e extraordinar în faptul că ţi-ai făcut din cuvinte cei mai buni prieteni? Şi ce e teribil de greu în asta?

Te poţi simţi extraordinar de singur când stai toată ziua şi râzi la cuvinte ca la fiinţe, în casă, pe stradă. Dar între prieteni cu ochi şi urechi nu te simţi, oare, tot aşa? E un subiect delicat şi, probabil, deloc interesant pentru alţii.

Când îţi sunt cuvintele prieteni şi când le simţi ostile? Când scrii sau când traduci? Când sunt mai greu de găsit şi de stăpânit?

Niciodată nu m-am gândit la ostilitatea cuvintelor. Niciodată nu am simţit o ostilitate a cuvintelor. Simt apăsare în pagini, în numărul de pagini, în numărul de semne, atunci când traduc cărţi lungi şi se instalează oboseala, mai ales undeva pe la mijloc, când apare senzaţia de rătăcire în mijlocul mării, nu mai vezi malul din spate, nu vezi nici ţărm înainte… La scris, nu există senzaţia asta, acolo înaintezi cum-necum, te poţi opri, poţi face pluta, privind cerul, respirând relaxat, fără să te gândeşti prea mult la un ţărm… Dar cuvintele – cuvintele nu sunt niciodată ostile. Sunt nişte creaturi drăguţe care abia aşteaptă să te uiţi la ele, că şi dau din coadă. Sar pe tine, se împing cu capul sub palma ta, te ling pe papuc, îţi lasă păr pe haine, se ascund pe după filodendron…

Ai ritualuri atunci când lucrezi? Ce-ţi e absolut necesar înainte să te împrieteneşti cu o carte nouă, de scris sau de tradus?

N-am ritualuri. Nu mă pregătesc să aprind lumânări, să convoc spirite, să picur sânge de găină pe pagini… Am o cameră numai a mea, un birou măricel şi curat, o veioză, teancuri de dicţionare şi, în primul rând, linişte.

Când ştii că ai terminat de scris o carte? Când ţi-ai trimis cele şapte cărţi la tipar, ai avut îndoieli, ezitări, nehotărâri de ultim moment?

Îndoieli ai întotdeauna. E complicat. Şi diferit de fiecare dată. Dar ezitări de ultim moment, niciodată. Ţin mult manuscrisele, mult după acel moment când textul face clic şi se închide, mult după ce îl reiau şi-l rescriu şi-l pun deoparte. Trimit când în sfârşit mă decid că aş vrea să public. O singură dată, recent, n-am prea ştiut dacă e bine să public o carte sau nu, dar din motive intime, personale, mai puţin legate de cartea în sine. Însă am fost aruncată în apă şi poate că a fost bine aşa.

Ştiu ce trudă e să traduci un text chiar şi de numai trei pagini. Tu, care traduci tomuri întregi, cum şi de unde mai găseşti energie să scrii cărţi?

Dintre oul şi găina scrisului şi tradusului, la mine mai întâi a fost scrisul. Am strecurat o carte de tradus între două cărţi de scris. Traducerile, mai dese în ultima vreme, se fac cu program. (Nu-s chiar tomuri… Poate par multe când trag linia la capăt de an şi apar copertele una lângă alta, dar unele sunt lucrate în anul precedent sau de pe un an pe altul. Am ani în care am tradus o singură carte, şi ani în care am tradus două, poate trei…) Traduc zi de zi, de luni până duminică, un anumit număr de semne în mod ideal, între anumite ore, cu grafic de lucru făcut în funcţie de carte, de dimensiunile, dar mai ales de dificultatea ei. Iar când mă opresc, mă opresc de tot pentru o vreme. Atunci încerc să mai scriu. Recunosc, e tot mai greu cu timpul; scriam mai uşor când aveam un serviciu clasic, iar după-amiezele şi serile erau doar ale mele, ca să nu mai zic de sâmbete şi duminici. Acum e ceva mai greu să îmi decupez acest timp pentru scris. Nu poţi scrie nimic lung în perioadele când traduci, eşti în altă poveste, în alt ton – aşa că traduci şi în „timpul liber”.

De ce scrii? Ce-ţi oferă scrisul? Ce-i oferi tu lui?

De ce zboară păsările, de ce ninge, de ce îmi strecor picioarele în papuci dimineaţa? Cu toată bunăvoinţa, nu ştiu de ce scriu. Este modul meu de a mă exprima, acolo unde alţii poate vorbesc cu prietenii, cresc copii, se duc la serviciu, proiectează avioane, machetează pagini. Nu ştiu. Scrisul e chin şi bucurie, obsesie şi dragoste. M-am gândit de multe ori, foarte serios în ultima vreme, să încetez să mai public. De asta mă pot lipsi, ba chiar am descoperit că o asemenea decizie îţi oferă un confort delicios. Dar să scriu nu cred că o să mă pot opri – adică nu pot lua o asemenea hotărâre, deşi zilnic mă întreb dacă o să mai scriu vreodată ceva, împiedicată cum sunt…

Care sunt scriitorii fără de care nu ţi-ai putea imagina literatura lumii? Ştiu că e greu să alegi, însă spune-mi despre marile tale iubiri literare.

Nabokov, Beckett, Cehov, Salinger, Kafka, Tolstoi, Kundera, scriu şi îmi dau seama că doar zgârii cu unghia pe suprafaţa unui lac fără fund, căci în spatele lui Beckett îl zăresc pe Dante, ca să zicem doar Dante, şi în spatele lui Nabokov parcă se vede Flaubert, ca să zicem numai Flaubert, şi tot aşa, mult în urma fiecăruia şi mult înainte, pe nenumărate ramificaţii. E de ales şi de iubit la nesfârşit.

Ce carte ai vrea să citeşti şi n-a fost scrisă niciodată?

Previzibil: aş vrea să citesc cartea mea neterminată, care nu ştiu dacă va mai fi scrisă vreodată. Dar n-aş vrea, acum, să mă simt şi mai presată de acea jumătate din mine care dă interviul… aşa că nu, jumătatea mea amărâtă şi obosită, stai liniştită, de fapt n-aş vrea s-o citesc.

Ce carte ţi-ai dori să nu fi fost scrisă vreodată?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu o voi face nici acum. Sunt destule reproşuri stupide în jurul unor cărţi, eu însămi m-am lovit de câteva – ele vin de obicei din partea celor care nu au obişnuinţa de a citi, şi de aceea citesc cu o riglă în mână. Orice carte scrisă este o lume nou-născută. Cum să ucizi nou-născuţi?

Ce părere ai despre faptul că tot mai mulţi oameni par să-şi însuşească vocaţia de scriitor? Câtă impostură crezi că există în literatura de azi?

Nu cred că sunt tot mai mulţi, cred că sunt doar mai vizibili şi mai puţin pudici, dau liber la orice. Eu aş îmbrăţişa absolut fiecare om care simte nevoia să exprime ceva prin scris sau prin orice altă formă artistică, muzică, desen, fotografie, film. Impostură nu cred că există niciodată în clipa care te îndeamnă să scrii, indiferent cum, indiferent ce. E undeva dincoace de asta, în afişările publice şi în alipiri la grupuri guralive, nu ştiu… Detest grupurile de orice fel, îmbulzelile, sporovăielile – toate astea n-au nimic de-a face cu scrisul. Impostura nu există niciodată la nivel de unu – este oare impostură în maimuţa care apucă o pensulă şi se minunează că galbenul din borcan arată aşa de frumos întins într-o dâră pe o pânză? –, ci doar atunci când apar pluralul, grupul, gaşca, reţeaua, „familia” şi, implicit, fluturarea şi lăudarea şapodovrei…

Ce-ţi doreşti cel mai mult pentru anul acesta?

Să termin cu bine traducerea la care lucrez din octombrie, o carte splendidă, de dimensiunile dicţionarului român-englez, pentru care am la dispoziţie aproape un an, şi să se întâmple o minune, ceva inimaginabil, aşa încât să pot avea o lună liberă. N-am mai avut o asemenea vacanţă de vreo nouă ani.


Veronica, încă puțin despre cărți

Cel mai frumos cuplu din cărţi:

Sybil şi John Shade, din „Foc palid” de Nabokov.

Trei dintre cuvintele tale favorite:

Tucu-tucu, agar-agar, şi.

Cel mai nesuferit personaj dintr-o carte:

Cineva sau ceva de prin „Micul prinţ”, carte la care am cumplită alergie.

Eroina ta literară:

Tatiana, din „Evgheni Oneghin” de Puşkin.

Cel mai frumos cuvânt în limba engleză:

Stillicide.

Cea mai reuşită ecranizare a unei cărţi:

„Moromeţii”, cu Victor Rebengiuc (1988).

Câte cărţi crezi că ai citit până acum?

N-am nici cea mai mică idee, în tot cazul nici măcar pe toate din biblioteca mea mereu schimbătoare.

Trei cărţi pe care ţi-e ruşine că nu le-ai citit încă:

„Omul fără însuşiri”, „Aventurile lui Habarnam”, multe cărţi ale copilăriei cu care se laudă românii şi cu care eu pur şi simplu n-am avut de-a face la mine pe planetă.

Ceai sau cafea – ce se asortează mai bine lecturii?

Nu beau nimic când citesc.

Dacă ai putea locui într-o carte:

Era să răspund, când mi-am dat seama că eu chiar locuiesc într-o carte.

Trifoi, zori, topaz pe buză

Uite-aşa, când nu te aştepţi, aşa se iveşte gândul cu "cea mai fericită zi din anul trecut" - şi imaginea unei pisici care te aşteaptă la uşă cu un trifoi în bot, frământând podeaua cu labele. Un şir de asemenea zile, vara trecută, când mergând pe la ea în lipsa stăpânilor inventam de fiecare dată la metrou o carte nouă de scris, şi o compuneam cu fervoare în gând, cu cheia străină în buzunar, aşteptând pe peron, şi urcând scările, şi legănându-mă pe bulevardul necunoscut, şi o terminam printre blocuri, se risipea. Pisica, la uşă. Şi apoi ziua când vii pe jos de la târgul de carte, s-a lansat fluturele de mai, a plouat toată ziua, iarba e verde şi nu-ţi vine să crezi ce-ai făcut. Treci pe lângă hotel, mergi încet către casă, singur-singur, vara pisicii e încă departe. Trebuia să fie despre fericire. Nu e. Noapte bună.

Plimbări

(Foto: VDN)

*

În anul care s-a terminat, n-am publicat în volum nimic din ce am scris în ultimii doi ani. Nimic din ce-am scris în ultimii doi ani nu ştiu dacă o să se lege vreodată în vreo carte. N-aş zice nici picurată cu ceară ce intenţionez să scriu, cum fac şi de ce fac - fiindcă nu tot ce scriem se şi publică, nu tot ce scriem vrem să se şi publice.
Diferenţa dintre publicat şi scris e cea dintre căprioara ţesută pe o carpetă de perete şi fiinţa vie cu acelaşi nume care aleargă liberă prin pădure.

*

"Nu m-am atins de sticla asta de douăzeci de ani" - o confesiune inedită în dosarul "Despre ingineri" realizat de Matei Pleşu în Dilema veche.

Cărţile din 2014

2014 arată aşa, dar rămîne anul unei singure cărţi.

"Simfonia animalieră" este scrisă în vara şi toamna lui 2012, după ce terminasem de tradus Beckett. "Cad castane..." cuprinde texte dintre 2007 şi 2011, dar a fost alcătuită, în mare, tot în vara aceea teribilă, a lui 2012.

Traducerea "Foc palid" a fost încheiată la finalul lui februarie 2014. Au urmat cîteva luni de retuşuri, iar cartea s-a lansat în mai, la târg. Zilele astea sînt exact şase ani de la primele mele încercări de traducere a poemului, din decembrie 2008. Tradusesem o sută de versuri şi pusesem totul deoparte, cu hotărârea de a nu mă atinge vreodată de povestea asta ale cărei rotiţe dumnezeieşti mi se păruseră imposibil de sincronizat. Toamna trecută, însă, după mutarea aici şi după ce tradusesem tot anul la "Darul", am simţit şi că trebuie, şi că vreau foarte tare să mă iau la întrecere cu cartea asta şi cu mine. Ceea ce altă dată mi se părea sinucidere mi se arăta acum ca salvare. Poate că este nedrept pentru o carte să fie tradusă aşa, din dorinţa arzătoare a unui om de a se păstra viu, de a se munci pînă la rană şi astfel de-a se salva. Însă toamna, iarna şi primăvara petrecute traducînd "Foc palid" de parcă nimic altceva n-ar mai fi existat pe lume vor rămîne lunile cele mai intense din viaţa mea, mai întîi dificile pînă la disperare, apoi înnebunitor de frumoase, o lecţie pe care vreau să o ţin minte, despre timpul din timp, despre viaţa din viaţă, despre dragoste şi salvare.

Celelalte două traduceri, "Ultima iluzie" şi "Sfârşitul poveştii" sînt lucrate integral în acest an.
Iar cartea pe care o traduc acum are aceleaşi iniţiale cu ale cărţii la care poate că scriu.

Cam asta ar fi povestea celor cinci apariţii din 2014.
"And the rest is rust and stardust".

Şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu

Permiteţi-mi să vă aşez sub brad cartea cu care mi-am petrecut eu sărbătorile de iarnă anul trecut. Am locuit cu ea, m-am plimbat cu ea pe străzi, rostogolind câte un distih care nu se voia domesticit pe limba noastră, am tremurat cu ea pe malul unui lac fără fund, când se topea gheaţa, primăvara, întrebându-mă ce va fi dacă va fi să pot să termin această traducere. Am terminat-o; iar cartea încă locuieşte cu mine. Mă veţi ierta: pare că e vorba despre mine, însă nu este.
Voi lega cartea cu o panglică stacojie: când vă veţi apropia, veţi vedea cum, de fapt, funda-i un fluture. Cartea se numeşte “Foc palid”. Verde, aşa, cu un fluture roşcat pe copertă, ai zice că-i darul potrivit de Crăciun. Nu cred în cărţile de sezon – cred însă în daruri. În cărţi nespus de dragi dăruite numai acelor prieteni apropiaţi care ştii că le vor citi şi, poate, înţelege. Cartea asta, “netraductibila”, legendara, neatinsa, şoptita pe la colţuri, s-a vândut binişor la târgul de carte de astă-vară, locul 4 în top. Dar câţi o şi citesc? Deocamdată, nici un cronicar cu sac roşu în spinare nu i-a dăruit nici o pagină în vreo revistă de la noi. Cât despre cumpărătorii de la târg, cei îndemnaţi de faimă sau reclame, nu am habar… Cărţile cumpărate şi necitite ar trebui să ne dispară din rafturi, aşa cum mi-a dispărut mie avionul cu motor abia primit de Crăciun, pe la 4-5 ani, când nu voiam să mănânc. “Foc palid” v-aş pune sub brad, numărându-vă cu grijă pe degetele mele, şi v-aş şopti: frumuseţe, iluzionism, geniu. O mie de versuri comentate anapoda de cel mai mare, detestabilo-amuzant nebun al literaturii universale.

Răspuns pentru ancheta "Cartea de sub brad", Bookaholic.

Plimbări

(Foto: VDN)

*

Atunci când traduci, se petrece undeva pe la mijloc ceva care mă duce mereu cu gândul la o rătăcire pe mare - după prima sută şi ceva de pagini, nu se mai vede nici ţărmul din urmă, de unde-ai plecat cu voioşie, şi nici înainte nu se vede nimic. Un soi de panică: oricât ai lopăta eşti departe şi de plecări, şi de sosiri, începi să te sperii de oboseală, de locul nemarcat de pe hartă de unde nu ştii dacă mai scapi. Când însă eşti în cartea ta, care chiar atunci se croieşte, zona asta, de rătăcire prin miez, e cea mai plăcută. Te poţi întinde pe spate o vreme, te poţi uita cum trec norii, îţi poţi asculta bătăile inimii, nu-ţi trebuie mal - nu-ţi trebuie mal.

*

Spectacolul iubirii. O fostă colegă dirijând circulaţia într-o intersecţie aglomerată din capitală, la intrarea pe o stradă unde a locuit ani de zile cu iubitul ei, un străin plecat acum într-o ţară exotică, unde studiază păsările şi predă gramatica limbii engleze, în timp ce pe vechea lor stradă a rămas maşina brigăzii antitero - păzind o ambasadă - şi prietena mea răvăşită - păzind locul unei iubiri despre care numai alţi nebuni mult mai nebuni decât ea ar putea spune că nu mai există.
(SVJS)

Totul a început cu un pescăruş

Stau pe scena teatrului de la Sibiu, se joacă în avanpremieră Pescăruşul lui Andrei Şerban. Locul meu este chiar lîngă maşina de scris a lui Treplev. Dar eu, ca şi Nina, sînt ochi şi urechi la Trigorin: „Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie...” Peste două acte, Arkadina îi aduce lui Treplev „revista cu noua ta povestire”. Treplev îi mulţumeşte şi o aşază lângă maşina de scris, peste altele. Recunosc imediat titlul revistei – este Suplimentul de cultură, citesc şi eu revista asta, tare mi-ar plăcea să scriu acolo.
După spectacol, ni se îngăduie să mai zăbovim o vreme pe scenă. Acum pe maşina de scris este chiar pescăruşul. Îi fac o fotografie. Pasărea împăiată stă cu spatele la aparatul de fotografiat, iar lumina care bate din faţă îi pătrunde prin pene şi îi conferă o însufleţire bizară.
Era la sfârşitul lui 2006, mă mutasem de vreo jumătate de an înapoi la Sibiu, după ce locuisem o vreme în Bucureşti şi lucrasem într-un trust de presă, una dintre închisorile de catifea unde buzunarul nu are griji, dar nici sufletul bucurii. Înapoi acasă, cu cartea de muncă într-un sertar, începeam ceea ce se numeşte trăitul pe cont propriu. Mersul pe sîrmă, balans cu drepturi de autor în dreapta şi-n stînga, acum da, acum ba.
Peste cîteva zile, am trimis poza aceea pe adresa Suplimentului de cultură. Nu mai ştiu ce mi-aţi răspuns. Dar am în faţă ziarul. În pagina a treia a numărului din 6 ianuarie 2007, e pescăruşul meu, luminat din faţă, cu spatele la noi.
Au urmat ani atît de frumoşi, începînd cu magnificul 2007. Am pe birou – din nou în Bucureşti – un teanc destul de gros de articole din SdC. Cele mai multe sînt din acei primi ani, fabuloşi pentru Sibiu. Spectacole de teatru, concerte, expoziţii, lansări de carte. Sună sec, dar a fost savuros, am consumat cîte n-aş fi consumat altfel într-o viaţă. Mă uit pe titluri: Ajută-mă, Tarantino!; Maratonul poeziei, 15 ore de lectură publică; Dar vai, cavalerul n-are mîini!; Festivalul a crescut mare, oraşul i-a rămas mic; Filme de Cannes în oraşul cu un singur cinematograf; Erofeev: „Cel mai bun spectacol făcut după vreo operă de-a mea”; Herzog: Să mori ucis din dragoste de urs; Proiectele gonflabile ale Sibiului; Când mergi la teatru ca să mori.
Iar într-o zi de iarnă de la începutul lui 2008, cu senzaţia că bat din interior cu un ciocănel de lemn în coaja unui ou, am trimis la Editura Polirom vestea că cineva, eu, adică nimeni – singura mea carte de vizită era că scriu, de la o vreme, şi articole în Suplimentul de cultură – a tradus în taină şi din pură plăcere o carte de Nabokov, Ochiul. Oare ar folosi cuiva vestea asta? În toamna acelui an lansam cartea, alături de Bogdan-Alexandru Stănescu şi Anca Băicoianu. Începea un drum nou, al traducerilor – de la acea iarnă au trecut şapte ani, între timp am tradus şapte cărţi de Nabokov şi acum mă bălăcesc în a opta, Scrisori pentru Vera. Traducerile mă ţin tot mai departe de actualitate, de articole – deşi mă simt atît de ciudat să spun că mă ţin departe de ceva. Mă ţin aproape. Mă ţin, pur şi simplu.
Ca să revin la Suplimentul de cultură, alături de teancul cu articole mai am unul, cel cu rubricile Diabloguri, 137 de texte scrise împreună cu domnul Emil Brumaru vreme de trei ani şi jumătate. Întîmplător sau nu, primul se numeşte „Fragment cu teatru”, iar ultimul „Toamnă, toamnă”. Şi tot întîmplător – sau nu! – aceste texte au fost recent reunite sub titlul Cad castane din castani. Cartea s-a lucrat cînd erau mai pline trotuarele de castane şi se va lansa în exact aceeaşi zi în care am lansat prima traducere din Nabokov. La cît de straniu şi de circular curge totul, mă aştept să prezinte cartea un pescăruş.

La mulţi ani şi vă mulţumesc!

Suplimentul de cultură, 17 noiembrie 2014, invitaţie la aniversarea de 10 ani.

Apariţia

"Acum voi iscodi frumosul cum
Nimeni nu l-a mai iscodit. Acum
Eu voi striga ca nimeni. Ne-ncercatul
Voi încerca. Voi face necreatul."

Terminasem de tradus "Foc palid", era primăvară, mergeam cu trenul la Timişoara, unde aveam să mai citesc pentru ultima oară şpalturile, la masa din grădină. Începeau să revină spaimele. Mă acaparează, cu o plăcere teribilă apropiată nebuniei, şi scrisul, şi tradusul - în taină, doar ale mele - însă momentul publicării este întotdeauna unul de groază.
Mă uitam pe fereastră, mă gândeam la cine ştie ce detaliu din tot hăţişul de spaime şi îndoieli. Şi atunci, în stânga mea, chiar dincolo de geam, aş putea zice înaintând umăr în umăr cu mine, am văzut uluită cum zboară un fluture. Un future roşcat cu o bulină inconfundabilă, fâlfâind sârguincios, insistent, care m-a însoţit poate preţ de un minut - dar ce timp prelung, minunat dilatat. Era exact imaginea de pe coperta noastră, iar cine a citit "Foc palid" ştie că apariţia nu putea să mă lase deloc indiferentă.